Un absolvent de Politehnică a decis să arate că presa sportivă poate fi făcută și altfel, așa că a găsit câțiva semeni care îi împărtășeau crezul și de trei ani umplu oamenilor capul cu fotbal.

Un articol de George Russo

Cine e Vlad Bogos și cu ce își ocupă timpul?

E un om foarte simplu, în primul rând. E un om care are o familie, o carieră și o obsesie poate un pic nesănătoasă pentru fotbal. Și când zic nesănătoasă, vreau să zic că îmi ocupă un pic prea mult spațiu mental. De ce? Pentru că îl văd ca pe un subiect foarte subapreciat, că valoare culturală, în România. Oamenii îl văd ca pe ceva trivial, unii care se înjură unii cu alții și niște echipe care oricum nu fac nimic, echipele din România. Eu, cumva, am văzut mult mai mult de atât și a devenit, în ultimii doi ani, o mică obsesie și o ambiție personală să fac subiectul ăsta să devină mai mult decât o trivialitate.

Și așa a apărut Tackle.ro. Spune-ne ce este Tackle și cum s-a născut.

Inițial a fost un grup de Facebook. Se numea Premier League România și acolo m-am adunat eu cu niște amici de-ai mei, care jucau Fantasy League, ca și mine.  Împreună cu ei am făcut grupul ăsta, pentru că nu exista o “casă” a jucătorilor de Fanatasy, care este un joc de genul Divizia Fantastică, nu este pe bani. După ce am făcut grupul, am purces la a recruta oameni, uitându-mă pe clasamentul Fantasy la primii 50 de jucători din România, pe care i-am căutat apoi pe Facebook. Pe mulți i-am găsit, iar unul dintre primii băieți pe care i-am găsit a fost Mihai Rotariu, alături de care am făcut Tackle.ro, care inițial s-a numit tot PremierLeagueRomania.com, dar ulterior ne-am dat seama că nu e o idee foarte bună, pentru că cineva, la un moment dat, s-ar putea să se supere. Așa că am purces la un rebranding și, după vreo două luni de gândire, cel mai puternic nume mi s-a părut Tackle, pentru că înseamnă intrare prin alunecare, inspiră forță și vorbește despre fotbalul englez.

 Tackle este doar despre campionatul englez, sau acoperă și alte campionate și competiții?

A plecat de la Premier League, cu ambiția de a acoperi fiecare etapă. Acum suntem deja în al treilea sezon în care facem rezumat de etapă, avem un podcast în care facem o avancronică a etapei, dar am început să ne extindem, pentru că ne-am dat seamă că mai sunt și alți oameni care simt aceeași nevoie de informație și de a se exprima, iar forța unui astfel de proiect stă în grup. Acum avem pe Tackle aproximativ 40 de autori. Ok, marea majoritate au scris un articol sau două, dar sunt și oameni care au scris 40-50, iar eu am scris 300. Deci nu mai e doar despre fotbalul din Anglia, acum vorbim destul de mult despre Bundesliga, anul trecut am acoperit destul de mult Serie A, în funcție și de ce autori avem, dispuși să investească ceva timp într-un proiect care este complet non-profit.

Apropos de podcast, am văzut că deja aveți colaborări cu autori consacrați din presă sportivă și cu instituții media la fel de cunoscute. Spune-ne cum au apărut acestea.

Astea sunt cele mai haioase întâmplări, pentru că eu am tendința ca, atunci când mă bag într-un subiect, să intru într-un tunel și să nu mai văd stânga-dreapta. Și mă trezeam că îmi spunea cineva: “Vezi că a zis “băiatul ăla” că vrea să scrie un articol la voi”, iar eu eram totalmente surprins. Colaborarile au început cu podcastul, pe care îl tragem la radio Tananana. Directorul de marketing  de acolo, Andrei, este fost coleg de-ai mei dintr-o multinațională. El a ascultat primul episod, înregistrat într-un apartament, auzindu-se pe fundal cum se desfăceau berile, și mi-a zis că facem o treabă foarte bună, dar ne-a invitat să tragem la ei în studio, cu echipament profesionist, să ne învețe să facem procesare etc. Așa am ajuns să facem un podcast într-un studio de radio.

Băieții din televiziuni, la fel, ne-au contactat ei. Cu cei de la Eurosport ne-am împrietenit, cum altfel, la bere. Cu Ion Alexandru, de la Pro TV, s-a întâmplat că aveam (și avem) o serie, Previziuni din Presezon, în care încercăm să anticipăm parcursul echipelor din Premier League în sezonul ce avea să înceapă, iar în prima ediție el a scris despre echipă lui favorită, Tottenham. Așa am intrat în lumea asta și am început să cunoaștem și alți oameni. Cei de la Eurosport ne-au invitat la mai multe emisiuni, atât pe mine cât și pe colegii mei.

Așa am observat un lucru pe care îl intuisem, anume că există cumva un vid pe zona asta de analiză a fotbalului pe care îl urmărim cu toții. Pentru că, ok, te uiți la fotbal românesc, te uiți la “Națională”, dar nu are cum să-ți ajungă asta, pentru că vrei să îi vezi pe băieții aia mari, să vezi reflectoarele alea faine. Așa că te uiți la Premier League, la Champions League, Bundesliga etc. Chestia asta începe să te prindă. De exemplu, eu acum am o pasiune pentru a citi despre organizarea cluburilor și așa îmi dau seama că ceea ce am văzut în România, are loc de creștere cel puțin 20 de ani că să ajungă la nivelul celor din vest în ce privește grupele de copii și juniori, recrutare și multe altele.

Odată ce ați văzut că Tackle crește, v-ați gândit să faceți din asta și o afacere, un mod de trăi? Ți-ai imaginat momentul când îți vei da demisia din multinațională și vei pleca acreditat la un Campionat European sau Mondial?

Nu știu cum să încep (râde). Da, ne-am gândit, dar cred ca în momentul asta, în România, este imposibil să trăiești din ce facem noi. În primul rând pentru că nu avem timpul necesar și nici dorința de a face știri, iar dacă nu faci știri, nu te poți bate la trafic și deci nu ai cum să atragi investitori. Avem niște idei pe care le tot gândim în backround, dar niciuna dintre ele nu a mai fost făcută în România, deci vom vedea dacă și în ce măsură ne vor ieși.

În ce privește acreditarea la un European, unul din visurile mele este să urmăresc un Campionat Mondial de la fața locului, să-l scriu, aș trăi pentru chestia asta, și mereu îmi spun că o voi face când s-or face mari copiii mei.

 La capitolul presă, sportivă și altfel, o urmărești doar pe cea străină sau ești consumator și de presă românească?

Nu urmăresc presă în accepțiunea clasică, ci urmăresc blogurile și siturile unor oameni care sunt jurnaliști: Mircea Meșter, Dan Ștefănescu, Ionuț Tătaru, Ionuț Axinescu. În presa clasică, să zicem că găsesc un articol pe luna care chiar e fain pe siturile de sport și asta chiar mă bucură, doar că e rar. Acolo mi se pare mie că aducem ceea ce lipsea, adică unele subiecte tratate mai în profunzime: profiluri de jucători, de manageri, poveștile din spatele lor etc.

 În ultimii ani au apărut mai multe publicații online independente, că și Tackle, care strâng destul de mulți urmăritori. În aceste condiții, de ce crezi că subiectele abordate de voi nu pătrund și în  mainstream?

Un motiv cred  ar fi   timp  documentare. Este mult  simplu  iei știri de pe fluxuri,  le prelucrezi un pic  așa-faci traficul. Publicațiile  au jurnaliști consacrați, care scriu opinii, astfel având  conținut  “altceva”, dar nici ei nu se depărtează des de  știrilor  uneori chiar  acelea  abordate superficial. Ambiția mea este să dau pe Tackle acest conținut de, să zicem, 5% pe care presa clasică nu-l dă, sau îl dă foarte rar.  Să fac mai puternică legătura oamenilor cu fotbalul și să-I scot din sfera aia despre care vorbeam, “fotbalul e doar un joc”.

Urmărești fotbal românesc?

Urmăresc “naționala” de tineret  României, pentru că vine o generație chiar foarte bună. Sunt mulți fotbaliști care joacă la echipele de tineret ale unor cluburi mari din Europa, în condițiile în care, cred eu, “naționala” mare joacă cumva pentru a o ține în viață, ca să fie acolo cand vor fi copiii aștia gata să preia frâiele.

Pentru că lucrezi în IT, cam cea mai bună “marfa de export” a României, ți-ai pus vreodată serios problema să emigrezi?

-Da, mi-am pus-o în două contexte, în două momente complet diferite ale vieții mele. O dată după ce am terminat facultatea, dar, din motive care acum îmi scapă, probabil frica, n-am făcut absolut nimic în sensul asta. Au trecut niște ani și, ca orice om care lucrează în IT, am început să am oferte. O țara care m-a tentat a fost Luxemburg, dar financiar este foarte greu să și trăiești acolo.

Un prieten care a emigrat mi-a spus la un moment dat că totul va deveni mult mai clar când voi avea un copil, iar eu nu înțelegeam cum anume, pentru că atunci este cu atât mai complicat. Ani mai târziu, după ce am avut și eu un copil, mi-am dat seama că este chiar așa. Probabil că dacă nu aș fi avut și al doilea copil, nu am fi avut discuția asta aici, ci cumva prin telefon sau chat.

Ideea încă e acolo, dar mi-e greu să vorbesc despre o plecare definitivă, pentru că oricine, oriunde ar trăi, nu-și găsește definitiv locul. Cel mai mult mi-e frică de momentul nu foarte îndepărtat, peste câțiva ani, când va trebui să o dau pe fiică mea la școală. Mie mi se pare că am pierdut atâta timp navigând printre frustrările altora, creându-mi eu frustrări, încât nu aș mai vrea asta și pentru copiii mei.

În plus, există un lucru care mă doare absolut în fiecare zi. În fiecare zi, când ies cu fiică mea de trei ani și jumătate, dăm peste un rahat de câine pe trotuar, mereu altul, pentru că este în alt punct. Și ea mă întreabă “tati, cine a făcut aici?” și eu trebuie să o ocolesc și să o duc cu vorba și nu am cum să-i explic chestia asta și, mai ales, știu  că nu am cum  să o schimb.

  Uitându-te cu 10 ani în urmă, apoi cu 5 ani și revenind în prezent, ți se pare că mergem într-o direcție bună, astfel încât la un moment dat, poate, să nu te mai gândești să pleci?

10 ani înseamnă 2008. Eram la doar 4 ani distanță de momentul când era să iasă Adrian Năstase președinte. La momentul ăla nu percepeam România că fiind într-un progres, dar eram, era un mare progres. Acum, în ultimii doi ani, aș zice, pare că ar fi în regres.

O chestie care mi-a schimbat percepția despre viață în România mi s-a întâmplat în 2016, când am fost observator la alegeri, în Ilfov. Pe lângă oameni aduși cu taxiuri și microbuze, invariabil de niște băieți cu ceafă lată, a fost și un episod care m-a zdruncinat.

La numărătoarea voturilor dintr-o secție, era o persoană al cărei rol era să mute votul, fizic de pe o masă pe cealaltă, unde stăteau cele numărate. Persoană respectivă, de fiecare data când pe un buletin era votat un anumit partid, pupa votul. Fizic, lua foaia, o pupa și o punea jos. Din felul cum se comporta omul ăla, mi-am dat seamă că fiecare vot pentru partidul ăla reprezenta pâinea lui. Mi-am dat seama că el din relațiile alea trăia și cât de strânse sunt. E foarte greu ca oamenii noi să treacă de barieră asta, și atunci de unde să vină schimbarea?

Și nu doar de schimbarea în politică e vorba, ci și de cea a societății. Pe mine mă surprinde cum, în 2018, oameni tineri nu știu să circule cu metroul. Nu înțeleg că, pentru a urca în metrou, trebuie întâi să aștepți să se coboare.

 Total subiectiv, alegându-ți ce criterii vrei, da-i României o notă de la 1 la 10

I-aș  6, care e  de trecere.  Eu am facut Politehnica și acolo exista o cultură a notei de trecere. Cred că atâta timp cât face parte din Uniunea Europeana, chiar dacă nu pe deplin integrată, dar suntem acolo, va lua mereu notă de trecere. În momentul în care s-ar face primul pas în direcția opusă, ar fi restantă.