Mădălin Mandin, actor: „Se va schimba ţara când se vor schimba oamenii. Noi, deocamdată, alergăm încă după satisfacerea nevoilor primare”

- - 3- 14 vizualizari

Am discutat cu Mădălin despre actorie, despre improvizaţie, despre viaţa şi greutăţile pe care le întâmpină un tânăr de etnie romă şi am găsit un interlocutor deloc fatalist şi fără pic de ranchiună. Am descoperit un om care, decât să caute probleme şi să se plângă de ele, preferă să caute explicaţii şi soluţii, un optimist adevărat.

 

Cine e Mădălin Mandin?

Sunt actor, am treizeci şi cinci de ani… Ideea actoriei mi-a venit în şcoala generală. Eu sunt din Teleorman, din comuna Islaz… şi nu sunt în guvern (râde). Eu eram revoltat, copil fiind, că în şcoala şi în clasa mea erau destul de mulţi copii ai oamenilor cu funcţii prin comună, iar eu nefiind unul dintre ei, plus comunitatea din care mă trăgeam, de etnie romă, aşa că aveam impresia că nu însemnam nimic, era un stigmat pe care îl simţeam. Sentimentul ăsta s-a accentuat în clasele a cincea – a opta, când am început să înţeleg mai bine sistemul educaţional şi cum mă trata pe mine, ca membru al altei etnii. Am fost pus şi în situaţii neplăcute, să zicem, de exemplu la o şedinţă cu părinţii de la un început de an. Părinţii mei nu puteau mereu să ajungă la aceste şedinţe, pentru că lucrau la câmp. Ei, la început de an se stabilea cine cu cine stă în ce bancă şi alte lucruri d-astea, iar o mamă a unui coleg a zis „da’ de ce îmi puneţi mie copilul cu ţiganul ăsta în bancă?”. Asta e o chestie care îţi rămâne multă vreme în cap şi îţi crează o frustrare. În plus, eu nu reuşeam niciodată să iau premiul întâi, luam menţiune, astea erau pentru mine. Diriginta mea şi profesoara de muzică m-au încurajat, şi chiar le mulţumesc, să merg la un liceu de muzică, văzând că mereu mă implicam la serbările şcolare şi montam tot felul de momente, veneam cu recuzită de acasă etc. Ai mei m-au susţinut şi ei, chiar şi financiar, au investit foarte mult, ultimii lei se duceau pe lecţii de pian şi de acordeon. Am intrat la liceul Dinu Lipatti, la clasa de actorie, unde am început să primesc mai multă informaţie decât cea la care avusesem acces în şcoala generală, doar că fiind liceu de muzică în principal, tot nu găseam tot ce-mi trebuia. De exemplu, nu exista o secţiune a bibliotecii specializată pe teatru. Dar a fost bine, am fost acceptat şi validat ca făcând parte din etnia romă, la fel şi la facultate. După aceea am intrat efectiv în viaţa de teatru, care este una interesantă, pentru că facultatea nu-ţi asigură nimic, nu eşti repartizat, nu devii automat un profesionist. Da, mergi la castinguri, poate mai prinzi şi câte un rol…

Deci e viaţa tinerilor actori aşa cum o vedem în filme? Multe castinguri, multe respingeri, bănuiesc?

Sigur că sunt şi astea, dar majoritatea ţin de profilul rolului oferit la casting. Normal că unele presupun o anumită tipologie în care nu te încadrezi şi trebuie să înţelegi lucrul ăsta şi să ţi-l asumi, că nu toate rolurile sunt pentru tine. După facultate am făcut o asociaţie prin care derulam programe, am fost şi ambasador UNICEF pentru copiii din comunitatea romă, care au o rată a abandonului şcolar foarte mare. AM vrut, pe lângă actorie, să mai contribui şi cu altceva. Din păcate proiectele astea nu au fost de durată, au fost ca floarea care singură nu aduce primăvara. Copiilor le plăcea şi erau implicaţi, dar din păcate, din considerente materiale sau din altele, până la urmă familiile îi trăgeau tot spre abandon. După aceea am mai colaborat cu ONG-uri care mergeau în comunităţile care nu avuseseră niciodată contact cu teatrul. Le jucam piese de Caragiale vorbite în limba romani, am primit şi reacţii de genul “bă, l-aţi furat şi pe Caragiale” (râde). Pentru mine a fost important să aducem oameni care nu mai văzuseră niciodată vreo formă de teatru şi să îi introducem în lumea asta. Proiectul ăsta s-a desfăşurat pe parcursul a patru ani, cu finaţări de la diferite ONG-uri, până când n-au mai fost fonduri şi a trebuit să-l oprim.

Vorbeşti limba romani?

Da, vorbesc cât de cât, adică ştiu expresii şi cuvinte, înţeleg destul de bine, dar nu cred că aş putea susţine o conversaţie mai lungă.

Mai eşti şi acum implicat şi în alte proiecte?

Da, pe lângă teatrul clasic mai fac parte şi dintr-o trupă de teatru de improvizaţie, Improvisneyland. Forma asta de teatru a apărut în forma modernă pe la 1920, ca nişte jocuri de antrenament care să dezvolte partea asta imaginativă, lucra foarte mult cu non-verbalul şi para-verbalul.

Deci improvizaţia este o formă de teatru de sine stătătoare sau este o metodă de antrenament mai mult?

Nu, este o formă de teatru. Prin ani ’60, parcă, un englez pe nume Keith Johnstone a introdus şi în Europa forma asta bazată pe sugestii, care se numeşte „short form”. Adică nişte joculeţe scurte în care se improvizează pe baza unor sugestii şi indicii. În America există şi “long form”, unde se ia o sugestie la început şi se improvizează aproximativ 45 de minute în jurul acelei teme. Dar da, mi se pare şi o formă foarte bună de antrenament. Foloseşte foarte mult tiparele comportamentale şi este foarte mult despre a spune “da”, despre a accepta sugestii, despre a fi deschis. E foarte folositor, pentru că natura umană te împinge să respingi ideile altora, iar prin improvizaţie înveţi să accepţi sugestiile partenerului, care în cazul ăsta e chiar publicul. AM şi participat la festivaluri internaţionale, la Amsterdam, de exemplu, unde am întâlnit foarte mulţi traineri de improvizaţie, şi împreună cu trupa mea organizăm şi un festival românesc, anul ăsta va fi a şasea ediţie. La noi cred că prin 2002 a fost introdusă forma asta de teatru, de regizorul Vlad Masacci, dacă nu mă înşel, deşi ea exista în afară de prin anii ’50-’60.

Ai un registru pe care preferi să-l joci, în care crezi că te încadrezi mai bine?

E o întrebare bună. Pe mine mă provoacă foarte mult şi drama, dar e adevărat că nu am avut multe roluri în astfel de piese, mă învârt mai mult în zona comediei. Se şi joacă foarte multă comedie, observ că teatrele apelează foarte mult la acest tip de piese, probabil e considerată o formă mai uşoară. Într-adevăr, tendinţa umană a publicului probabil asta e, să caute ceva care să-l destindă, să-l distreze, să-l scoată din grijile cotidiene.

Ai simţit, din cauza etniei sau a altor factori, că ai fost încadrat într-un anume tipar de rol?

Să ştii că nu mi s-a părut. Recunosc că nici nu prea mi-am pus problema, dar acum că mă întrebi aş zice că nu.

Cum e „industria” teatrului? Ţi se pare că evoluează, că e pe o cale bună?

Vorbim aici de două industrii: independentul şi teatrul de stat. Dacă vorbim de independent, e ca dropia: toată lumea vorbeşte despre ea dar de fapt nimeni nu o vede. Aici veşnicele probleme ţin de promovare, de adusul oamenilor în sală. Sunt puţine teatre independente care rezistă, şi ele cu greu, cu mari eforturi, în primul rând că sunt puţini oameni cu pregătire temeinică în zona asta, care să fie şi dispuşi la o muncă asiduă remunerată… destul de prost, să zicem. Dacă vorbesc strict din experienţa mea, da, lucrurile s-au schimbat destul de mult. De exemplu, Teatrul Naţional are un program exclusiv pentru tineri până în 35 de ani, care îşi pot monta o piesă pe un text aprobat de conducerea teatrului, cue echipamentul teatrului, cu decoruri, recuzită etc puse la dispoziţie. Sigur, dacă e nevoie de ceva special, mai contribuie şi actorii, regizorii, toţi cei implicaţi, dar în mare teatrul îţi pune la dispoziţie lucrurile importante: sala, personalul tehnic. Problema promovării rămâne, că tot actorii trebuie să invite lumea prin paginile de Facebook, „jucăm azi, de la ora cutare, vă invităm să ne vedeţi”. Într-adevăr, în cadrul programului ăstuia, 9G, avantajul este că Teatrul Naţional vinde de foarte bine, deci sălile sunt pline, la asta contribuind şi preţurile destul de mici ale biletelor. Teatrele de stat se confruntă şi ele cu probleme, în primul rând cea a finanţării din bugetele locale. Apoi mai e problema repertoriului, pentru că fiind de stat trebuie să asigure şi o anumită diversitate, trebuie montate un număr de piese din literatura românească etc. La Naţional am observat că e o modă a pieselor bulevardiere, de exemplu, dar sunt şi altfel de spectacole.

Ajungând în zona asta administrativă, poţi spune că există cenzură, într-o formă sau alta?

Există, sigur că da. Ţi-o pot spune din experienţă personală. La piesa din seara asta, Hotel Europa, au fost unele părţi care deranjau şi care au fost scoase sau reinterpretate.

Revenind puţin la teatrul de improvizaţie, pentru că eşti direct implicat prin trupa ta, se vede şi în zona asta o creştere?

Pe noi ne ajută specificul acesta interactiv şi ne ajută faptul că lumea s-a mutat în online, de acolo îşi ia informaţia, de acolo cumpără. Publicul e atras de improvizaţie, pentru că are ocazia să participe efectiv, chiar să coordoneze jocurile actorilor de pe scenă. Da, comparând cu acum 10 ani, să zicem, se vede un progres, sălile sunt pline sau aproape pline de fiecare dată. La improvizaţie depindem foarte mult şi de spaţiu, de ce îţi oferă el. Asta e, în sistemul ăsta nu poţi fi doar actor, trebuie să fii şi manager, şi om de promovare, ştii cum se zice, “tu centrezi, tu dai cu capul”. Partea financiară nu e ca în alte ţări, normal. În Londra dai 30 de lire pe un bilet la o piesă de improvizaţie, cel puţin, la noi media e undeva la 25 de lei, adica vreo 6 euro, pentru comparaţie. Oamenii vin şi pentru că îi atrage genul de spaţiu unde pot şă şi bea un suc sau o bere în timpul spectacolului, e un alt tip de relaxare decât la teatrul clasic.

La piesele de teatru care implică interacţiune cu publicul, cum reacţionează oamenii? Sunt deschişi spre acest gen de spectacol?

Nu prea, am văzut o mult mai mare deschidere şi relaxare pe la festivalurile din străinătate, dar cred că este oarecum normal, societatea şi publicul încă se educă, oamenii încă nu sunt pregătiţi să iasă din zona lor de confort, poate şi pentru că nu sunt siguri pe ei. De-aia nici nu o consider o problemă, e un proces în desfăşurare. Cred că mai e şi chestia asta insuflată de societate, frica să nu zici sau să faci ceva greşit, chiar dacă în situaţia asta nu prea e nimic greşit. Dar să fii cel mai tare, când deschizi gura să scoţi doar genialităţi, să dai lumea pe spate. Ceea ce nu e necesar şi nici posibil.

Societatea românească cum ţi se pare? În ce punct crezi că suntem şi încotro ne îndreptăm?

Lipsa de reacţie, asta mi se pare că e caracteristic societăţii româneşti actuale. De reacţie şi de spirit civic. Observăm foarte uşor greşelile unuia sau ale altuia, dar prea puţini pun mâna să facă mai bine. Şi parcă şi umanitatea ne lipseşte. Am fost de curând la o secţie de poliţie ca să-mi schimb buletinul şi a venit o doamnă cu un copil mic în braţe, iar oamenii care aşteptau la coadă au fost revoltaţi de faptul că doamna a fost poftită în faţă. Deşi scria că persoanele cu disabilităţi sau cu copii mici au prioritate. Iar poliţiştii s-au purtat foarte ok, le-au explicat situaţia, i-au asigurat că nu va fi o întârziere mare, dar totuşi reacţia aia nu ar fi trebuit să existe. Suntem tot în punctul în care vrem tot, dar aşteptăm să “se facă” sau să “se dea”, iar oamenii urmează mult prea uşor exemplele negative. „Păi dacă ăsta face, de ce să nu fac şi eu?”.

De ce parte eşti când vine vorba de emigraţie? Te gândeşti la asta, ai în plan să pleci din ţară?

Sincer, chiar nu mi-am pus niciodată serios problema. Nu cred că mi s-ar schimba radical viaţa dacă aş trăi în altă parte, că eu acelaşi aş fi. Cred că noi încă n-am ajuns în punctul în care să fi trecut de principiul ăsta “hai că rezolvăm noi”, că unul îl cunoaşte pe unul şi ăla pe altul şi dai o şpagă şi intri peste un rând sau mai ştiu eu ce. Chestiile astea se întâmplă şi în alte ţari, dar la scară mult mai mică, d-aia cred că mai avem nevoie de timp. În alte ţari instituţiile veghează ca cetăţenii să nu facă ce n-au voie, dar instituţiile sunt formate din oameni, deci se vor schimba şi la noi pe măsură ce oamenii se vor schimba. Noi încă nu punem mare preţ pe nevoile de la vârful piramidei lui Maslow, suntem incă în goana după satisfacerea celor primare.

3 recommended
comments icon 0 comments
14 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Mihnea Ocian, student român la Cambridge University: „Românii sunt foarte bine pregătiţi în ştiinţele exacte şi au o rigoare pe care cei din alte sisteme nu o au”

-

De fiecare dată când vedem articole în presă despre olimpicii români, ne gândim că aceştia sunt nişte supra-oameni, că în afară de cei câţiva născuţi cu un dar aparte, nimeni nu poate ajunge la astfel de rezultate. Am încercat să descoperim cât este adevăr şi ... Mai mult »