Vlad Pașca, tânărul care aduce istoria la îndemâna oricui: „Rolul istoriilor e să ne ajute să devenim cetățeni mai responsabili”

- - 11- 238 vizualizari

Vlad Pașca, sau „băiatul de la Istorie pe șleau”, este un tânăr pasionat de istorie care a reușit să facă din pasiunea lui o ocupație zilnică, prin care împărtășește și celorlalți cunștințele sale. Vlad este implicat în mai multe proiecte care au legătură cu istoria, dar cu toate astea, la prima vedere, ai spune că este un tânăr ca oricare altul. S-a născut în Brașov și a urmat toate etapele școlii: liceu, facultate, master și doctorat. A fost cercetător științific 10 ani și spune că cel mai mult l-au încântat arhivele românești. Iată povestea lui Vlad Pașca:

Povestește-ne puțin despre tine. Cine ești, cu ce te ocupi, care e povestea vieții tale?

Cine sunt? E o dilemă filozofică, dar în acte mi se spune Pașca…Vlad Pașca. Istoric și om cu multe idei năzdrăvane. Povestea vieții mele cred că de-abia începe. Recent am ieșit din cei 21 de ani de școală formală (de la clasa I la diploma de doctor) și încă îmi doresc să învăț lucruri.

Cum și de unde a pornit pasiunea ta pentru istorie?

Cred că a pornit taman din ceea ce nu este istorie, dar se joacă cu trecutul ca să ne îndoctrineze. Mă refer la filmele „istorice” din perioada regimului comunist („Mihai Viteazul”, „Mircea”), la ilustrațiile din „Povestirile istorice” ale lui Dumitru Almaș și la textele din manualele unice de română și istorie (atât cele din anii ’90, cât și cele din perioada regimului comunist, găsite în podul casei bunicilor), care erau pline de povestiri moralizatoare cu tot felul de personaje care se sacrificau pentru țară și popor. Cam traumatizante experiențele acelea: multă violență, moarte, groază, trădare. Ei, ideea asta eroică s-a prins ușor de mine și vedeam în istorie o sursă nesecată de „epic, frate!”. Gesturi mărețe, întâmplări extraordinare, destine pe muchi de cuțit (și la propriu!). Unii trăiau pasional telenovelele, eu trăiam tumultuos prin imaginarul istoric.    

Care parte a istoriei te-a fascinat cel mai tare?

Când am ajuns la vârsta la care nu mai credeam că tot ce zboară se mănâncă, prin adolescență, m-a lovit o mare dragoste de Antichitatea greacă, egipteană și sumeriană. Aici m-a „ajutat” și clasicul joc „Age of Empires”. Mi se părea fascinant cum oamenii ăia au fost capabili să se organizeze în orașe și state, să inventeze scrieri, să dea o birocrație și o structură socială care s-au perpetuat peste secole. Deoarece aveam o identitate urbană puternică, mi se părea că orașul-stat (polis-ul grecesc) era tot ce a dat mai bun Antichitatea. Pe urmă, în facultate, m-am îndrăgostit de istoria otomană, până când mi-am dat seama că ar fi mult de lucru ca să devin specialist și că nu era suficient numai să visezi orientalist la mirodenii, haremuri și bazaruri. N-a trecut mult timp și m-au lovit în inimă tragediile secolului 20 (războaiele mondiale, Holocaustul, comunismul, fascismul, colonialismul) și de atunci tot încerc să înțeleg de ce suntem noi, oamenii, capabili să facem atâta rău. Oricum, sunt foarte nestatornic și ard de nerăbdare să explorez toate cotloanele istoriei, diversitate care se vede și pe canalul meu, „Istorie pe șleau”.

Care este parcursul tău educațional?

Parcursul meu educațional? E o plimbare lejeră în linie dreaptă prin liceul de mate-info și prin facultatea de istorie, cu licență-masterat-doctorat, la Universitatea din București. De fapt, nu a fost chiar un drum hotărât în linie dreaptă, pentru că inițial am pornit într-o carieră de IT-ist. După un an de facultate de telecomunicații, nu mă puteam obișnui cu ideea că voi avea o carieră de inginer, mi se părea sărăcăcioasă (era înainte de web 2.0), și am decis să descopăr omul cu ajutorul istoriei, indiferent dacă asta ar fi însemnat să „mor de foame”. A fost o decizie luată cu inima, de aceea nu am regretat-o o clipă. Astăzi sunt mai rezonabil și știu că IT-ul și istoria se pot împăca și că drumul spre fericire și satisfacție profesională e ceva mai complex și depinde în mare măsură de cât de bine te cunoști pe tine însuți. Mi se pare că în societatea de astăzi decizia pentru o anumită carieră are loc când suntem prea tineri și nu este autentică, pentru că influența (dacă nu chiar presiunea) părinților și trendurilor profesionale e uriașă. Vă dați seama că la 14-15 ani, alegând un anumit profil de liceu sau școală profesională, faci primul pas către o anumită carieră? Ce știi tu la 15 ani?! Ce universuri ai explorat și ce experiențe de viață ai avut?

Cum a fost admiterea la Facultatea de Istorie?

Floare la ureche. O să vi pară ciudat poate, dar eu am prins încă admiterea cu examen scris și mi s-a părut un lucru foarte bun. Știm cu toții că mediile din liceu nu reflectă cunoștințele și competențele. Media de admitere combina atunci nota de la examen cu media de la bac (care, spre norocul meu, era foarte mare). Nu am scris cine știe ce la examen – care se baza doar pe reproducerea din memorie a unor capitole din manualele din liceu – și bănuiesc că li s-a părut multora greu examenul, pentru că eu m-am plasat al zecelea cu media 8,34. Și am luat și bursă. Prost să fii, noroc să ai!

Ce impresie ți-au lăsat profesorii și colegii?

În general a fost una bună, pe parcursul întregii perioade de 9 ani. De aceea nici nu am schimbat facultatea la începutul fiecărei etape. Nu am nici o îndoială că am fost la cea mai bună facultate de istorie din România (cea a Universității din București, adică). Pe de altă parte, exista o indiferență a profesorilor care m-ar fi putut afecta și profesional dacă nu aveam propriile metode, autodidactice, în special lecturile independente la Biblioteca Centrală Universitară. Relația pedagogică și instituțională a profesorilor cu studenții e de prea multe ori disfuncțională și afectează întregul mediu universitar, nu doar facultatea de istorie a Universității din București. De aceea, nici nu știu cât din ceea ce sunt și cunosc li se datorează profesorilor. Dar asta e privirea retrospectivă, la mulți ani după evenimente. În timpul facultății eram indulgent cu profesorii și cu sistemul așa cum eram și cu mine. Școala era gratuită, viața de student la București era super-mișto, ce pretenții să mai fi avut? Iar colegii erau cei mai tari! Afinitatea intelectuală ne-a legat și mai tare și mulți dintre prietenii mei actuali sunt foști colegi.

Ce părere ai despre sistemul de educație din România?

Așa cum sugeram adineaori, sistemul de educație românesc e învechit, rigid și dă mai multe rateuri decât performează. Și putem înțelege de ce se întâmplă așa, nu e o enigmă. Șansa oferită de gratuitatea învățământului e compromisă de modul deficitar în care se desfășoară procesul de învățământ și de problemele socio-economice ale românilor, mai ales în mediul rural. Avem subfinanțare cronică, standarde de calitate foarte fluide, politici publice dezastruoase, sărăcie care încurajează abandonul școlar. Avem o concepție pedagogică bazată pe memorare și pe predarea expozitivă, ca în secolul XIX. În loc să formeze tineri autonomi din punct de vedere cognitiv și civic, școala românească își propune să formeze niște papagali obedienți.

Povestește-ne despre proiectul „Istorie pe șleau”. Ești pe youtube, platforma generației noi, cum esti primit acolo? Ce feedback ai? Cum s-a născut proiectul?

Canalul de pe youtube „Istorie pe șleau” s-a născut din dorința de a împărtăși unui public cât mai larg cunoștințele și descoperirile mele și de a invita românii să mă însoțească în explorarea trecutului. Cred că interesul pentru trecut e ceva firesc uman și de aceea nu mă număr printre cei care se plâng că lumea nu e interesată de istorie. Poate nu e interesată pentru că modul în care e prezentată de obicei istoria e deficitar sau învechit. Dacă nu comunici eficient, nimeni nu te ascultă, nu? Trebuie să îți cunoști publicul și mai ales trebuie să vrei să comunici cu publicul. Mai am și eu multe de învățat pe latura de comunicare și storytelling. Dar autenticitatea e mai importantă, publicul simte imediat dacă vrei să îi explici ceva sau dacă doar vrei să te dai deștept. Publicul e extrem de încântat și unii dintre fani chiar sunt dispuși să contribuie la eliminarea obstacolelor din calea dezvoltării canalului, cum ar fi lipsa de timp, de bani, de tehnologii.

De multe ori sunt destul de didactic,  dar în spatele fiecărui videoclip stă și dorința de a crea un prilej de dezbatere informată și de prezentare a mai multor perspective asupra anumitor procese și evenimente istorice. Românilor le place să discute și nu cred chiar orice li se servește, chestie care ajută la deconstruirea trecutului și la eliminarea prezumției că există o variantă unică a istoriei. Mai mult decât atât, românii de pe youtube au o mai mare deschidere către discursuri alternative și chestionarea permanentă decât ce există în discursul public, al autorităților și politicienilor. De aceea am și ales acest mediu, în locul cărților și televiziunii, pentru că aici ai șansa să știi ce idei și păreri stârnești în rândul celor care te receptează. Decât să vorbim fiecare de unul singur, mai bine dialogăm, chiar cu riscul de a nu câștiga o dispută. Pentru că, în definitiv, mă interesează adevărul, nu autoritatea.       

Ce alte proiecte ai?

Deocamdată doresc să completez serialul „Marea Unire din 1918 povestită pe șleau” cu o carte, în care să descâlcesc mai pe îndelete istoria acestui mare eveniment de acum 100 de ani. Pentru înțelegerea mai profundă a lumii, tot scrisul/cititul rămâne cea mai bună metodă. Și pregătesc o serie de articole de „arheologie pop”, despre muzica și societatea românească în ultimii 50 de ani, pe care le voi publica pe Scena9.ro

Ce planuri de viitor ai?

Sincer să fiu, la cât de rapid se schimbă lucrurile în România și în propria viață, nu știu ce poate sări în următorul an, de exemplu. Dacă ar fi doar după mine, aș dezvolta o afacere care să aibă și o relevanță socială, în România. Sunt multe de făcut în țară, iar politicienii corupți și incompetenți ne dau teme în continuu. Și, dacă aș avea mai mult timp, aș scrie cărți de istorie și activism social. Deja m-am gândit la 20 de titluri. Practic, sunt „aranjat” până la sfârșitul vieții.

Cum crezi că am putea opri exodul tinerilor românilor? Ce ar trebui să facem ca să ne ținem tinerii în țară?

Of, o întrebare pe cât de interesantă, pe atât de grea… Din câte știu, tinerii pleacă de nevoie, nu neapărat de plăcere. Nici nu știu cu ce ar trebui să începem, pentru că problemele sunt legate între ele. Un prim pas sigur ar fi să votăm un parlament mai ok. De fapt, știm ce trebuie făcut pentru ca tinerii să rămână în țară. Să avem dezinfectanți în spitale, să finanțăm învățământul, sănătatea și infrastructura înainte de culte și servicii secrete. Să cheltuim rațional banul public, să protejăm angajații în fața angajatorilor, să avem programe de dezvoltare sustenabilă, să avem transparență în instituțiile publice, să debirocratizăm peste tot etc. etc. Dar lucrurile astea depind în mare măsură de cine e la putere.

Și, în fiecare zi, să ne facem meseria, să ne uităm cu empatie la cei de lângă noi și să nu mai tolerăm nedreptatea, în formele ei multiple (corupția, abuzurile, discriminarea, nerespectarea cuvântului dat, violența domestică, minciuna). Și să nu mai fim modești. Să arătăm lumii cine suntem, ce putem să facem și să devenim modele. Pe scurt, să renunțăm la mentalitatea de slugi sau de stăpâni și să îmbrățișăm mentalitatea de lideri. Dar pesimistul din mine zice că suntem prinși într-o tautologie: ca să ne putem schimba în bine trebuie mai întâi să ne schimbăm în bine.

Optimistul din mine spune că exodul tinerilor (și bătrânilor) e o condiție propice pentru schimbarea în bine a societății. Pentru că acest exod e reversibil, influențează pozitiv conștiințe și ne pune pe gânduri. Învățăm ceva din această traumă, ne maturizăm ca societate. Dacă nu ar fi fost acest exod, nu am fi vorbit acum despre ce putem face pentru binele țării. Acest exod poate fi șansa mobilizării noastre pentru „salvarea” României. 

Ce sentimente ai față de țara noastră? Te simți bine aici, vrei să emigrezi?  Cum vezi viitorul României?

Sunt prins într-o ambivalență. Iar furia e cu atât mai mare cu cât dragostea este mai mare. Dacă nu mi-ar păsa de țara asta, nu m-aș înfuria și consuma atât. La un moment dat, va trebui să iau o decizie: ori mă împac cu ideea că schimbarea durează, ori continui să caut o societate compatibilă cu nevoile și gusturile mele. Dar ușor, ușor mă deplasez înspre o idee mai zen, conform căreia nu prea contează condițiile externe, ci mai mult ceea ce faci cu propria ta conștiință. Poți fi fericit și luând atitudine împotriva nedreptăților din România, riscând până și viața. Ce pot spune e că până acum am dat cu piciorul „oportunităților” sosite din occident, pentru a mai încerca niște lucruri aici. Și dacă aș emigra tot aș rămâne cu un picior în România. Și cred că în acest șpagat sunt majoritatea emigranților români, ceea ce e de bun augur pentru viitorul României.

Ai modele la care te uiți cu admirație? Ca cine voiai să fii atunci când erai mic?

În adolescența târzie aveam modelul intelectualului mizantrop român, pe care îl găseam în Eliade și în Patapievici la tinerețe  (vezi „Zbor în bătaia săgeții”), și care astăzi mi se pare doar o manifestare a vanității și dorinței de expresie a individualității. Extrem de nocivi, de altfel, prin hybrisul lor de supra-oameni. Bine că am depășit acea fază și că am devenit în general iconoclast.

Am un model generic, pe care l-am găsit personificat în „drepții între popoare” din timpul Holocaustului: acea persoană privilegiată care e în stare să își riște viața pentru ca alții condamnați la moarte să rămână teferi. Și, chiar dacă sunt anti-clerical (sau poate tocmai de aceea), Iisus ca propovăduitor al iubirii și ca social justice warrior mi se pare un model valid de umanitate.

Eu am început să îmi definesc modelul prin tipurile de persoane pe care nu mi le doresc. Aș vrea să fiu cineva care să nu fie ca cutare, cutare și cutare. E un decupaj în negativ.

Ce alte pasiuni mai ai? Ce face un tânăr de vârsta ta în weekend-uri? Sau ce ți-ar plăcea să faci?

În perioada asta a vieții, la 30-și-un-pic de ani, când devin om de acțiune, nu prea mai am weekend-uri. Dar ceea ce a început să mă captiveze în momentele de destindere este literatura destul de diversă care ar intra să zicem sub termenul de „dezvoltare personală”. De fapt, prin aceste lecturi încerc să mă dezvăț de toate proastele obiceiuri și ideile fixe cu care am crescut în România anilor ’90 și 2000. Și sunt multe…

Altfel, as a guilty pleasure, îmi place să mă joc. Sunt gamer recreațional și și acolo prefer tematica istorică, de aceea argumentul meu dintotdeauna e că mă joc în interes profesional. Experiența asta cred că e parte dintr-o mai mare schemă a dorinței de a călători, în timp și în spațiu. Îmi pare rău pentru agențiile de turism, dar producătorii de jocuri video oferă pachete și experiențe mai interesante… 

Pentru mulți, pasiunea pentru istorie s-ar traduce, la nivel simplist, la memorarea unor ani. Cum i-ai convinge că e mai mult decât atât?

Păi cred că memorarea anilor ar distruge orice pasiune pentru istorie. Cel puțin pe mine asta m-a ținut departe de istorie și din câte înțeleg din conversațiile cu prietenii, cam la memorarea anilor s-a redus și predarea istoriei în școală. Apoi ne mai mirăm că nimeni nu e interesat de istorie. Dacă profesorii nu au știut, nu au vrut sau nu au fost în stare să îți spună că istoria e o sursă inepuizabilă de experiențe umane, care nu doar că îți oferă șansa să cunoști omul în deplinătatea lui, ci și să te orientezi mai bine prin hățișurile societății și minții tale din prezent, atunci îți spun că îmi pare rău și că niciodată nu e prea târziu să pornești la drum prin trecut. Știți că un „om trecut prin viață” e mai câștigat. Închipuiți-vă acum că pe lângă experiențele imediate din prezent vi se oferă pe tavă milioane de experiențe individuale și colective din trecut, sub forma istoriei. Hrana pentru minte/suflet așteaptă să fie culeasă și savurată. Dar, atenție, unele ingrediente pot fi otrăvite și pot să vă determine să faceți tâmpenii. Depinde de voi și de ghizii voștri – istoricii – cu ce vă alegeți din istorie: cu învățături pozitive și umaniste, sau cu resentimente și inspirație pentru noi fapte criminale?

De ce istoria predată la școală nu e în totalitate o serie de învățăminte folositoare pentru provocările prezentului? Ne întoarcem la concepția pedagogică și problemele sistemului educațional românesc: pentru că elevii nu sunt încurajați să gândească, ci trebuie doar să învețe pe de rost poezia despre țară și popor. Istoria ca materie școlară a fost la început, în secolul XIX, concepută să consolideze identitatea națională și să dezvolte sentimentul patriotic la copii, prezentând numai faptele (și acelea exagerate) care contribuiau la „mândria de a fi român”. Practic, rolul istoriei era de îndoctrinare naționalistă (sau comunistă, sau naționalist-comunistă, în alte epoci). În secolul XXI, încă se simt reziduurile acestei abordări. Treptat își face loc ideea că rolul istoriilor în școală e să ne ajute să înțelegem funcționarea unei societăți, să identificăm repede vulnerabilitățile și pericolele la adresa societății deschise, democratice și liberale, și eventual să găsim inspirație sau măcar încurajare de la înaintași pentru a fi solidari, a apăra democrația și a schimba lucrurile în bine. Cu alte cuvinte, rolul istoriilor e să ne ajute să devenim cetățeni mai responsabili, mai critici și mai activi ai acestei țări, nu să cântăm osanale conducătorilor și voievozilor. Doar că în același timp, istoria dispare treptat din orarul elevilor… Spre interesul cui? Ați ghicit…

Ce cărți citești? Ce ai citit ultima dată sau ce citești acum?

Acum citesc „Your Money or Your Life” („Banii sau viața”), o discuție despre relația omului contemporan cu banii și despre cât de dispus e să-și sacrifice anii pentru acumularea averii, crezând că acolo se află toată fericirea. Concluzia cărții e „și banii, și viața”, adică să căutăm un echilibru, în așa fel încât banii să ne ajute să ne îndeplinim visurile, dar visurile să nu se rezume doar la munți de bani, consum și posesiuni. Simplu, nu?

Cum ai schimba lumea?

Mie-mi place haosul. Face spectacolul vieții mai interesant. Vorba lui Eminescu în „Luceafărul”: „Din chaos, Doamne,-am apărut și m-aș întoarce-n chaos”. Dacă ar fi să schimb, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, aș inspira mai multă iubire între oameni. 

Care este cel mai mare vis al tău?

Să mă prindă moartea întreg la minte.

11 recommended
comments icon 0 comments
238 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Lupescu Anca


Bookmark?Remove?

Alice Teodorescu, cercetătoare și iubitoare de educație: „Cred că marea provocare pentru tineri acum e să folosească tehnologia ca pe un mijloc deștept de a naviga prin viața, nu ca pe ceva prin care își trăiesc viața”

-

Alice Teodorescu este o tânără pasionată de cultură, identități și, nu în ultimul rând, de animații. A făcut un master de cercetare în studii media la Universitatea din Amesterdam (UVA) și spune că a fost cea mai bună decizie pe care o putea lua. Iubește educa... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Alexandru Săvoiu, fost bancher pe Wall Street actual student la Inteligență Artificală în cadrul Stanford: „Dacă ești proactiv și competitiv, America îți oferă numeroase oportunități!”

-

Alexandru Săvoiu este un tânăr pasionat de finanțe, motiv pentru care a ajuns ca după terminarea facultății să devină bancher pe Wall Street. Cu timpul, a realizat că inteligența artificială este domeniul viitorului, așa că va avea nevoie de cunoștințe în aces... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Bianca Costin, tânăra pasionată de programare care a făcut internship la Google: „Idealul meu e să lucrez mereu la proiecte în care cred, care pot avea un impact pozitiv în lume”

-

Bianca este o tânără pasionată de informatică și tehnologie A făcut un internship la Google și acum lucrează la un proiect numit Wellcode, care își propune să îi învețe pe tineri programare de la zero. Spune că, indiferent de zona geografică în care te afli, t... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Adina Mirică, antreprenoarea care investește în educație în limba germană: ”În trecut credeam ca nu sunt suficient de bună pentru a fi antreprenor, dar nevoia m-a aruncat în această zonă şi m-am descurcat”

-

Adina Mirică are o poveste de viață cel puțin interesantă. În urmă cu șapte ani își punea toate speranțele într-un afterschool cu predare în limba germană. Deși la baza este învățătoare, Adina a lucrat în televiziune, dar și în companii multinaționale. A avut ... Mai mult »