Emanuel Roșu este jurnalist sportiv la Sport.ro și dar a publicat în trecut ca freelancer pentru publicații importante la nivel mondial precum The Guardian, ESPN sau World Soccer. De asemenea, el este jurnalistul român care votează anual la Balonul de Aur.

Am vorbit cu Emanuel despre cum și-a început cariera de jurnalist, cum l-a ajutat contul de Twittersă scrie pentru The Guardian sau ESPN, ce îl nemulțumește la presa de la noi și ce sfaturi are pentru cei aflați la început de drum.

Povestește-ne un pic despre cum a început totul. Ce te-a făcut să îți dorești să intri în presă și cum ai ajuns să faci ceea ce îți place?

Pasiunea m-a împins către fotbal. Cum de jucat n-a putut să fie vorba (am fost mereu un băiețel grăsuț fără pic de talent), m-am apucat să mă bag în seamă pe margine, în diverse forme. Și cred că am ajuns măcar să mă pricep la asta. Vedeam foarte multe meciuri în fiecare săptămână, din toate campionatele posibile și imposibile, căutam pe net tot felul de informații mai mult sau mai puțin utile, jucam mult FIFA și Football Manager. Nu prea am ratat nici albumele de stickere, mama era minunată și îmi suporta teancurile de dubluri așezate prin sertare.

După ce am venit de la Suceava la București pentru facultate, mi-am extins puțin ambițiile și am vrut să nu fiu degeaba aici. Lucrurile s-au legat perfect după primul an de facultate: Gazeta Sporturilor își diversifica online-ul, ei mă știau după ce le trimisesem câteva texte cu câteva luni înainte, unele au fost și publicate datorită bunăvoinței lui Ștefan Beldie. Textele nu erau rele, dar cred că erau plângăcioase rău. Mă chinuiam foarte mult să găsesc exprimări bune, să fiu altfel, credeam că asta este șansa mea. Poate chiar a fost, nu știu. Dumnezeu m-a ajutat să fiu în locul potrivit acolo unde trebuia să fiu, cred că așa se explică mai ușor ce mi s-a întâmplat mie. N-am vrut merit deosebit pentru traseul pe care l-am urmat în cele din urmă.

Cum ai ajuns să colaborezi cu instituții importante din presa mondială precum The Guardian sau ESPN?

 Asta s-a întâmplat în primul rând datorită Twitter-ului. Am un cont pe care mă urmărește destul de multă lume, aproape 12.000 de oameni. Nu a fost mereu așa, a trebuit să pornesc de la zero și să cred în ceva. Un fost coleg de la Gazeta Sporturilor, Marius Comper, a văzut potențialul acestui canal de comunicare, țin minte că ne-am făcut mulți colegi conturi atunci, totul era o glumă ca să comunicăm între noi.

După ce partea amuzantă a trecut și colegii au renunțat să îl mai folosească, eu am zis să îi schimb puțin rostul. Am văzut că nu există informații de limba engleză despre fotbalul din România în presa din Vest aproape deloc și mi-am zis că asta o să fie nișa mea: să îi informez gratis pe ăștia din Anglia, Franța, Germania, Spania, Italia și așa mai departe despre ce se mai întâmplă prin România. Twitter a crescut foarte mult ca vizibilitate în Europa iar contul meu cu poveștile nebune din România s-a dus și el în sus. Oamenii au ajuns ușor la mine, eram la îndemână, cred că acesta a fost primul criteriu. Apoi, probabil că au fost mulțumiți de ce am muncit împreună, s-au întors și pe urmă au venit alții noi și tot așa.

Care sunt lecțiile pe care crezi că le au de învățat ziariștii români de la cei străini?

 Ar trebui să creadă în ce fac și să nu se simtă niciodată, în niciun fel, inferiori nimănui. E important să muncească și să fie pasionați (iar dacă și-au pierdut pasiunea să vadă în ce fel o pot reinventa), să își pună întrebări și să nu le fie rușine să le adreseze și altora, indiferent de cât de stupide ar putea să pară la prima vedere. Fiecare experiență poate fi o oportunitate la care nici nu te-ai gândit vreodată.

Cum ai ajuns să votezi la Balonul de Aur și pe ce criterii te bazezi atunci când îți aloci votul?

Jurnalistul care vota pentru România înaintea mea s-a pensionat și France Football căuta pe cineva care să îi ia locul. În mod sigur, nu știu să spun cine m-a recomandat. Propunerea a venit sigur de la cineva cu care am lucrat, eu nu am primit decât un mail în care eram întrebat dacă sunt de acord să fac parte din juriu.

În ceea ce privește criteriile de alegere, pot să îți spun cu siguranță ce argumente NU mă impresionează: „X a marcat de 100 de ori din 112 atingeri, 23 cu capul din 26 de plonjoane. Trebuie să îl alegi”. Nu, nu trebuie. Mă bazez mult pe emoția comunității, pe așteptări și pe ceea ce au livrat oamenii de pe lista aia, pe cât de mult au investit din ei ca să ajungă la succes clubul, abia apoi ei. Și pot să îți mai spun că într-un an nu i-am pus nici pe Messi, nici pe Ronaldo în top 3 pentru că am considerat că amândoi sunt atât de buni încât nu pot să fie decât primii. Între timp, am renunțat la criteriul ăsta ca să nu piardă toate punctele de la mine.

Care sunt lecțiile cele mai importante pe care le-ai învățat până acum din meseria de ziarist?

Am învățat că suntem mai mici decât ne credem și că meseria asta a presei este bântuită și influențată de aparențe, la fel cum este, probabil, toată societatea în care trăim. Sunt mulți „funcționari” în munca de la ziare și site-uri, mulți care trec drept somități, mulți care cred că au dosarul cu adevăruri supreme în mapa de vise pe care și-o pun noapte de noapte sub cap. Cred că ura asta din societate s-a mutat și în presă, sunt multe subiecte false, mulți zei de fum care scriu doar pentru că pot să facă asta, mulți oameni care suferă pentru ca toate sistemele de valori sunt date peste cap. Cel mai important lucru pe care l-am învățat eu, ca să revin la întrebare, este că până și în presă trebuie să rămâi om, nu o semnătură.

Cum a fost experiența de corespondent ESPN pentru România în timpul Euro 2016?

Mi-a plăcut mult să lucrez cu ei, experiența m-a făcut să fiu și mai implicat în tot ce s-a întâmplat cu România în Franța. Toată emoția de după meciuri, se muta în texte, în notele pe care trebuia să le trimit și în argumentările pe care trebuia să le fac după jocuri (săracul Chiricheș…). Mi s-a părut tare și hub-ul pe care l-am avut atunci cu toți ceilalți reporteri, am înțeles mai ușor cum și de ce se întâmplă unele lucruri. De exemplu, după ce mi-a povestit omul care se ocupa de Albania niște lucruri care se întâmplaseră la ei în ultimele zile am început să mă tem rău pentru România. Încrederea lor creștea, era zid național în jurul echipei, la noi s-a distrus totul ca într-un puzzle pe care aproape că îl termini, după care renunți își îl desfaci bucată cu bucată ca să îl bagi în cutie.

Dacă ar fi să identifici o problemă la presa sportivă din România, care ar fi aceea?

Că nu prea există, în adevăratul sens al cuvântului. Că are mijloace limitate și că sunt puține resurse ca lucrurile să se schimbe. Că nu mai are nimeni preocuparea să inoveze, treaba merge mai mult sau mai puțin la fel de ani buni.

Și că jurnaliștii foarte tineri, ca orice români care se respectă, nu prea acceptă sfaturi și nici nu prea le mai place să muncească, lucrurile se obțin mult mai ușor decât se întâmpla în trecut. Știu, vorbesc bătrânește, asta poate pentru că sunt din ce în ce mai alb în cap.

Consideri că România este un mediu propice pentru dezvoltarea unui tânăr sportiv?

Nu, dar cred că poți să ajungi un mare sportiv și din România.

Irina Shayk este din Yemanzhelinsk, de lângă Kazakhstan și a ajuns un super model internațional. Bine, nu îți place exemplul? Nu este tocmai sportivă, nu mă pricep la modelling și nici nu îi cunosc mijloacele dar cred că e potrivit în context. Ok, atunci pot vorbi de Flavius Daniliuc, un copil plecat din Suceava și ajuns acum la Bayern, după ce a trecut și pe la Real Madrid. Mă refer la faptul că poți ajunge uriaș plecând de oriunde. Dacă nici exemplul cu Daniliuc nu-ți place, că poate zici că a plecat de mic și asta l-a propulsat, uite, îți zic de Keylor Navas, care a plecat din Costa Rica și a ajuns la Real Madrid.

România are multe și mari probleme, de nerezolvat, dar minunile sunt posibile, șanse există. Deci dacă apar sportivi mari, nu este datorită vreunui sistem sau vreunei viziuni, ci pentru că așa se întâmplă. Știe Dumnezeu mai bine de ce.

Care sunt exemplele pozitive din sportul românesc la care ar trebui să tindă și restul?

Cu siguranță trebuie să vorbim de Hagi și Halep. Dar astea sunt la îndemână. Hai să mergem mai în profunzime. O să îți zic de Buzărnescu, pentru că ea și-a început cu adevărat cariera pe la 30 de ani. Cred că asta trebuie să își pună în minte oricine, indiferent de vârstă. Să POATĂ. Să facă într-un fel astfel încât să creadă și să poată, să nu renunțe și să nu accepte înfrângerea, cât s-or întinde pentru fiecare conceptele astea. Sau, dacă vrei din fotbal, o să îți zic de Pintilii. Un băiat refuzat de Steaua la un moment dat, fără mari mijloace, care s-a întors după câțiva ani și și-a trăit cea mai bună perioadă a carierei după niște refuzuri care pe alții i-ar fi distrus complet și i-ar fi izolat în locuri întunecate ale stimei de sine.

Ce sfaturi ai pentru tinerii care doresc să devină jurnaliști sportivi?

Să își dorească să muncească, să nu își uite pasiunea acasă, să întrebe și să accepte sfaturi. Și după ce prind puțin aer în aripi să renunțe la atitudinea asta care pe unii îi pune ca „jurnaliști” deasupra oamenilor. Chill, suntem mici, nu uitați niciodată asta.