Alina a trecut în București,  prin trei facultăți (Comunicare și Relații Publice, Filosofie și Științe Politice). A plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez în al doilea an de master la Științe Politice. Și-a găsit rostul la Paris și a mai făcut și acolo studii pentru o licență în drept, la Universitatea Paris X (astăzi, Paris Nanterre). Iar acum este la master (în drept public) la aceeași universitate și mai lucrează și la Tribunalul din Nanterre (Tribunal de Grande Instance de Nanterre), pregătindu-se pentru examenul de barou. Alina este din Videle (Teleorman), spune că și-a găsit locul în Franța și o să mai ajute țara noastră  de la distanță.

Andrei Crăciun

Alina Brebenel, după ce în țara noastră ai practicat – nu fără succes – jurnalismul și ai mai făcut și (cel puțin) două facultăți nu tocmai ușoare (Filosofie și Științe Politice), ai luat calea Occidentului, stabilindu-te tocmai  la Paris, Franța, unde de asemenea nu te-ai oprit din studiat și ai mai făcut școală superioară ani la rând. Ce ai mai făcut dumneata pe acolo prin cele universități? Detaliază-ne un pic viața și opera academică și te avertizez că spațiul – deși virtual – alocat acestui interviu este limitat.

De fapt, în România am trecut prin trei facultăți, prima a fost Comunicare și Relații Publice la SNSPA, prima greșeală făcută la vârsta maturității. De atunci, însă, am făcut o licență la Filozofie și un Master cu predare în limba franceză la Științe politice în dublă-diplomă cu École des Hautes Études en Sciences Sociales pe care îl recomand oricărui francofil cu aplecare către științe sociale și politice. Am plecat în al doilea an de Master cu o bursă a guvernului francez cu singurul scop de a-mi termina dizertația și de a candida pentru o teză în România. M-am găsit însă în Paris în căutarea nebună a unei vocații. Am hotărât că numai dreptul poate să țeasă o oarecare coerență în parcursul meu și, o spun cu toată modestia, în cunoștințele mele din  domenii destul de diferite. M-am înscris deci la examenul de admitere la licență organizat de Universitatea (atunci) Paris X acum Paris Nanterre pentru o dublă diplomă în drept francez – drept anglo-american și, spre surprinderea mea, l-am trecut în primii 30 de admiși fără a fi deci obligată să dau seamă de vârsta sau de parcusul meu. Francezii sunt destul de sensibili la genul ăsta de, cred eu, amănunt.

Cum a fost viața dumitale pe la Paris, n-ai ajuns o sorbonardă sau ceva? Ce găsește tânărul român când se duce la Paris să învețe tot felul? Ai și dumneata de acum o vârstă frumoasă, dă povață celor tineri.
Mă mândresc cu faptul că nu sunt sorbonardă. Paris X s-a desprins de Sorbona în 1968 urmare a mișcării studențești de atunci care a revendicat un tratament în echitate a studenților proveniți din medii mai modeste. A rămas deci doar numele Paris X care a subzistat marcă a acestei ruperi până anul trecut când am fost chemați să votăm noua denumire: Paris Nanterre. E o facultate stângistă în care tratamentul egal al studenților și, uneori, tratamentul echitabil când situația studenților o cere, e o preocupare a întregului corp academic. Româncă fiind, cu o exprimare aproximativă în franceză (la momentul respectiv) pentru cerințele unei facultăți de drept (ca să nu spun una dintre cele mai bune pentru că risc să fiu subiectivă) știu sigur că nu aș fi reușit fără viziunea asta de stânga asupra educației. Eu sunt un copil al privilegiului în România. Sunt copil unic al unei familii de clasă de mijloc. Franța, Parisul și, mai ales, dreptul m-au salvat de la suficiența din România obligându-mă să trec de cealaltă parte a baricadei, înțelegând altfel conceptul de reproducere a elitelor al lui Baudelaire. Am 30 de ani și sunt studentă în anul I la un masterat de drept public și pregătesc examenul de barou. Numai un nebun (n.r. – adică intervievatorul) ar crede că ar trebui să ia exemplul meu sau că eu ar trebui să fiu vreodată autorizată să dau povețe cuiva.

Nu aș vrea să nu remarc faptul că dumneata ești originară din Videle, Teleorman, Mai cochetezi cu gândul întoarcerii vreodată în țară? Și dacă da, de ce? Sau vii rar și stai puțin – cum e?
Vin, într-adevăr, de la Videle. M-am și născut acolo, buletinul meu e dovadă. Ca să fie limpede, eu nu sunt un bun marker al intenției diasporei de a se întoarce acasă sau ceva. Nu sunt nici măcar un bun marker al evoluției orașului. Adevărul pur e că aveam, cred, 5 ani când am spus prima oară ”trebuie să plec de aici” și asta mi-a devenit crez până la 14 ani când am părăsit definitiv casa familiei mele și deci orașul Videle. Aveam 25 de ani și eram ziarist, spui tu cu gentilețe nu fără succes, când am hotărât că dacă o să continui să fac asta o să pierd tot ce am crezut vreodată că urmează să fie viața mea. Nu eram un ziarist talentat, era limpede, eram însă muncitoare, atentă la detalii și perfect alfabetizată, ceea ce înseamnă că mă aflam deja în primii 10%. Capacitatea mea de a înțelege un discurs abstract mă situa undeva în primii 5%. Viteza mea de reacție făcea să îmi revină cele mai insipide îndatoriri. Când am plecat la master și pe urmă în Paris la EHESS nu știam ce urmează să fac, știam însă că nu lăsasem nimic în urmă. Videle și apoi Bucureștiul nu reușiseră să îmi dea un loc al meu. Aveam o viață confortabilă fără însă a aparține unui loc. După primul an în Paris am început să prind rădăcini cu adevărat. Știam că pot fi o mică rotiță în sistemul francez și găseam o alinare în asta. Am știut încă de atunci că am ajuns acasă. E absurd deci să mă compar cu oricine a plecat de nevoie sau de lehamite din țară. Eu am plecat să îmi găsesc locul pentru că locul meu nu a fost niciodată în România. Nu am deci cum să mă întorc în România decât în vacanță pentru că locul meu e în Franța.

Ce profesezi în prezent, cum îți merge în serviciu, cum e viața dumitale la zi?
De la 1 octombre 2018, am onoarea de a fi asistent de justiție la Tribunalul din Nanterre (Tribunal de Grande Instance de Nanterre). Postul presupune să supun magistratului toate proiectele de decizie și proiectele de scrisori care ajung în general părților sub semnătura lui. E un serviciu fabulos în care muncești în autonomie și tranșezi tot felul de litigii, evident sub autoritatea ierarhică a judecătorului. În general rezervat celor care au absolvit deja doi ani de masterat în drept sau doctoranzilor, eu am avut norocul să mi se propună serviciul după două luni de stagiu la sfârșit de licență. Viața mea la zi înșiruie cel puțin 12 ore de lucru, două zile sunt la Tribunal și în restul timpului mă împart între seminariile obligatorii și cursurile și examenele organizate pentru barou. E o nebunie de program însă ador fiecare moment.

Alina, ultima mea întrebare pentru tine este: ești fericită? Și dacă da, de ce?
Andrei, eu nu cred în fericire. În primul rând nu cred că sunt oamenii în general capabili să știe fericirea sau măcar să o recunoască și pe urmă eu cred că sunt atât de pesimistă încât sunt incapabilă de sentimentul ăsta. Deci nu, nu sunt fericită. Sunt însă incredibil de mulțumită de ce fac, ridicol de încrezătoare că cei mai buni ani ai mei urmează încă și foarte liniștită că mi-am găsit locul. Nu aș recomanda însă nimănui parcursul meu decât ca ultim colac de salvare.