Andrei Crăciun

Astăzi vă prezentăm călătoria plină de peripeții a basarabencei Victoria Raileanu, actriță și membră cu drepturi depline în prima și singura trupă de improvizație integral feminină din România.

Drum. Victoria Raileanu, actriță. De unde vine Victoria și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format acrița de astăzi?
Drum. Vin dintr-o familie de foarte mulți oameni. Basarabeni cu rădăcini în România și Polonia. Așa mi-a spus mama, nu știu dacă e adevărat. Ne-am mutat în Timișoara când eu aveam 5 ani și frate-miu 8. Am venit odată cu tot valul de basarabeni – ’95-’96. Dornici de mai bine. Ai mei ne ziceau că în România copiii sunt așa, „mai dezghețați”. Eram extrem de timidă (atât de timidă încât îmi era rușine să salut vecinii pe scară) și m-am lovit la grădiniță de copii răutăcioși care făceau mișto de mine și de accentul meu. Frustrările părinților… și frate-miu lua note mici la școală tot din cauza asta, că era moldovean. Dar mama ne-a spus întotdeauna să nu ne rușinăm că suntem din Basarabia. Să ne mândrim. Așa că acum mă mândresc tare mult cu asta. Ai mei au vrut să mă fac farmacistă, dar m-au dat la balet, la pictură, la călărie. Nu știu de ce s-au mirat că vreau să fac actorie for a living. Tata și acum crede că o să mă plictisesc de hobby-ul ăsta. Mama a fost cea care m-a dus prima dată la balet. Mi-a spus că dacă nu o să-mi placă, nu trebuie neapărat să merg. Dar mi-a plăcut. Apoi, tata m-a dus la călărie și mi-a plăcut și mai mult. Până când am căzut de pe cal și mi-am rupt piciorul. Am stat jumătate de an pe bară. Colegii mei de la balet avansau, iar eu abia mergeam în cârje. Dar tot m-am mai urcat pe cal, spre disperarea mamei. Mi-am dat seama destul de repede că nu am șanse să devin prim-balerină așa cum îmi doream, evident. Nu voiam în ruptul capului să fiu doar balerină de ansamblu, așa că m-am hotărât ca, începând cu liceul, să trec de la secția de balet la secția de actorie. M-am dus la admitere super nepregătită. Învățasem doar o poezie de două strofe și când mi-au cerut să spun și monologul am spus foarte senină că nu știam că trebuia să am și un monolog. Am intrat (nu știu cum) și de acolo a început toată treaba. În clasa a 10 a am făcut o înlocuire la Teatrul Național din Timișoara în “We can dance” în regia Mihaelei Lichiardopol; un spectacol de teatru-dans . Noroc că facusem balet. În a 11-a am jucat un rol mic în “Krumm”; un spectacol în regia lui Radu Afrim, la același teatru. Și între timp, îmi vedeam de treabă împreună cu Eugen Jebeleanu (am fost colegi de clasă) și cu alți colegi. Făceam cu ei proiecte pe lângă școală, pe la teatru și alte spații din oraș. În ultimul an de liceu am luat castingul pentru rolul principal dintr-o telenovelă și m-am mutat la București. A fost o traumă pentru mine mutarea asta așa bruscă. Am fost la casting duminică și joi trebuia sa fiu deja mutată. Nu știam pe nimeni aici. Toți ai mei erau acasă. Directoarea liceului m-a primit în continuare la școală chiar dacă mergeam o dată la două luni, dar era reclamă bună pentru ei. Anul cu telenovela a fost foarte bun. A fost o lecție întreagă. Nu știam ce însemnă „nu-i lua lumina colegului”, „zici replica abia când ajungi în semn”, trezit la 5 jumate ca să ajung la filmări în Buftea, filmat toată ziua, iar în pauze, stăteam și învățam lecțiile de la scoală. Dar a fost și super fun tot anul ăla. Am dat la UNATC iar la admitere mulți se uitau la mine și ziceau „uite-o pe aia din telenovelă” dar eu nu voiam să fiu „aia din telenovelă”. Voiam să plec de pe aceeași treaptă cu toată lumea. Mi-era frică că nu o să mă integrez. Mereu am avut frica asta. Abia recent m-am mai relaxat.

Spectacole. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în stagiunea trecută și ce urmează în această toamnă/iarnă? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Victoria, apetitul odată deschis  după citirea interviului?

Spectacole. Am jucat foarte puțin teatru până acum. Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că mi-a fost frică. Toți anii de facultate am fost „studentul model”, dar profesorii au vrut, probabil, să imi dea o lecție și m-au picat la master. Și atunci am început să îi cred. Mi-am spus mult timp că nu sunt bună. Un spectacol care îmi e foarte drag este „First Date” scris și regizat de Conrad Mericoffer. Îmi place foarte, foarte mult cum l-a scris. E genul de comedie foarte light și smart. Mi-a plăcut întotdeauna umorul lui pe lângă alte lucruri. A venit odată o criticăreasă la unul din spectacole și când a scris de mine a spus ceva de genul „iubita regizorului – această nouă modă de a face spectacole cu iubiții”. Niciodată nu am înțeles „problema” asta. Dacă ne place să lucrăm unul cu altul, de ce să nu o facem? Îl jucăm de vreo 4 ani și am decis împreună cu ceilalți actori că vom juca spectacolul ăsta și la 70 de ani. Atât de mult ne place. Deci încă îl mai jucăm la Teatrul Roșu. Anul trecut, m-a chemat Bogdan Theodor Olteanu la un casting pentru o piesă scrisă și regizată de el. Evident că iar am crezut că nu o să iau castingul. Dar, aparent, am fost numa’ bună pentru rol. A picat la fix. Veneam după doi ani când nu mai făcusem nimic în perioada maternității și chiar aveam chef să fac ceva mișto. Lucrul cu Bogdan a fost revelator pentru mine. Mi-am dat seama că sunt bună și că pot să fac lucruri de care nu mă cred în stare. Spectacolul „Cea mai calduroasă zi din an” s-a jucat stagiunea trecută la Apollo111 și se va juca și stagiunea asta. Iar stagiunea asta mă mai puteți vedea și în cea mai proaspătă producție Apollo 111. Spectacolul se numește „Taximetriști” și e iarăși regizat de Bogdan Theodor Olteanu, dar de data asta l-a scris împreună cu Adrian Nicolae. Și e o bombă de emoții. Pe lângă teatru, mai fac și improvizație alături de gagicile de la Trupa iELE. Suntem prima si singura trupă de improvizație integral feminină din România. Jucăm in fiecare sâmbătă în True Club, în Centrul Vechi. Urmează să ne mutăm într-un spațiu nou curând. Dar nu pot să dau încă detalii.

Video. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?

Video. Păi cum am mai spus, am început la 18 ani cu rolul din telenovelă. În anul doi de facultate am mai prins un rol într-un serial care se numea „Doctori de mame”. Dar s-au oprit filmările pentru că a venit criza și au trebuit să renunțe la niște proiecte. Apoi, am vrut să mă concentrez pe școală, nu am mai vrut să intru în seriale. În anul trei am jucat cu Rachel Weisz (mă laud pe unde apuc cu chestia asta) în filmul „The Whistleblower” regizat de Larysa Kondrakci. Un film super-dur despre traficul de fete din Europa de sud-est.

Am vrut eu la un moment dat neaparat să joc în Las Fierbinți. Asta când mă săturasem de asrtisticăraie. Și la două săptămâni după ce mi-am pus mind set-ul ăsta, am primit un telefon de la ei in care mi se cerea să joc o ultra, mega pițipoancă, iubită de profesor universitar, dornică să fie artistă. Nu e ceva ce m-a completat ca actriță, dar am vrut să bifez. Și culmea, mi-a ieșit fără efort. Cam pe atunci mi-am dat seama cum funcționează asta cu mind-set-ul.

Am jucat în două scurt metraje de-ale lui Conrad. În „Casting Call”, unde ți se rupe sufletul de condiția actorului român și în „Când afară ninge” o poveste aproape reală inspirată dintr-o întâmplare foarte reală din perioada în care eram însărcinată cu Carol. Am făcut reclame multe. Am mai făcut roluri mici pe ici, pe colo. Iar în prezent fac parte din cast-ul serialului VLAD care își pregătește premiera în primăvară, la ProTv. O să fie foarte mișto.

Țara. Ce relație are Victoria cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul?

Țara. România e țara mea adoptivă. Mi-e greu să o vorbesc de rău. Prima mea
amintire din România este din Piața Operei din Timișoara. Stăteam în fața
Catedralei, iar pe treptele ei erau multe cruci îmbrăcate în tricouri însângerate. Asta
era in decembrie 1995. Nu înțelegeam nimic. Nu știam istoria României. Mi-a
rămas un sentiment de milă de atunci.
Da, sunt mulți oameni care vor să o ducă de râpă și să o transforme într-o uzină,
dar mi-e îmi place foarte mult România. E frumoasă și bună. Dacă închizi un pic
ochiul politic – mai putem să facem și asta din când în când că e păcat să nu –
avem niște locuri atât de frumoase pe aici. Dacă ieși din oraș, dacă mergi la munte,
la țară, la mare. Undeva cu cortul să faci un foc și să mănânci slană cu ceapă și să
te uiți la un lac sau la un râu sau la o vacă care trece pe lângă tine. In Republica
Moldova nu există astfel de locuri. Bineînțeles că și acolo e frumos, dar altfel.
Acolo e mai mult despre oameni.
De plecat din țară m-am gândit de multe ori în ultimii doi ani. M-am gândit la asta
de frică. Pentru că lucrurile au devenit prea imprevizibile pe aici. Dar nu vreau să
plec. Mai stau. Nu vreau să mă gândesc la plecat.
Unde cred că se îndreaptă România? Nu știu. Chiar nu știu. Fiind optimistă,
proiectez mereu doar de bine. Dar nu trăim în genul de țară în care să îți permiți
luxul de a fi relaxat. Trebuie să stăm în gardă mai mereu în ultima vreme. Trebuie să
te informezi tot timpul, să întrebi prin jur ce s-a mai întamplat pe la guvern, ce-a
mai făcut cutare, ce-a mai spus cutare. Că nu știi ce ciupercă mai iese mâine.
Exista oameni buni și oameni răi. Ca să nu ne-o luăm grav la un moment dat,
trebuie ca oamenii buni să își facă treaba în continuare. Așa mai avem o șansă.

României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită? 

Țara. România e țara mea adoptivă. Mi-e greu să o vorbesc de rău. Prima mea amintire din România este din Piața Operei din Timișoara. Stăteam în fața Catedralei, iar pe treptele ei erau multe cruci îmbrăcate în tricouri însângerate. Asta era in decembrie 1995. Nu înțelegeam nimic. Nu știam istoria României. Mi-a rămas un sentiment de milă de atunci. Da, sunt mulți oameni care vor să o ducă de râpă și să o transforme într-o uzină, dar mi-e îmi place foarte mult România. E frumoasă și bună. Dacă închizi un pic ochiul politic – mai putem să facem și asta din când în când că e păcat să nu – avem niște locuri atât de frumoase pe aici. Dacă ieși din oraș, dacă mergi la munte, la țară, la mare. Undeva cu cortul să faci un foc și să mănânci slană cu ceapă și să te uiți la un lac sau la un râu sau la o vacă care trece pe lângă tine. În Republica Moldova nu există astfel de locuri. Bineînțeles că și acolo e frumos, dar altfel. Acolo e mai mult despre oameni. De plecat din țară m-am gândit de multe ori în ultimii doi ani. M-am gândit la asta de frică. Pentru că lucrurile au devenit prea imprevizibile pe aici. Dar nu vreau să plec. Mai stau. Nu vreau să mă gândesc la plecat. Unde cred că se îndreaptă România? Nu știu. Chiar nu știu. Fiind optimistă, proiectez mereu doar de bine. Dar nu trăim în genul de țară în care să îți permiți luxul de a fi relaxat. Trebuie să stăm în gardă mai mereu în ultima vreme. Trebuie să te informezi tot timpul, să întrebi prin jur ce s-a mai întamplat pe la guvern, ce-a mai făcut cutare, ce-a mai spus cutare. Că nu știi ce ciupercă mai iese mâine. Există oameni buni și oameni răi. Ca să nu ne-o luăm grav la un moment dat, trebuie ca oamenii buni să își facă treaba în continuare. Așa mai avem o șansă.

VICTORIA RAILEANU IESE ÎN STRADĂ ȘI PROTESTEAZĂ ÎN NUMELE FIULUI EI

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Victoria? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
Cetatea. Votez. Când am făcut 18 ani și aveam reședința încă în Timișoara, tata mă chema acasă să mergem la vot. Apoi nu am mai votat pentru că eram rebelă. Mă gândeam că pe mine oricum nu mă afectează, pe mine nu mă interesează politica. Ce prostie. Nu știu acum câți ani am reînceput să ies la vot. Dar acum sigur nu lipsesc. Merg la protest de fiecare dată când pot. Am ieșit și înainte să îl avem pe Carol, la Roșia Montană, dar de când îl avem pe el, jocul a devenit foarte serios. Dacă nu ies eu, iese Conrad. Ieșim cu rândul. Ies și pentru mine, dar mai mult pentru Carol. Dacă se duce totul în jos, cum o să mă uit eu în ochii lui să îi spun că eu am stat acasă? Că nu am făcut nimic? „Eu am protestat de acasă” nu există!  Nu arunc niciodată nimic pe jos. Cum să fac asta? Uneori merg pe stradă și fac mișto de mine. Îmi zic „n-ai tupeu să arunci hârtia asta fix aici, pe jos”. Nu, n-am tupeu. Mă blochez. Nu am înțeles niciodată logica unui om căruia „îi scapă”. Dacă nu găsesc coș, am buzunare, am rucsac, am o geantă, am mâini. Când mergem la munte, culegem tot ce găsim în jur. E funny că acum și Carol culege gunoaie din parc și apoi le duce la coș. Nu i-am spus noi nimic. Doar ne-a văzut făcând asta. Suntem o familie de gunoieri. Poate că 100 de oameni o să se uite ciudat la noi, dar dacă din ăia 100, măcar doi se întreabă dacă și ei ar putea să facă asta sau “de ce strâng oamenii aia după mine?”, e suficient. Asta mă enervează foarte tare. Aruncatul pe jos.

Idoli. Are Victoria idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Idoli. Nu am. Când eram mică, voiam să fiu Britney Spears. Dar a trecut repede, când l-am iubit pe Eminem. În schimb, mi s-a întâmplat un lucru foarte interesant în iarnă. Eram destul de obsedată de un serial. Îndrăgostită iremediabil de actrița din rolul principal. Mă uitam cu gura căscată la ea. Am avut spectacol într-o seară și în timp ce jucam, îmi dădeam seama că nu jucam ca până atunci, că împrumutasem ceva de la ea. Nu știu să zic exact ce. Poate felul în care zâmbea, felul în care privea. Nu știu. Dar am simțit că m-a ajutat foarte mult faptul că am urmărit-o atât de intens în perioada aia. Nu mi s-a mai întamplat și la alte reprezentații. Doar atunci.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.  Mulțumesc.

Tineri. Am avut ocazia să joc în „Taximetriști” cu Ana-Maria Guran, Mădălina Stoica, Alexandru Chindriș și Paul Nistor. Toți buni. Îmi place foarte mult de Silvana Mihai. Vreau să lucrez cu ea la un moment dat. În încheiere trebuie să spun că îmi place dar nu mă prea pricep să dau sfaturi, așa că mai bine mă abțin. Pot să spun doar că ce am învățat în ultima vreme este că intuiția e mare lucru. Trebuie doar să înveți să îi dai de capăt. Și când îi dai de capăt, să crezi în ea no matter what. Și să nu ne mai fie așa de frică unii de alții. Că toți suntem oameni.

Și să facem mai mult bine.

CITAT
România e țara mea adoptivă. Mi-e greu să o vorbesc de rău. Prima mea amintire din România este din Piața Operei din Timișoara. Stăteam în fața Catedralei, iar pe treptele ei erau multe cruci îmbrăcate în tricouri însângerate. Asta era in decembrie 1995. Nu întelegeam nimic. Nu știam istoria României. Mi-a rămas un sentiment de milă de atunci.

Victoria Raileanu, actriță