Deşi a trăit în Elveţia, în Cipru şi în Irlanda, deci putea alege plaja, schiul sau spleenul, Irene Oproescu a revenit în România şi şi-a crescut aici cei doi copii, chiar dacă nu într-un mod tradiţional. Nu i-a inspirat încredere sistemul românesc de învăţământ, pe care îl consideră închistat în nişte cutume învechite, aşa că fiul ei, 16 ani, şi fiica de 14 au învăţat în sistem homeschooling şi au ajuns la vârste fragede să-şi contureze o idee despre cum vor să le arate viitorul.

Cine e Irene? Cu ce te ocupi, ce consideri că e de ştiut despre tine?

Eu mă ocup cu mai multe dar partea educaţională e cea mai importantă, e cea care primeşte din partea mea cel mai mult interes şi cea mai mare parte din energie. Pe de o parte mă ocup de copiii de la after-school, apoi de copiii din asociaţia Re-Design, care a fost făcută special pentru homeschooling si unschooling şi care e în curs de acreditare ca british school. Ceea ce înseamnă că România va avea un centru pentru homeschooleri şi unschooleri acreditat în afara ţării, singurul, şi probabil că va şi rămâne singurul pentru mult timp de acum încolo. Sunt două chestii diferite, afterul şi asociaţia, pentru că aportul meu este diferit. În after se lucrează după o anumită programă şi după materiale academice, pe când la Re-Design totul se bazează pe învăţatul prin joacă, prin activităţi libere, totul predat în limba engleză. Bine, de fapt discutat, nu predat. Ceea ce, după părerea mea, dă cele mai bune rezultate, pentru că mereu învătarea în mod liber duce la absorbţia mult mai rapidă a informaţiei decât într-un cadru didactic, după manuale şi programă.

Ai şi tu doi copii, din câte ştiu.

Am doi copii, adolescenţi deja, pe care i-am educat în sistem homeschooling, iar acum deja am tecut la partea de unschooling. Adică deja nu mai avem programă şi fiecare îşi alege materialele din care scoate ce îi trebuie. Julia vrea să meargă spre design interior şi o să se îndrepte spre arhitectură, probabil undeva în afară, iar Bogdan, care are şaisprezece ani, e interesat de programare, lucru în care eu nu pot să-l ajut, deci îl ajută tatăl lui şi el, pentru că învaţă foarte mult.

Deci, până la urmă, homeschoolingul se face şi el după nişte programe acreditate?

Nu neapărat acreditate, pentru că cei care aleg calea asta nu pun mare preţ pe acreditări. Homeschoolingul diferă de la o familie la alta, fiecare îl face în funcţie de buget, de abilităţile copilului, de programul părinţilor etc. Sunt unii care îl fac exact ca la şcoală, acordând atenţie fiecărei materii, cu manuale, caiete, teme şi tot ce cunoaştem din şcoli, sau cel mai lejer, cu mult mai puţine materiale, majoritatea luate de pe net şi de la şcolile umbrelă pe care le aleg, care sunt din afară. Cei mai mulţi sunt înscrişi la şcoli din SUA sau din Anglia.

Ce se întâmplă când vine momentul în care părintele nu-l mai poate ajuta pe tânăr, cum e în cazul tău şi al fiului, care vrea o carieră în programare?

Îl ghidează tatăl lui, care lucrează în IT, dar face şi de unul singur, face coduri, învaţă diverse limbaje de programare.

Asta necesită o disponibilitate sporită din partea părinţilor, în primul rând ca timp acordat.

Şi o minte deschisă din partea părinţilor, pentru a-şi da seama că în tipul ăsta de educaţie nu e bine să fii genul care vrea să controleze tot. Oricum, de la un anumit punct încolo nu îţi mai poţi controla efectiv copilul. Nu ai cum să-l ajuţi, decât punându-i la dispoziţie cât mai multe materiale şi fiind deschis la ideile lui. Sigur că presupune şi investiţii băneşti, pentru că în unele domenii, cum e IT-ul, chiar trebuie investit. Ideea e să-i acorzi copilului libertatea de a-şi alege ce-i place, de ce e interesat, pentru că atunci îşi va găsi singur materialele şi informaţiile necesare şi totul va fi făcut cu plăcere şi responsabilitate. Sigur că la început, în primii ani, trebuie ghidaţi mai mult. Eu, de exemplu, am cumpărat un modul de matematică după care au învăţat ambii copii. Când terminai o etapă aveai un test, dacă treceai testul urcai la următoarea etapă. Dacă nu, ţi se explica unde ai greşit până înţelegeai şi avansai la următorul nivel. Nu e necesar şi e şi imposibil să ştie părintele tot, dar din păcate internetul este o resursă mult prea puţin utilizată de mulţi.

Ai avut sau ţi s-a dat vreodată impresia că sunt diferiţi copiii tăi? Au avut probleme de integrare?

Nu, chiar deloc. Ba din contră, sunt puţin mai în faţă la unele chestii, pentru că atunci când sunt lăsaţi liberi şi găsesc ceva-ul care le place, automat au mai multe şanse să exceleze. Îţi dai seama că nu ştiu totul perfect, nu excelează la geografie sau istorie, poate, dar la ce îi pasionează sunt foarte avansaţi. Şi de ceilalţi copii sunt priviţi, în general, ca ăia cool, normal, pentru că nu se duc la şcoală şi toţi sunt curioşi şi le pun întrebări despre ce fac, cum şi cât fac, vor să afle ce-i interesează. Revenind, la matematică sunt la nivel de clasa a XI-a sau a XII-a, poate chiar primul an de facultate, pentru că tatăl lor s-a ocupat foarte mult de ei în privinţa asta şi au şi prins foarte uşor. Ei acum fac calculus, chestie de care eu am auzit prima dată de la copiii mei.

Ăsta ar putea fi reversul, adică să ajungă să se vadă ei superiori altora?

În familia mea nu a fost şi nu este cazul. Se poartă ca nişte adolescenţi normali, cu tot ce presupune: aere, fiţe, hormoni etc. Dar nu au luat-o razna, nu am avut probleme deosebite cu ei. E o educaţie normală, se impun nişte limite, dar atâta timp cât nu le depăşesc sunt liberi.

Educându-i în felul ăsta, ai avut ideea că îi pregăteşti pentru a pleca din ţară?

Se pregătesc ei pentru asta, pentru că ei nu vor să rămână aici. Au văzut care e sistemul, au acces la toate informaţiile la care avem şi noi şi au văzut cât de greu e totul, au văzut faptul că de cele mai multe ori nu depinzi doar de abilităţile tale, aşa că nu vor să rămână. Eu mă gândesc că cel mai bine ar fi să meargă undeva în Europa, ca să-i şi am aproape. În plus sistemele educaţionale din Danemarca sau Suedia sunt accesibile, taxele sunt mici, ceea ce mie-mi convine (zâmbeşte). De acum depinde de ei, eu le-am dat libertatea de a alege şi le-o dau în continuare. Pe mine mă interesează doar să fie fericiţi şi să se simtă bine acolo unde sunt. Nu consider că am eu vreo datorie faţă de statul român, să îi pregătesc eu nişte copii care să se ducă pe unde s-or duce şi să aducă foloase statului.

Aţi discutat în detaliu ideea asta? Adcă ştii dacă vor să plece la studii şi să se întoarcă la un moment dat?

Nu, nu am aprofundat atât subiectul. Totuşi nu cred că vor vrea să rămână în ţările respective, dar după părerea mea ar trebui până pe la treizeci de ani să facă un tur, să zicem, să călătorească cât de mult pot. Mi se pare cea mai bună educaţie de care poate avea parte un om, mai ales un adult în formare. Să meargă din loc în loc, să înveţe puţin limba, să vadă obiceiurile, să înveţe geografia şi istoria locurilor. Cred că e cea mai bună metodă de a învăţa şi de a te pregăti pentru viaţă.

Tu ai întâmpinat probleme din cauza felului în care ai ales să-ţi educi copiii?

Măi, probleme nu, pentru că nici nu le consider aşa. Ideea e că cei mai mulţi oameni ne privesc (pe cei care ne educăm copiii în spiritul libertăţii) ca pe nişte inconştienţi. Ăsta e epitetul cel mai des folosit. Oamenii ştiu sistemul clasic: copilul să aibă un program riguros, să meargă la şcoală, după care să-şi ia un job din care să-şi plătească ratele şi tot aşa. Şi mai e întrebarea „ce-o să se aleagă de ei?”. Păi, o să se aleagă ce vor ei să se aleagă. Bănuiala mea e că mulţi ar şi vrea să facă chestia asta, dar le e teamă, probabil teama că nu vor putea controla tot.

De educaţie economică au avut parte? Ştiu ce sunt alea ratele, ştiu că viaţa costă, şi nu puţin?

Da, am avut discuţii. Contrar aşteptărilor, probabil, nu prea sunt hipioţi. Adică fii-miu îmi spune că abia aşteaptă să câştige mulţi bani şi să mă trimită în croaziere, ceea ce abia aştept şi eu, iar fii-mea mă tot îndeamnă să-mi iau maşină şi nu mai ştiu ce în rate. Ceea ce n-am să fac (râde). Dar am discutat cu ei, fii-mea chiar mi-a spus că ea înţelege cât de greu e să fii mamă singură care îşi creşte copiii şi să ai mai multe joburi, momentan am două, şi să jonglezi joburile cu viaţa socială şi personală, deci înţeleg bine şi partea asta. Ei chiar câştigă bani. Fii-mea, până să ia pauză, făcea curat la sala de dans. Acum amândoi fac diverse treburi pentru tatăl lor, care îi plăteşte.

Apropos de dans, ştiu că predai şi cursuri de dans irlandez. Te mai ocupi şi cu asta?

Nu, m-am lăsat. Nu mai aveam nici timp, în plus oasele şi încheieturile încep să mă lase şi aş vrea să mai pot merge şi eu normal câţiva ani. Dar se reapucă fii-mea, care a făcut o pauză. Oricum ea e mult mai bună decât mine, a participat la campionatele europene trei ani la rând, chiar dacă nu a câştigat medalii.

Odată ce copiii vor pleca, tu ce ai de gând, rămâi sau pleci şi tu?

Eu acum îmi spun că după ce pleacă ei, mă voi duce şi eu să colind. Vreau să încep cu Barcelona şi de acolo să merg în diverse locuri, unde să fac diverse chestii, nu ştiu acum exact ce.

Sună foarte bine, ca un vis. Eşti bogată?

Oho, nu, din păcate. Dar ştiu să fac o grămadă de chestii care sunt sigură că mi-ar asigura existenţa. Atât mă interesează, să mă pot întreţine şi să pot cunoaşte şi explora. Dar nu cred că aş rămâne plecată, pentru că am destule lucruri de făcut în ţară, pe plan educaţional sunt foarte implicată şi cred că e nevoie de oameni deschişi. Vreau să arăt că se poate şi altfel decât în sistemul convenţional, că poţi găsi ceva care să-ţi placă, de care să fii pasionat, şi făcând aia să fii fericit. Cum să fii fericit folosindu-te de un skill al tău, cam aşa aş rezuma ideea. Sistemul de învăţamânt de la noi pune accentul numai pe teste şi pe cât de puţin ai realizat, pe cât de slab pregătit e copilul. În loc să se concentreze pe ce a reţinut şi pe cum putem face să meargă mai departe în direcţia care pe el îl interesează. „Hehe, fraiere, ai luat doar 6 la capacitate şi o să fii un ratat!”, cam aşa merge. E, poate n-o să fie, dacă îi dai un pic de timp şi de încredere şi îl laşi să-şi găsească ce-i place.

În încheiere: eşti patrioată?

Nu ştiu exact, să zicem că mă interesează oamenii. Poate nu neapărat ţara, ce înseamnă ţara?, dar aş vrea să ne meargă mai bine. Eu am să încerc şi am încercat întotdeauna. Atâta timp cât există oameni care au nevoie de mine şi de ce ofer eu, o să încerc. Şi există, începând cu Re-Design, unde se strânge o echipă de oameni extraordinar de dedicaţi deschiderii cât mai multor minţi. Sperăm la un centru unde să nu vină doar homeschooleri şi unschooleri, ci să vină copii şi după ore, să facă ceva ce le place, dar nu ca la şcoală, ci cu nişte oameni care să aibă răbdare cu ei şi să le explice într-un mod în care ei să înteleagă şi astfel să-i atragă şi mai mult. Cred că se poate construi, pic cu pic, cu răbdare. Şi cu “sabia”, câteodată (râde). Nu cred că e totul pierdut, pentru că altfel mi-aş fi luat de mult copiii şi bocceluţa.