Octavian Leru e veteran de război. General în Al Doilea Război Mondial, românul continuu, la 97 de ani, să se trezească dimineața și să meargă la muncă. Strict, punctual și veșnic organizat, pe Octavian Leru îl găsim zilnic la două minute de mers de stația de metrou Obor, la Primăria Sectorului 2.

Zeci de uși, holuri lungi și un sunet foarte bizar pentru secolul în care trăim: nici măcar în copilărie n-am avut ocazia să-l aud prea des. Secretara generalului tastează agitată rapoarte la mașina de scris. Veteranul o urmărește din birou în timp ce iși bea cafeaua. Aici se află zilnic până la orele prânzului: ”Știași că ați întârziat? E 12 fără 10 minute, eu am program până la fix. Bineînțeles că n-a plecat după 10 minue, dar trebuia să sublinieze indiscipline – face parte, până la urmă, din profilul milităresc.

Domnule Leru, cine sunteți dumneavoastră?

Pentru că mi-ai pus această întrebare am să o iau de la începutul începuturilor. În 1941 am absolvit liceul theoretic „Ferdinand I” din Bacău. Pentru că e o tradiție în familia noastră, toți au fost military-bunicul meu a fost ostaș la poarta domnitorului Cuza timp de 7 ani – am decis să o iau pe același drum. Tatăl meu a luptat în Primul Război Mondial. În acest context, m-am gândit la terminarea liceului că trebuie să-i urmez. Am dat examen la Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, pe atunci la Pitești, și-am devenit sublocotenent în 1943. Am urmat un curs de specializare la București, la Centrul de Instrucție Motomecanizat, așa se numea, după care am revenit la unitate și după scurt timp am plecat pe frontal de est.

Cum a fost perioada războiului pentru dumneavoastră?

-Am luat parte cu mare ardoare…s-a terminat în 1945. Am încercat să păstrez amintirile la timpul respectiv pentru perioada respectivă. Ajunși în țară, n-au trecut multe luni și am plecat pe frontul de vest. Am luat parte la tot ansamblul de bătălii care au fost până la 58 de km de Praga, în ziua de 9 mai terminându-se războiul. Fiind apreciat de comandantul respectiv, am cerut permisiunea, pentru că se tegiversa întoarcerea de pe front, de a pleca până la Praga. Mi s-a permis acest lucru.

Am văzut Praga la 10 zile după terminarea războiului și am rămas cu impresia unui tânăr de 20 și puțini de ani. Întorcându-mă și discutând cu colegii mei, mă durea să le spun ce am văzut. A fost pentru mine un început. Am luat parte la retragerea de pe front, zi și noapte, multe zile, pot spune chiar luni. Am ajuns cu greu, pentru că era o unitate de artilerie cu cai și tunuri, căruțe, cum era pe timpul respectiv, și încet, încet, parcurgând câte 18-20 km pe zi, am ajuns la Oradea, unde pe un pod foarte frumos aranjat, pentru noi cei care ne întorceam victorioși, am trecut și ajuns pe pământul patriei. Am fost primiți așa cum se primesc vitejii și am parcurs tot Ardealul, până aproape de granița țării, când ni s-a comunicat că nu mai ajungem la Bacău, de unde plecasem: ”Regimentul se contopește cu regimentul 3, artilerie din Roman”. și, ca atare, am ajuns la Roman.

Aici am stat foarte puțin, doar am predat tot ce aveam asupra noastră ca unitate. Mi s-a dat concediu ca celorlalți ofițeri, 20 de zile, și ulterior am primit decorația ”Coroana României”, cu spade și panglică de virtute militară pentru timpul petrecut în război. La întoarcere, nu am stat prea mult în regimentul respectiv și a urmat o reorganizare a armatei, din toate punctele de vedere. Era necesar.

Au fost atâția ostași, ofițeri, pană la generali inclusiv care s-au pierdut pe front și am suferit mutările de rigoare până când am ajuns în regimentul 3 artilerie de gardă, care nu era în București ca de obicei, ci în comuna Clejani, din Ilfov. N-a durat decât plecarea mea până la acest regiment și, ajungând acolo, printr-un complex de împrejurări, se cerea un ofițer specializat în minister. Nu am stat decât 24 de ore pentru că regimentul era hipo și eram singurul ofițer care era specializat. Am fost detașat, fără termen, în minister.

 Și acolo cât ați stat?

În minister am stat de la 5 decembrie 1945, până în 1948, la sfârșitul anului, când am dat examen la Politehnică, la Institutul de Construcții, pe care l-am absolvit în 1954, inginer constructor. Am fost repartizat la Direcția de Construcții și Cazare a Trupelor, o direcție care cuprindea în același timp și proiectarea pentru toate edificiile armate. Deci am început la planșeta, proiectant, și așa am continuat, până când am executat tot ce era de făcut pentru armată.

În 1961 devenisem colonel, iar la începutul anului 1981 am fost trecut în rezervă. Au urmat 2 saptamâni de pauză în care am fost solicitat de Ministerul Comerțului, respectiv Institutul de Proiectări în comerț. În acest institut am lucrat până la revoluție. A fost o activitate, pot să spun, de 35 de ani, de la proiectant, șef de colectiv, șef de atelier, șef de secție, până la inginer consilier inclusiv.

  Dacă ar fi să rezumați toată povestea asta într-o propoziție…cine sunteți, domnule Leru? 

Sunt un fost ofițer care și-a făcut datoria, și-a iubit țara, dovadă fiind faptele și lucrurile pe care le-am executat în timpul războiului. Aș dori ca cei care m-au urmat – am 38 de ani de când sunt pensionar- să ia puțin din trecutul meu și poate i-ar ajuta foarte mult. N-am fost niciodată un om care să privească doar laudele, am fost modest, chiar timid, iar asta nu m-a ajutat, nu-i specific militarilor, și care și-a păstrat linia lui permanentă.

Ce vă place la viață? La timpul petrecut pe Pământ? 

Îmi place cinstea, corectitudinea și, în special, fiind militar, iubirea de țară. Ca orice om de vârsta mea, nu doresc altceva decât sănătate și prosperitate pentru cei care mă urmează.

 Faceți și pentru noi o comparație între România contemporană și cea a tinereții dumneavoastră?  

Este o întrebare care poate ar trebui diversificată. În trecutul meu era o altă viață, un alt mediu al intelectualității. Amintirile de atunci nu-și mai au rostul acum. A fost ce a fost. În schimb, ceea ce nu-mi place în România de astăzi e clasă politică. Nu sunt de acord din multe puncte de vedere.

 Dar tinerii?

Tinerii gândesc puțin mai altfel, au și de ce, nu pot compara trecutul cu prezentul ușor, este un alt imbold, o altă diversificare. Eu nu doresc decât să meargă pe drumul pe care îl doresc dumnealor și pe bună dreptate, pentru că altfel nu am avea succes, privind în ansamblu și în țările din jur.

 Care e treaba cu Asociația de Veterani? 

-Asociația de veterani a fost înființată imediat după Revoluție. Este o asociație care cuprindea un număr imens la vremea respectivă. În sectorul 2 al capitalei, acum 10 ani, erau 17.000 de veterani. Astăzi, cu mare regret v-o spun, mai sunt 1320. Dintre care, numai 115 bărbați, restul sunt văduve sau femei ale invalizilor din război. și astăzi am primit un telefon că s-a pierdut un veteran de război.

Ce nevoi au astfel de oameni?

– Ca tot omul. Dar ajutoarele noastre sunt infime. Noi le oferim doar foi de drum, de tren și metrou. Ăsta e tot ajutorul pe care îl dăm. Ministerul Muncii ne-a dat și anul asta un ajutor infim, câte 70 de lei pentru fiecare dintre cele 33 de văduve de război. Ajutorul de înmormântare se dă de la Primărie.

-Vă mai întâlniți cu veterani?

Ne întâlnim foarte greu, la anumite festivități, sub conducerea Centralei Veteranilor de Război.

Nu e primul interviu, nici al doilea, am fost și în licee, televiziuni, ziare. Sunt printre puținii care poate purta o discuție despre trecut.

Cum așa?

– Faptele de arme, pentru că sunt imense. Poate sunt unii care au facut mai mult decât mine, întotdeauna am plecat de la premiza că nu sunt cel mai bun, mereu am căutat să evidențiez pe cei care sunt eroi. Nu mă simt erou, eroi sunt cei care s-au jertfit pentru țară, eu mi-am facut doar datoria. La planșetă, asta mi-a fost viața, la război am fost până în 1945, în minister până în 1949, până când am început construcțiile.

Cum e armata azi?

Total diferită față de cea din trecut, în bine. Nu se poate compara căruța cu racheta.

 Cum vi se pare faptul că armata nu mai e obligatorie?

Nu aș vrea să răspund la întrebarea asta, nu pot. Mă împiedică eul meu.

La paradă mergeți?

Bineînțeles că da, n-am lipsit niciodată. Nu există lună în care să nu iau parte la evenimente organizate de armată.

Ce înseamnă să fii erou?

Repet, eroi îi consideri pe cei care s-au jertfit pentru pace. Sunt un ofițer general care și-a făcut datoria.

Poți fi erou și în afara armatei?

Da, cum să nu, sunt eroi de diferite activitați. Și cel care s-a urcat pe Himalaya este un erou. Fiecare cu meseria lui. Felul de a fi și așa mai departe.

Un mesaj pentru români, acum, la centenar?

Să-și iubească țara și să ajungem s-o vedem întregită.