Denis Pavăl, psihiatru român în Suedia: „Prejudecata că cei cu probleme psihice sunt slabi îi împiedică pe mulți să caute ajutor”

- - 6- 2390 vizualizari

Denis Pavăl a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca în 2016, iar după un an de rezidențiat la Spitalul Județean în Clinica de Psihiatrie, a hotărât să se mute în Suedia și să o ia de la capăt. Am vorbit cu Denis despre diferențele dintre sistemul de sănătate românesc și cel suedez, studiile publicate de el în reviste internaționale de medicină, viitorul medicinei în România și altele.

De ce te-ai hotărât să pleci în afară și cum ai ales Suedia?

Dacă m-ai fi întrebat asta acum ceva timp, probabil că aș fi dat un răspuns mai articulat decât cel pe care îl pot da acum. Privind retrospectiv, cred că am fost curios. Nu am avut niciodată un sentiment de definitivat în decizia asta, cred că în capul meu am lăsat mereu deschisă posibilitatea de a mă întoarce. Dar la sfârșitul facultății, mi-a devenit destul de clar că vreau să schimb mediul. Avusesem o experiență de vreo câteva luni în Milano în anul 4 de facultate după ce obținusem o bursă Erasmus. Nu am fost foarte încântat, aș spune că atitudinea italienilor în puncte-cheie nu e foarte străină de a noastră. Cred că în acel moment m-am hotărât că, dacă ar fi să emigrez, aș face-o într-o țară cu cât mai puține legături posibile cu lirismul latin. Sigur, aveam să descopăr mai târziu că a fi latin într-o mare germanică are dezavantajele sale. În perioada stagiului în Milano am locuit într-un cămin în care erau studenți din toată Europa. Acolo am cunoscut un suedez, student la Filozofie, cu care am avut discuții îndelungate despre cultura, sistemul medical, învățământul din Suedia. Probabil că atunci s-a născut în capul meu ideea de a emigra în Suedia. N-am fost niciodată fatalist, dar cred că în marile decizii ale vieții m-am bazat mai degrabă pe un soi de intuiție, nu pe rațiune. Mai departe, povestea este banală. Am fost doar unul dintre cei mulți care aveau licență în Medicină și care își doreau să plece. Occidentul e deschis pentru fiecare dintre ei, fără discriminare

Cum ai caracteriza experiența de la Facultatea de Medicină de la Cluj?

În educația medicală din România există excese în teorie și lacune în practică. Multe noțiuni teoretice desuete și stufoase iau locul unor informații clare și cristalizate. Am remarcat la studenții italieni un background teoretic mai limitat, dar mai temeinic decât al nostru. Simplu spus, poate știu mai puține, dar sunt stăpâni pe ce știu. În ce privește practica, după cei 6 ani de facultate, absolvenții români intră în rezidențiat ușor dezorientați, fără a fi antrenați în aspecte practice fundamentale, spre exemplu documentarea. E ca și cum timp de 6 ani vezi scena, dar foarte puțin din ce se întâmplă în spatele ei. Împinsul de hârtii si documente (fie ele hard copy sau electronice) sunt o importantă și inevitabilă parte a actului medical în orice parte a lumii (inclusiv, sau mai ales în Occident), dar cred că studenții români sunt prea puțin implicați în această activitate în timpul facultății. Este doar un exemplu, desigur, și trebuie să spun că există și aspecte pozitive: lipsa unei organizări stricte îți lasă libertatea să gândești outside the box. Ca să răspund la întrebare, Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj rămâne pentru mine alma mater. Tot ceea ce am spus anterior rămâne valabil, dar nu aș schimba nimic.

Dacă ar fi să identifici două diferențe cheie între sistemul din Suedia și cel din România, care ar fi acelea?

Cred că ar fi multe de discutat aici, dar o să numesc două diferențe care au fost frapante pentru mine. În primul rând, infrastructura. Aici nu mă refer doar la spațiile în care are loc îngrijirea bolnavilor, sau la mijloacele practice utilizate, ci și la serviciile de ambulatoriu și serviciile sociale care sunt fie deficitare, fie aproape că lipsesc în sistemul din România. O colaborare strânsă și funcțională între sistemul medical și cel social asigură un sprijin adecvat oferit bolnavului și o șansă în plus de reinserție socială. În al doilea rând, “allmäntjänstgöring” (prescurtat AT) al cărui echivalent ar fi internship-ul din Statele Unite. Nu este altceva decât o etapă intermediară (și obligatorie pentru studenții la Medicină din Suedia) între studenție și rezidențiat. Este un job care durează de regulă 18 luni și care presupune rotații pe diferite specializări. Rezultatul e că pe de o parte absolventul se orientează către specializarea care i se potrivește, iar pe de altă parte se asigură intrarea în sistem a unor rezidenți deja temeinic pregătiți. Se evită astfel dezorientarea de care au parte absolvenții români care intră direct în rezidențiat, fără a avea cunoștințe practice fundamentale.

Ai publicat studii în reviste internaționale de medicină despre autism și schizofrenie. Cum ajunge un student din România în postura asta și ce ai învățat din toată experiența?

Am fost întotdeauna atras mai degrabă de latura teoretică a Medicinii, cred că este o chestiune de gust. Diferența dintre teorie și practică în Medicină este adesea remarcabilă. În Psihiatrie, coborârea se face brusc de la teorii ale neurotransmițătorilor la o lume incertă, stăpânită de prea multe ori de suferință, violență și moarte. În România, nu există un interes deosebit pentru cercetare, cel puțin nu pentru cea fundamentală. Lipsa de interes aparține atât celor care ar trebui să sprijine financiar cercetarea științifică, cât și a celor care ar trebui să desfășoare actul cercetării. Am avut șansa ca la Universitatea din Cluj să lucrez sub îndrumarea doamnei Conferențiar Maria Dronca. Cu sprijinul dumneaei, am reușit să obțin un grant de la Universitate și să demarăm cu mari eforturi proiectul de cercetare care a dus la publicarea unui articol în care puneam în evidență un nivel scăzut al unei enzime în sângele copiilor diagnosticați cu autism. Am obținut finanțarea după o perioadă de planificare de 2 ani și, să ne înțelegem, era vorba despre o sumă derizorie din care riscam, la un moment dat, să pierdem 25% pe TVA. Odată rezolvată problema finanțării, ne-am lovit de reticența părinților care nu acceptau să ne furnizeze probe de sânge de la copii, ceea ce ne priva de obiectul principal al cercetării… Din momentul nașterii ideii până la acceptarea articolului au trecut mai mult de 4 ani. Apoi a mai durat un an până când articolul a fost publicat în varianta sa completă. Au fost multe piedici și drumul anevoios al finanțării m-a obligat ulterior să iau în considerare publicarea de articole pur teoretice. Așa am ajuns să public articole-ipoteză, în care doar propuneam mecanisme fără a le putea verifica în realitate, din lipsa mijloacelor materiale și practice. La un astfel de articol am colaborat cu Alex Niculae, coleg de la Universitate, după un schimb activ de idei care a durat cel puțin 3 ani. Împreună am citit, probabil, peste 200 de articole științifice pentru a propune o ipoteză închegată și coerentă. Întreaga experiență mi-a arătat câte ceva din ce se întâmplă în spatele scenei. Cunoștințele medicale moderne se bazează pe investiții enorme de timp și efort, pornind uneori de la un simplu schimb de idei. Însă, oricât de seducătoare ar părea o idee, drumul spre utilitate este condiționat de finanțare și de existența mijloacelor materiale pentru a o pune în practică.

De ce crezi că ajung să fie răspândite tot felul „leacuri” miraculoase care nu au nicio legătură cu medicina adevărată?

Pentru că Medicina operează cu termeni ca „inoperabil”, „terminal”, „paliativ” etc. Dovezile arată că, după ce anumite boli depășesc un punct, orice intervenție este zadarnică. Ceea ce este extrem de greu de acceptat, de aici și nevoia de a recurge la soluții secundare. Cei care propun “leacuri miraculoase” sunt cei care profită de pe urma negării și disperării omului aflat în fața refuzului (motivat de dovezi) de a continua explorarea alternativelor. Desigur, acesta este cazul bolilor grave, în care încercările bolnavului sau ale familiei de a epuiza alternativele sunt perfect justificate și de înțeles. Mai puțin de înțeles sunt oamenii care, fără a fi presați de o afecțiune terminală, șuntează complet medicina alopată și aleg ca primă variantă homeopatia sau preparatele naturiste. În acest caz, cred că este vorba mai degrabă de un fond de incultură.

Cum vezi mișcarea anti-vaccin din România și cât de periculoasă este?

Cred că va lua o amploare tot mai mare cu trecerea anilor. Mișcările anti-vaccin agresive se dezvoltă cu precădere în societățile industrializate, tocmai pentru că aceste societăți au amintiri tot mai fade despre ce înseamnă o epidemie. România e departe de a fi o societate dezvoltată, dar contribuie la mișcarea anti-vaccin cu un vast și fertil teren de ignoranță. Despre cât de periculos este fenomenul vorbesc de la sine statisticile privitoare la epidemia de rujeolă din ultimii ani: 15857 de cazuri, din care 61 de decese până la 15 februarie 2019 (din datele Centrului Național de Supraveghere și Control al Bolilor Transmisibile).

Cum vezi viitorul medicinei în România?

Sunt multe lucruri de pus la punct în sistemul medical, de la infrastructură până la management. Ar fi multe de discutat aici, dar există și reforme simple care, odată aplicate, ar produce efecte sesizabile și imediate. Una dintre acestea ar fi descentralizarea rezidențiatului. În prezent, rezidenții se formează doar în centrele universitare. După ce devin specialiști, majoritatea alege fie să rămână în centrul respectiv (o minoritate, de fapt), fie să emigreze din cauza lipsei de posturi în centrul respectiv. Rezultatul e că orașele non-universitare se sufocă din lipsă de medici. Sunt spitale județene care de-abia acoperă unele specializări și linii de gardă, și acelea cu medici pensionari sau pe cale de a se pensiona. Ca urmare, nici nu reprezintă atracții pentru tinerii specialiști și recrutarea are de suferit. Dacă s-ar permite formarea medicilor și în centrele non-universitare, s-ar rezolva atât o parte din problemele prezentului, cât și din cele ale viitorului.  Pe de o parte, am avea o distribuție mai uniformă a medicilor și presiunea din centrele non-universitare s-ar mai disipa. Pe de altă parte, șansele ca un medic să rămână în centrul în care s-a format sunt mai mari. Este un sistem care funcționează în prezent în Suedia și fără de care sistemul medical suedez ar intra, pur și simplu, în colaps. Trebuie să luăm în considerare că, în cel mai scurt timp, vom ajunge în situația de a nu avea suficientă resursă umană pentru a susține sistemul medical non-universitar, în timp ce în centrele universitare pregătim viitorii specialiști pentru export.

Care e cel mai des întâlnit stereotip despre psihiatrie pe care l-ai întâlnit?

Cei care au tulburări psihice sunt oameni slabi.” De cele mai multe ori, discuția se particularizează în jurul depresiei, așa că ajungem la „depresivii sunt oameni slabi”. Această prejudecată (atât proprie, cât și a celor din jur) îi împiedică pe mulți să caute ajutor la momentul potrivit. Apelează fie prea târziu, fie nu mai apucă să o facă.

  Cum te-ai adaptat la viața în Suedia și de ce ți-e dor din România?

Nu am întâmpinat mari dificultăți. Dar, cu trecerea timpului, am început să observ diferențe de ordin cultural și, aș îndrăzni să spun, spiritual care sunt abia perceptibile pentru un nou-venit. Din păcate, aceste diferențe subtile sunt și cele insurmontabile. Dacă mă gândesc de cine sau de ce anume mi-e dor din România, ajung inevitabil la o listă lungă: familie, prieteni, colegi de facultate și de spital… Au fost momente când m-am gândit că aș fi dat orice să mă plimb pe străzile cunoscute de acasă. Cred că ce îmi lipsește cel mai mult e sentimentul că aparțin locului.

Ce sfat ai avea pentru cineva care se află la începutul unei cariere în medicină?

Să-și îngăduie libertatea de a fi pregătit să renunțe oricând. Tragediile medicilor își au originea în credința că Medicina implică o chemare căreia nu i te poți sustrage. Pe altarul acestei închipuiri mulți își sacrifică sănătatea mintală și fizică, relațiile, familiile și viața. În aerul rarefiat al cercurilor înalte nu crește mai nimic.

6 recommended
comments icon 0 comments
2390 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Dumitrescu


Bookmark?Remove?

Cristina Chipurici, fondator The CEO Library: „Cred foarte mult în ideea de curator; trebuie să putem să selectăm cele mai bune informații pentru noi”

-

Cristina Chipurici a creat anul trecut, alături de Bobby Voicu, The CEO Library, pentru că viața e prea scurtă să citești cărți nepotrivite. Site-ul ajută cititorii să selecteze cărțile care îi vor ajuta să își accelereze procesul de învățare, cu recomandări d... Mai mult »