Saddo, pe numele său real Raul Oprea, este un artist, ilustrator și muralist român. A studiat la Facultatea de Arte și Design din Cluj și de atunci jonglează cu picturi pe pânză pentru galerii, murale de dimensiuni mari care aduc natura în mijlocul orașelor și ilustrații pentru diverse proiecte și brand-uri. Am stat de vorbă cu el la o cafea despre noile sale proiecte, rolul rețelelor sociale în viața artiștilor, deschiderea tinerilor față de artă și altele.

Un articol de Vlad Dumitrescu

În 2017, ai făcut un poster viral, pentru proiectul Art of Protest. Cum vezi relația dintre politică și artă? Cât de implicați ar trebui să fie artiștii în astfel de proiecte?

Pe site-ul artofprotest.ro apar mai multe postere făcute de diferiți artiști tot în acest sens. A fost inițiativa lor să provoace artiștii să se implice într-o astfel de campanie. Ideea era ca posterele să fie ulterior printate și folosite de către oameni la proteste, ceea ce s-a și întâmplat cu multe dintre ele.

Eu, personal, până acum am încercat să evit să mă implic în lucruri de acest tip pentru că nu am considerat că aș fi genul de artist cu mesaje sociale sau politice. Problema este că în ultimul timp, chiar dacă nu vrei să te implici, lucrurile astea ajung la tine și cumva simți nevoia să faci ceva. Aș vrea, totuși, să aduc o contribuție, oricât de mică ar fi. Nu sunt nici politician și nici nu mă pricep foarte bine, dar am început să citesc tot mai multe cărți de politică. Poate, la un moment dat, o să mă implic mai mult și chiar să mă înscriu într-un partid politic, dar deocamdată nu sunt sigur.

Având în vedere situația cu referendumul și observând tot mai mult discurs homofob și intolerant, îmi doresc să fac un mural mai vizibil în București, cu o temă queer. Aș vrea să mă duc în zona unui omagiu sau queer icons. Scopul nu ar fi neapărat unul educativ, adică nu știu dacă ce aș face eu, ar schimba percepțiile persoanelor homofobe. Mă îndoiesc. Mai degrabă ar avea rolul unui suport pentru persoanele LGBT, să le dea încredere în sine și să înțeleagă că sunt acceptate. Trebuie să găsesc ocazia potrivită.

Ai făcut Facultatea de Design și Arte de la Cluj, iar ulterior te-ai mutat în București. Ce este diferit la cele două orașe?

Da, am locuit în ambele, dar per total nu văd mari diferențe. Probabil că locuitorii Clujului au anumite prejudecăți față de bucureșteni sau București în general și viceversa. Este normal să fie așa. Clujul este un oraș mai liniștit, în timp ce în București domnește haosul. Cred că în Cluj sunt mai vizibile evenimentele din lumea artei și pare mai activ pentru că este un oraș mai mic, spre deosebire de București. E totul mult mai concentrat, probabil că aici ar fi o diferență semnificativă. Din păcate, în provincie, în general, nu se întâmplă mare lucru. Am locuit o perioadă și în Brașov și totul era destul de pustiu. Munți și păduri, dar cam atât.

Ai putea să îmi spui câteva lucruri pozitive despre România?

Acum câțiva ani, locuind tot în București, ajunsesem să urăsc orașul și România în general. Nu eram deloc mulțumit de ce vedeam și asta ducea la o anumită frustrare. Eram destul de anxios. Totuși, cu trecerea timpului, am început să îmi schimb gândirea. Încerc să mă îndepărtez de chestii de genul „wow, ce nasol e în România” și „ce frumos e la Berlin”. Apreciez lucrurile pozitive de aici. În ultimul timp, mi se pare că Bucureștiul a devenit din ce în ce mai cool. Ai ce să faci, sunt cinematografe, poți merge la teatru, tot mai multe cafenele și galerii noi. Mereu o să găsești ceva. Sigur că nu sunt la fel de la îndemână ca în Berlin, unde practic te împiedici de galerii, dar dacă depui un pic de efort cred că te poți descurca și aici.

În ziua de azi pare că a devenit parte a „job-ului” de artist prezența pe rețelele sociale. Nu prea mai sunt artiști care să nu fie pe Facebook sau Instagram, unde le poți găsi mereu cele mai noi lucrări. Crezi că social media a avut un impact pozitiv sau negativ în lumea artei?

Pe mine, personal, m-a ajutat foarte mult încă de când mi-am început cariera, acum mai bine de zece ani. Pe vremea aceea nici nu exista Facebook sau Instagram. Aveam doar Fotolog și Flickr. Dar, chiar și așa, m-a ajutat enorm pentru că în modul acesta mi-am făcut lucrările cunoscute și am intrat în contact cu tot felul de artiști și ulterior am început să fiu invitat să pictez murale. Cred că ăsta este și motivul pentru care am ajuns să fac murale în diverse țări sau să am expoziții la Berlin, de exemplu. Îmi e foarte greu să îmi imaginez cum ar fi mers lucrurile fără social media. Trebuia ori să fii foarte bun, ori ai fi avut un succes mai mult local.

Apropo de rețelele sociale, în ultimul timp muzeele și galeriile tind să fie cât mai „instagramabile”. Avem și în București Museum of Senses iar în New York și San Francisco există Museum of Ice Cream, unde vizitatorii sunt chiar încurajați să fotografieze cât mai multe exponate, pentru a ajuta la promovarea locului. Crezi că Instagramul răpește din experiența vizitării unei galerii sau muzeu?

Chiar de curând am avut o discuție cu prietena mea legată de acest subiect. Ea nu este chiar contra social media, dar tinde mai degrabă să vadă aspectele negative ale Facebookului și Instagramului. De cealaltă parte, eu nu sunt așa și pe mine chiar nu mă deranjează. Sigur că sunt unii oameni care abuzează și preferă să vadă totul prin ecranul telefonului. Depinde de fiecare. Sunt situații în care am fost la un concert și am văzut persoane care au filmat majoritatea timpului. Cel mai important mi se pare să poți găsi un echilibru. Ca orice lucru în viață, trebuie făcut cu moderație. Dar încerc să nu îi judec pe cei care, de exemplu, nici nu se mai uită la lucrări, doar le fotografiază și trec mai departe. Fiecare își trăiește experiențele cum consideră că este mai bine.

Ce proiecte noi plănuiești?

Momentan am în cap o expoziție, dar nu am un plan concret, definitivat. Este vorba despre o serie de portrete de rapperi, ceva mai amplu. Ar implica rapperi, gangsteri, drug lords, mașini. Încă nu am totul foarte clar în minte. Am fost vara aceasta în Seattle și Las Vegas și am putut observa cultura hip-hop, de care sunt pasionat, îndeaproape. Și astfel am reflectat un pic la ce reprezintă această cultură pentru mine, pentru oamenii din România și cei din Europa în general. Am impresia că sunt perspective foarte diferite – a noastră de aici, de departe și a lor, cei care practic trăiesc în ea și se lovesc de ea în fiecare zi. Pentru noi cred că e mai degrabă ca o mitologie, nu este ceva real sau palpabil. Și cumva m-aș simți prost pentru că aș folosi niște simboluri pe care poate nu le înțeleg complet, poate nu le ofer însemnătatea pe care o au acolo.

Un alt proiect pe care mă gândesc să îl extind ar fi o serie de ilustrații cu femei. Eu am făcut deja seria „Strong Women” pentru R. Culturi, mai multe pocket squares în care sunt portretizate femei făcând activități cu care nu sunt asociate în mod normal, mai ales în anumite societăți. Există o femeie africană care cântă la o chitară electrică sau o femeie indiană care se dă cu skate-ul. Aș vrea să extind acest proiect și să includ și roluri negative, nu doar pozitive. Cum ar fi femei gangster. Cred că ar fi interesant.

Am văzut că ai făcut murale prin diverse țări, cum au fost primite acolo? Care au fost reacțiile oamenilor?

Este adevărat, în ultimii ani am fost și în Thailanda, Maroc sau SUA. În general, oamenii primesc bine lucrurile de genul ăsta. Fiind simpli trecători, nu critici de artă, apreciază astfel de apariții în orașe, fiind mari și colorate. Sunt și persoane care nu sunt chiar de acord, de exemplu în Las Vegas mi-a strigat cineva: „This is some bad shit right there!”. Dar asta e, nu trebuie să te placă toată lumea.

Povestește-ne un pic despre experiența din Las Vegas.

În Las Vegas am fost de curând și am pictat un mural cu Elvis Presley pentru că mi s-a părut că se potrivește cel mai bine cu locația. Totuși, inițial eu aveam altă idee. Voiam să pictez o femeie dansatoare de la un casino din Las Vegas, din anii 50, care se chema Moulin Rouge, nume preluat de la originalul din Paris. Era atât hotel cât și casino. M-a fascinat pentru că a fost primul astfel de local cu adevărat inclusiv pentru că până atunci, deși artiștii negri puteau să cânte, deci să distreze oamenii bogați, nu aveau voie să se cazeze la același hotel. Dar la Moulin Rouge lucrurile erau mult mai permisive și a avut un impact destul de puternic și pentru „civil rights movement” de la acea vreme. Cred că a apărut și pe coperta revistei Life, în 1955. Am rămas totuși cu Elvis pentru că proprietarului i-a plăcut mai mult această idee.

Ai fost la Rabat pentru a picta un mural cu ocazia festivalului JIDAR – Toiles de Rue. Cu ce așteptări ai plecat și cu ce te-ai întors din experiența marocană?

Experiența a fost una foarte bună, mult mai bine decât mă așteptam. Sincer, am plecat cu anumite îndoieli, știind că este vorba de o țară musulmană, din Africa, cumva mă gândeam că or să fie mai conservatori. Dar nu a fost deloc așa, au destul de multe programe care susțin arta. Cu ocazia festivalului, orașul era plin de murale frumoase. Nu e chiar ceva la care te-ai aștepta. Chiar am impresia că a fost cel mai bine organizat festival la care am fost vreodată.

Facultatea cum a fost? Crezi că e folositoare pentru tinerii artiști?

Este greu de zis, eu am făcut facultatea la Cluj acum destul de mult timp și pe vremea aceea profesorii erau destul de conservatori. Totuși, din câte am înțeles acum, secția de pictură este foarte bună acolo, au ieșit mulți artiști chiar mișto.

Pe mine personal nu știu dacă m-a ajutat concret. Eu încerc tot timpul să explorez lucruri noi, să îmi găsesc activități noi. Am studiat grafica, dar acum mai mult pictez, deci prea are mare legătură cu ce am făcut la facultate.

Ai lucrat în agenții sau ai preferat mereu să fii freelancer?

Am lucrat în agenții de publicitate imediat după facultate. Am fost angajat la două studiouri de design din Cluj și apoi la încă unul mic în București. Dar mi-am dat demisia pentru că prefer viața de freelancer. Îmi place să fac lucrurile pe cont propriu, să fiu independent. Sigur că există și aspecte negative, momente mai proaste. Am avut perioade în care nu aveam destule proiecte și atunci eram anxios și îngrijorat. Este greu fără o anumită predictibilitate. Așa că m-am dus la un interviu pentru o agenție, am fost acceptat dar într-un final i-am refuzat eu pe ei. Mi-am dat seama că nu e ceva pentru mine.

La ce ar trebui să se aștepte lumea de la lucrările lui Saddo?

Eu nu cred că am o temă generală sau un scop foarte clar. Vreau să continui să fac asta și să o fac din ce în ce mai bine. Numai că iau fiecare proiect în parte și încerc să transmit ceva astfel. Am mereu idei de lucrări sau serii, încerc să le iau treptat.

Cum ți se pare că merge mișcarea artistică din România?

Mi se pare că este o direcție bună. Apar din ce în ce în ce mai mulți ilustratori și la noi. Până la urmă și liceele și facultățile din București devin din ce în ce mai bune pentru că eu văd că ies mereu oameni cool. Probabil și pentru că există un acces mult mai mare la informație, oamenii sunt mai deschiși la ce e nou. Pot să ajungă la tot felul de cursuri sau workshopuri, cum au și fetele de la Visual Playground. Ajută și faptul că profesorii sunt mai tineri și sunt, de exemplu, și designeri în același timp. Sunt activi pe scena asta și astfel au cunoștințe mult mai bune.

Cum vezi liceenii de azi? Sunt deschiși față de artă?

Da, cu siguranță, sunt mai deschiși decât înainte. De curând am fost la Piatra Neamț și am pictat o sală de la Teatrul Tineretului și am vorbit acolo să îmi găsească niște asistenți de la Liceul de Artă. Mi-a plăcut foarte mult abordarea lor. Erau foarte fericiți că o să lucreze cu mine și că o să învețe lucruri noi. Numai că în final, eu am fost cel care a învățat mai multe de la ei, chiar dacă pare un clișeu, dar a fost adevărat. Am rămas uimit de cât de hard-working erau și dornici să învețe. Sunt optimist din punctul ăsta de vedere, cred că urmează generații bune.

Care ar fi mesajul pe care le-ai transmite celor aflați la început de drum?

Cred că e foarte important să îți dai seama că trebuie să mergi mai departe și după ce nu îți iese ceva, după ce dai un fail și îți vine să-ți strângi lucrurile și să pleci. E esențial să nu renunți și să înțelegi că astfel de experiențe sunt inevitabile.

Mă gândesc că acum, deși e mai ușor să te promovezi, există și reversul medaliei. Existând foarte mulți artiști și ilustratori pe internet… când îi văd, devin anxios pentru că mă gândesc că eu concurez cu ei. Și toți sunt foarte talentați. Iar dacă ești la început și ți se întâmplă asta, poate fi foarte overwhelming și te poate demotiva. E un risc destul de mare. Te poți gândi „eu nu o să ajung niciodată așa de sus”. Și la artiști vezi pe net numai ce le iese, nu vezi toată munca din spate, toate momentele grele prin care au trecut. Ai impresia că totul e pozitiv, dar de fapt nu e decât o selecție a celor mai bune momente și e foarte înșelător.