Otilia Geavlete, administrator al Asociaţiei Fluens: „Cineva îmi spunea odată că bătrânii nu sunt o cauză sexy, e multă boală şi multă moarte”

- - 15- 55 vizualizari

 În preajma Crăciunului am vorbit cu una dintre persoanele care îşi dedică aproape tot timpul spijinirii persoanelor defavorizate, de la copii până la bătrâni. Otilia este administrator şi fondator al Asociaţiei Fluens, o organizaţie axată în primul rând pe prevenirea abandonului şcolar în rândul copiilor, dar şi pe ajutorul acordat bătrânilor instituţionalizaţi

„Când cineva spune că nu poate merge la bătrâni pentru că i se sfâşie inima de durere, eu mă gândesc că oamenii aceia suferă mult mai mult”.

În primul rând, cine este Otilia? Cum a luat naştere Asociaţia Fluens, când, cu ce se ocupă ea?

Sunt coordonator de proiecte în cadrul Asociaţiei Fluens. Am lucrat şi anterior într-o altă organizaţie, timp de aproape cincisprezece ani, până în 2014, când am decis să îmi fac propria asociaţie, împreună cu nişte prieteni. De fapt, ea a fost înfiinţată prin 2012, dar lucrăm efectiv din 2014. Mă ocup în special de proiecte cu copii, avem două tipuri de astfel de proiecte, pentru copii din comunitate, din familii dezavantajate, şi pentru copii din centrele de plasament. Mai avem şi proiecte cu vârstnici, tot instituţionalizaţi, din cămine de stat. Anterior am făcut management de proiect, am fost educator, am lucrat în asistenţă socială, iar actualmente am trecut mai mult pe partea de terapie psihologică, mai ales că lucrând cu copiii din acele centre, mi-am dat seama că e mai importantă partea aceasta decât cea materială, dintr-un punct de vedere.

Cum v-aţi ales domeniul de activitate, respectiv copiii şi vârstnicii?

Cum spuneam, am lucrat şi în altă asociaţie, tot cu copii instituţionalizaţi, am şi coordonat un centru, din 2006, şi am mai lucrat şi cu bătrâni, la domiciliu, nu erau instituţionalizaţi. Deci era domeniul nostru de expertiză, pentru că şi eu, şi colega mea, care suntem principalii iniţiatori, avem mai multe cunoştinţe în aria asta. Dar nu lucrăm doar cu astfel de cazuri, ne ocupăm şi de familii, am avut şi un grup de mame singure, diverse cazuri de persoane cu disabilităţi. Asta este o parte a activităţii noastre, cealaltă fiind un departament de formare. Avem cursuri acreditate de îngrijitori de copii, îngrijitori pentru vârstnici şi animator socio-educativ, mai organizăm şi workshopuri.

Ai pomenit de comunitate. Este vorba de comunitate într-un sens mai larg sau sunteţi mai mult implicaţi în comunitatea locală?

Da, locală, pentru că nu suntem o asociaţie nici prea veche, nici prea mare, deci ne permitem deocamdată să lucrăm mai mult aici, în sectorul 6. Avem parteneriat cu două şcoli, care ne recomandă copii din familii defavorizate, dar care sunt dornici să înveţe, de acolo ne-am extins activitatea şi spre familiile lor, de acolo au apărut şi alte familii şi tot aşa. O perioadă am colaborat şi cu biserica de aici, preotul ne-a recomandat nişte familii mai sărace, care stăteau într-o curte cu mai multe familii, iar aşa s-a mărit cercul. Proiectul ăsta e axat în primul rând pe prvenirea abandonului şcolar, se numeşte Educaţia Învinge Sărăcia, deci ne-am dorit astfel de copii, care vor să meargă la şcoală.

Care sunt principalele probleme pe care le-aţi identificat în cadrul comunitaţii şi care sunt, din punctul vostru de vedere, posibile rezolvări?

Evident că principalele probleme sunt de ordin material. Avem, de exemplu, cazul unei familii de şase persoane, toţi locuiesc într-o cameră cât asta (nr. un birou de aproximativ 10m pătraţi). De fapt, majoritatea familiilor sunt aşa, între şase şi zece persoane în una sau două camere. E cumva împărţită în două, problema strict financiară şi cea locativă, care datează de după revoluţie şi nu s-a rezolvat nici până acum şi nici nu văd cum s-ar putea rezolva fără o intervenţie efectivă a autorităţilor. Ca ONG, chiar şi de mai mari dimensiuni, poţi ajuta la cazuri punctuale, la construit o casă sau plătit o chirie, dar cam atât. O altă problemă este nivelul educaţional scăzut al părinţilor copiilor cu care lucrăm. Ei sunt copii foarte buni, unii chiar foarte inteligenţi, şi şi-ar dori să salte nivelul, dar suportul din familie este minim, iar în şcoală… Aşa că, din estimările şi testările noastre, cam niciunul dintre copii nu este la nivelul clasei în care este. Avem doi băieţi, de clasa a şaptea şi a opta, care sunt interesaţi de filosofie şi de actorie, dar la şcoală nu există astfel de cursuri, iar familiile nu au posibilitatea să le asigure nişte cursuri private, aşa că vin aici şi apreciază şi alt gen de educaţie decât cea şcolară. E aceeaşi problemă discutată mereu, a sistemului de învăţământ învechit şi autoritarist, care nu permite copiilor să se dezvolte, să-şi exprime ideile şi curiozităţile. Există şi probleme medicale, dar din fericire nu ne-am confruntat cu astfel de probleme grave la familiile cu care lucrăm. Tot din fericire nu este cazul la aceste familii cu care lucrăm acum, dar am avut anterior altele care se complăceau cumva în dependenţa de sistemul ăsta de ajutor social.

Au oamenii cu care lucraţi, în general, deschidere spre a accepta ajutor şi, în acelaşi timp, folosesc acest ajutor pentru a-şi îmbunătăţi condiţia, pentru a nu mai ajunge în aceeaşi situaţie?

Noi lucrăm pe recomandare din partea şcolilor, cum spuneam, deci există o filtrare din punctul ăsta de vedere. Avem parteneriat şi cu direcţia de protecţie, pe copiii din plasament. Deci sunt copii care învaţă cât de cât bine, care ăşi doresc să meargă la şcoală, dar nu au condiţiile necesare. E adevărat că, mai departe, contează şi implicarea familiei şi că ce facem noi aici se poate strica acasă, dar din fericire majoritatea familiilor cu care lucrăm sunt cât de cât responsabile, cu părinţi care lucrează. Dar am avut şi familii care nu cred că ar fi fost dispuse să renunţe la sistemul de ajutoare. Aveam mame care mergeau în cinci-şase ONG-uri şi îşi luau câte puţin din fiecare şi le convenea situaţia.

De unde provin veniturile asociaţiei, în afară de acele cursuri de formare?

Situaţia, în momentul ăsta, e aproape dramatică din punctul ăsta de vedere, nu am mai avut de mult un proiect finanţat. În primă instanţă, fiind la început, am lucrat în principal pe donaţii, pe diverse evenimente. Apoi am câştigat un proiect pe fonduri norvegiene, cu copiii din centre, dar s-au terminat în 2016 şi de atunci am mai avut mici colaborări, pe sume modice. În mare parte au rămas sponsorizările, cât sunt ele, cursurile şi „colaborări personale”, adică adus bani de acasă, de la prieteni, de la diverse persoane, care sunt de fapt principala sursă. Am avut câteva donaţii de alimente din partea unor firme sau lanţuri de magazine, dar majoritatea vin din comunitate. Acum doi ani am avut o colaborare cu o firmă de farmaceutice, se numea Dăruieşte Abilităţi. Practic, angajaţii firmei îşi donau timpul şi îi învăţau pe copii diverse chestii: cum să folosească computerul, să facă fotografii, să gătească etc. Am mai avut donaţii, inclusiv de la firme, pe evenimente, în general în preajma sărbătorilor, dar nu proiecte finanţate integral.

Se vede o diferenţă majoră în interesul manifestat de oameni în aceste cauze în preajma sărbătorilor? E bine că măcar atunci sau e rău că în restul timpului parcă nu prea ne interesează?

Nu aş spune că pe oameni nu-i interesează. Evident că interesul e mult mai mare în astfel de perioade, dar şi în restul timpului oamenii se implică. E adevărat că se vede o creştere majoră în perioadele astea, de Crăciun, de Paşti, dar în rest, dacă îi orientezi spre o cauză oamenii tot se implică. Chiar dacă nu actionează donând bani sau produse, vin ca voluntari şi tot ajută. Noi am avut în permanenţă voluntari.

Care sunt principalele greutăţi pe care le întâmpinaţi şi la care ar exista soluţii fezabile?

În primul rând ducem lipsă de voluntari mai specializaţi, pentru că avem oameni care sunt dispuşi să ajute punctual, dar aş avea nevoie, de exemplu, de voluntari pe promovare şi strângere de fonduri, care să mai ia din munca mea, care mă ocup şi de executiv, deci timpul meu e foarte limitat. Mai trebuie să mă ocup şi de viaţa mea, măcar din când în când, o dată pe lună (râde). Apoi am tot aşteptat să se lanseze nişte linii de finanţare corespunzătoare. Din păcate, fondurile care trebuiau lansate de ceva vreme, s-au lansat abia acum, la sfârşitul anului, şi vom putea aplica abia în 2019, nu se aprobă imediat, deci durează. De exemplu, pentru fondurile norvegiene, termenul de depunere a candidaturii e arilie, intră în evaluare, deci abia prin octombrie am putea avea o resursă mai importantă. Asta dacă vom câştiga un proiect, că nu sunt garantate, evident. Iar proiectele mai mari nu sunt accesibile pentru organizaţii mici, ca a noastră. Noi facem foarte multe cu resursele foarte limitate pe care le avem şi realitatea, din punctul meu de vedere, e că multe structuri ar putea face foarte multe lucruri cu un sfert din banii pe care îi au. Bine, nu mă refer la cele care au în administrare centre de copii, de exemplu, unde cheltuielile sunt mari şi continue. Deci partea financiară e principala piedică, mai ales că noi nu avem timpul şi resursele necesare ca să ne ocupăm de fundraising aşa cum ar trebui. Deci îmi lipsesc şi oamenii care să-şi dedice timpul şi să fie şi pricepuţi la ceea ce fac. Am încercat să selectez din studenţii pe care i-am avut ca voluntari, dar nu sunt dispuşi să-şi dedice timpul pe termen lung voluntariatului, ceea ce e de înţeles.

Există cazuri sau proiecte care vă marchează în mod deosebit sau de care ajungeţi să vă ataşaţi mai mult?

Eu sunt o fire care nu se sensibilizează foarte uşor, ceea ce nu ştiu dacă e bine sau rău pentru munca mea, dar sigur că ajungi să investeşti suflet şi uneori vei fi dezamăgit. Cazul care ilustrează cel mai bine aspectul ăsta e al proiectului cu copiii instituţionalizaţi. De foarte multe ori chiar evit să vorbesc cu oamenii din afara sistemului despre aceşti copii, pentru că îi percep total greşit şi îmi dau seama că vorbim degeaba. E ca şi cum ai încerca să explici fizica atomică unui om care nu are nici cea mai vagă noţiune. Am avut copii care s-au pierdut, care au ajuns îngrozitor de rău, care şi-au pierdut potenţialul. Nu că aş vrea să judec în termenii ăştia, că doar cei integraţi social sunt nemaipomenit de bine, că nu e chiar aşa, îi apreciez la fel de mult pe unii oameni care probabil nu ar fi priviţi aşa, dar copiii aştia efectiv au pierdut şansa de a exprima ceea ce erau, s-au înstrăinat de ei şi au căzut. Vârstnicii smulg foarte multe lacrimi la evenimente şi chiar sunt oameni care îmi spun că nu pot veni la evenimentele cu ei, pentru că li se sfâşie inima. Eu, personal, privesc replicile astea cu un ochi critic, pentru că oamenilor ălora din faţa ta le e mult mai rău. Bătrânii sunt o subiect groaznic în România, pentru că nu se investeşte deloc aproape în cauza lor. Cineva îmi spunea odată că bătrânii nu sunt o cauză sexy, mi-a plăcut formularea. Aşa este, este multă moarte, multă boală. Înţeleg că poate şoca.

15 recommended
comments icon 0 comments
55 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Darius Groza, creator de conţinut şi strategii creative: „Avem o societate civilă relativ informată, iar mai mult de jumătate se apucă de probleme văzute la televizor, din alte ţări”

-

Blogger de oarecare succes şi „publicitar”, Darius Groza (jeg.ro) a făcut din călătoriile sale un mod de viaţă şi are chiar şi un plan de viaţă mai mult decât cincinal. A început, ca orice copil, prin a călători cu bicicleta, cu care a făcut ocolul... Mai mult »