Alin Copilu, păpuşar şi artist ludic: „Da, binili învinge până la coadă, dar nu mai poate nici el singur!”

- - 5- 599 vizualizari

Îl cheamă Alin Copilu şi numele îi este cea mai potrivită carte de vizită. Chiar dacă e pe la a doua tinereţe, se joacă cu păpuşi, vrea să înveţe, vrea să ajute, vrea să înţeleagă şi îi sunt dragi oamenii şi animalele, chiar dacă primii reuşesc să-l scoată din sărite. Îi iartă, că asta fac copiii.

Faci teatru de papusi pentru copii. Cum s-a născut ideea?

Povestea e destul de simplă. A început, cumva, încă din liceu, în Braşov. Eram în anii ’93-’94, jucam într-o trupă de teatru, în plină epocă Divertis, aşa că ne făcuserăm şi ceva umoristic aşa, pe lângă Caragiale şi alţi autori pe care îi puneam în scenă. Mergeam pe la baluri de boboci sau alte evenimente. Tot atunci, eram îndrăgostit lulea de o fată cu un an mai mare, care a terminat liceul şi a intrat la facultate în Bucureşti şi o iubeam grav de tot şi tot făceam drumuri ca s-o văd, aşa că mi-a fost clar că trebuie să ajung şi eu aici. Dar nu mi-era clar ce să fac aici. Ei, am venit la Bucureşti, am zis să dau şi eu la o facultate d-asta tehnică, instalaţii sau ceva, că se intra uşor, dar cum eu nu ştiu nimic din matematică sau fizică, am picat şi la aia, aşa că m-am întors în Braşov şi taică-miu mi-a zis că trebuie să-mi iau un job, că nu mă ţine el pe bani, întreţinere etc. A văzut soră-mea un afiş pe strada Republicii, „Teatrul Arlechino angajează actor mânuitor”. M-am dus acolo  sâmbăta, în chiar ziua concursului, m-a primit chiar Liviu Steciuc, cel care avea să devină unul dintre mentorii mei, un om minunat, un mare păpuşar, Dumnezeu să-l ierte, s-a stins acum ceva vreme, şi m-am trezit în sala cu oglinzi, cu încă 19 oameni. Am fost sigur că nu iau, am vrut să ies, dar parcă o mână invizibilă m-a împins înăuntru. M-am întâlnit acolo şi cu unul dintre colegii de trupă, eram mirat, nu apucase să îmi spună nimic despre asta. Examenul consta în dicţie, cânt şi în joc, vorba lui Gyuri Pascu: o fabulă, o poezie, monolog, un cântec şi dansul aferent. Eu am ales Jean Moscopol, “Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară”, din texte nu mai ţin minte exact. Încă îi mulţumesc Manuelei Zaharie, pentru susţinere şi ajutor, ea m-a îndrumat şi mi-a zis ce şi cum să pregătesc, ce se cere, etc! Aşaaa! Din cei 20 care eram iniţial înscrişi, spre mirarea mea, am rămas eu şi cu, evident, prietenul coleg de trupă. Am făcut două săptămâni de pregătire după aia, la oglindă, n-o să uit niciodată, eu aveam un iepuraş albastru şi el unu roz. Mers, aplecat, rostogolire,  cu un alt mare păpuşar, dispărut şi el, Doru Gomboş. Iar după aia am mai dat un examen, c-am uitat să-ţi zic, era un singur post. Am rămas eu, prietenul meu a plecat la Târgu Mureş, unde a terminat actoria. Deci ăsta a fost primul contact cu teatrul de păpuşi, acolo am învăţat să mânuiesc, cum e cu scena şi alte treburi, înainte de facultate. Am petrecut patru ani minunaţi cu teatrul, şi în ţară şi pe-afară. În tot timpul acesta făceam naveta sentimentală BV-B, iar în 1997 am venit la Bucureşti for good. Am primit un job la revista BRAVO, şi abia în 2000, împins de la spate de o mână autentică, de data asta, am dat la UNATC. Nu mi-am dat licenţa, deşi jucasem şi în spectacolul aferent, „Magazinul de jucării” (regia domnului Cristian Pepino), dar nu am putut să-mi susţin lucrarea, pentru că nu mă trecuse profesorul de vorbire, nu fusesem la nu ştiu ce curs, eu şi lucrând full time în paralel, astfel că nu puteam fi prezent la toate cursurile. Aia e, trebuia să muncesc, că dacă eşti băiat de baştan şi te duci să studiezi orice, de la actorie până la politehnică, sau stai acasă şi ai tai trimit bănuţul, e uşor. Nu am o problemă cu asta, ce am învăţat şi ce am trait acolo nu au nevoie de vreo hârtie. Am avut nişte colegi minunaţi. Am avut şansa unor profesori şi oameni fabuloşi: regretata Dorina Tănăsescu, d-na Zaiţa Silvestru, neobositul plin de umor subtil, Cristian Pepino, Gabi Apostol şi Ionuţ Brancu, Nicuşor Adetu, Daniel Stanciu, Decebal Marin şi ar mai fi. I-am menţionat aici, pentru că de la fiecare dintre ei am învăţat câte ceva şi pentru că îmi face plăcere ori de câte ori îi întâlnesc. Iar de la unii încă mai învăţ.

 Cu ce te mai ocupi, în afară de teatru?

Păi, cum ziceam, prin ’98 incepusem la BRAVO, am devenit perla neagră a redacţiei, cică scriam bine şi puneam titluri faine, băieţii de la Paraziţii, de exemplu, numai cu mine voiau să facă interviuri sau materiale – acum chiar mă dau mare! Am avut tot felul de colaborări, şi înainte şi în timpul şi după facultate: puneam voci pentru desene animate, mai prindeam o reclamă, seriale, documentare, puneam muzică prin cluburi sau pe la party-uri, făceam chiar şi terapie prin clovnerie şi cu păpuşi în spitalele pentru copii, într-un cadru organizat. MC pe la evenimente, diverse spectacole, teatru de umbre, etc. Îmi aduc aminte, prin 2000 şi puţin am avut odată un spectacol la inaugurarea unui complex rezidenţial. Dădeau ăia blocuri în folosinţă, iar eu le făceam teatru de umbre pe tema dată. Am luat atunci o sumă fabuloasă pentru vremea aia, vreo 1000 de euro, eram foarte încântat, până am aflat ulterior că puteam să iau vreo 3000 (râde). După aia am ajuns la o casă de film, unde am m-am inţiat în producţie de publicitate, apoi am ajuns în producţie AV, la o agenţie mare de publicitate. Sporadic am mai produs reclame ca freelancer, cu teatrul m-am plimbat prin ţară şi pe la grădiniţe. Plus alte colaborări, pe proiecte punctuale. Anul trecut m-am jucat cu papuşile şi în clipul celor de la ROA – ”Flow de vară”, cu Bogdan Popoiag, cu care mă ştiu de la BRAVO, de pe vremea când era UNU şi îi luam interviuri. Apoi am făcut acelaşi lucru în DJ set-ul lui Andrei Irode, la Control şi la Quantic, pe aceeaşi piesă, împreună cu mai mulţi invitaţi – o experienţă foarte faină, trăită alaturi de un om minunat, căruia îi mulţumesc şi aici. Din astea, nu mare lucru. Ce am făcut nu mai contează: ce vreau să fac acum e mult mai important. De un an lucrez la un proiect, tot cu păpuşi. Iniţial, cunoscusem pe cineva dintr-o asociaţie care se ocupă cu intervenţia precoce în autism şi intrasem să fac proiectul cu ei, urma să terminăm decorul şi păpuşile, începusem să lucrez la texte, dar povestea s-a terminat trist, în plan uman, din partea lor, şi a trebuit să părăsesc incinta, deşi i-am ajutat cu tot ce am putut eu. Anyway, e pierderea lor, nu a mea, am pus punct! Aşa că am decis să-l fac pe cont propriu. Am scris o campanie de combatere a bullyingului, pe numele ei „Schooling not bullying”, atât pentru copiii tipici, cât şi pentru cei care prezintă tulburări din spectrul autist, întârzieri de limbaj sau alte forme care îi încadrează în zona „atipici”. Este un proiect măreţ, mi s-a spus, cu mare potenţial, dar şi îndrăzneţ, pe ideea „Good luck Bagheera!” (râde), pe care vreau să-l implementez în şcoli şi grădiniţe, mai întâi în Bucureşti, apoi, cu ajutorul altor ONG-uri sau teatre de profil, să îl duc în toată ţara. Motivele sunt clare, vedem şi auzim cazuri de abuz de orice fel sau formă asupra copiilor de orice fel, şi nu numai asupra lor, doar că ei nu se pot apăra. E o campanie prin teatru, joc, animaţie, cu texte scrise de mine şi supervizate din perspectiva clinică de psihologi, mai ales pentru copiii atipici care au nevoie să fie integraţi în comunităţile educaţionale. Până la urmă fac chestia asta cu Radu şi Mihai, doi băieţi foarte inimoşi şi dedicaţi de la Asociaţia Identity, ONG-ul lor, care activează tot în sfera autismului, în plus, ei lucrează şi cu adulţi. Spectacolul ăsta o sa aibă în jur de 45 de minute şi constituie un melanj de cinci poveşti, nu intru în detalii, care sperăm să deschidă minţi, să ridice semne de întrebare şi să producă efecte pozitive, atât pentru copii, cât şi pentru părinţii şi profesorii implicaţi. E mare nevoie să (se) înţeleagă cât de nociv şi de periculos este bullying-ul pentru formarea unui copil, şi ce efecte devastatoare poate avea, uneori iremediabile. Zic asta pentru că, din păcate, poate fără să-şi dea seama, şi adulţii sunt parte din acest fenomen şi fac mult rău. Mulţi profesori, de exemplu, nu ştiu ce înseamnă un „shadow” pentru un copil cu autism, care trebuie să aibă o persoană prezentă în clasă, care să-i negocieze stările şi situaţiile cu care se confruntă. Alţii nu vor să aibă de-a face cu copii cu niciun fel de handicap, problemă sau orice mic derapaj de la confortul caldut al unei zile liniştite la şcoală.

Crezi că se fac paşi în direcţia asta, a înţelegerii unor condiţii ca autismul, de exemplu, şi înspre o mai bună integrare a acestor persoane?

Da, se fac, sunt şi oameni care îşi dăruiesc timpul sau resursele, NU STATUL ROMAN!, dar o să mai dureze, pentru că suntem o societate foarte închistată, care colcăie în prejudecăţi şi verdicte, marea majoritate ignoranţi, când vine vorba de astfel de probleme, şi nu numai. Şi suntem răi, răi de-adevăratelea şi gratuit. Ultimul exemplu este cel cu boul de taximetrist care a refuzat să ducă cu maşina o fetiţă cu autism, desi era însoţită de doi adulţi. Şi astea sunt cazuri punctuale, care fac vâlvă, mi-e frică să mă gândesc câte situaţii ca asta se petrec zilnic, dar nu le reclamă nimeni. Că nu au voce, că sunt ameninţaţi, etc. Nu există protecţie socială decât pe hârtie, nu sunt alocaţi bani pentru aşa ceva, ne ocupăm doar cu hârţogărie, ne batem cuie în talpă şi facem greşeală după greşeală, la nivel de autoritate. Nu mai vorbesc despre fonduri uriaşe neaccesate tocmai de către oamenii puşi acolo şi plătiţi pentru asta, de amatorism, indolenţă, nepotisme, de reavoinţă, plus furtişagurile şi ameţelile electorale, care după vot se transformă în amnezie. Locuim în ţara în care, dacă te apuci să-ţi asfaltezi strada, că doar nu ţi-o asfaltează primăria, mai primeşti şi amendă. Orice demers civic este amendat şi ucis în chinuri, tocmai pentru că oglindeşte incompetenţa şi deranjează pacea neurală a ălora care stau liniştiţi în posturi cheie! Iaca poznă: în locurile în care te duci să te vindeci, te omoară, iar în cele în care ar trebui să te formezi, să fii educat, ţi se spală creierul, eşti redus la tăcere sau – mai trist, ţi se pierd timpul, copilăria, iar apoi toată bucuria de a merge mai departe şi de a trăi într-o societate normală. Lennon avea un vers perfect pentru noi, azi: „They hurt you at home and they hit you at school” – „Working class hero”. Vă recomand toată piesa. Foarte actual cântecul.

Cum îţi explici faptul că problemele astea sunt ignorate total, în condiţiile în care există exemple chiar de oameni politici foarte influenţi, care se confruntă cu ele în familie?

Ştiu la cine faci referire cu întrebarea asta… Păi câţi ştiu chestia asta? Câţi ştiu ce este autismul? Numai denumirea le trezeşte fiori! Pe vremea aia, când mergeam la Centru, îl luam şi pe Nimo, fii-miu, cu mine. I-am făcut ziua acolo, o dată, fără să-i fi spus niciodata ce-i cu unii dintre ei. S-au jucat împreuna, s-a simţit extraordinar, a avut cu ei o relaţionare absolut normală, s-a mulat pe dorinţele şi pe nevoile lor, nu a fost nevoie de intervenţia mea. Îi plăcea foarte mult! Îşi făcuse şi acolo prieteni! Iar eu am început să aprofundez povestea asta şi acum încerc, din zona mea de păpuşar, să ajut cu proiectul acesta. Acum, cu cei de la Identity, încercăm să punem la cale chiar o terapie. Dar până acolo, din poveste mult mai este! Ah, de unde plecasem? Da, sî îţi şi răspund! Poate că acei oameni nu vor să-şi asume chestia asta, de frică să nu le strice imaginea, habar n-am. Poate că habar nu au de unde să o apuce. De jenă, lene, indolenţă şi mai ales, vanitate. Mi se pare incredibil că în secolul XXI încă mai avem orgolii de bucătăreasă. Sunt mai multe considerente. Undeva în Galaţi, de exemplu, un primar a refuzat să-i facă buletin unei fete, pentru că ar fi trebuit să-i acorde apoi un ajutor de handicap. Şi a zis că nu are bani. Plus că, probabil, comuna Nicoreşti nu are rampe, în caz că fata vrea să acceseze vreun etaj… Cu probleme de genul ăsta ne confruntăm ca societate, şi nu sunt puţine cazuri. Îi respingem şi ne dezicem tocmai de oamenii cei mai vulnerabili: de copiii cu probleme, de bătrâni, părinţii noştri sau ai lor, care au cotizat o viaţă întreagă şi acum, după ce că au o pensie de trei lei, am vrea să-i şi ascundem, să nu-i vadă nimeni, sunt urâţi, trişti şi încep să miroasă urât. Dar creştem pensiile speciale securiştilor, nene!!! Mda, revenind, asta încerc să fac prin proiectul meu, să îi pun pe copii în faţa unor situaţii concrete, să îi plimb prin povestea asta, ca ei să vibreze cu personajele şi să se regăsească în ele, fie în postura de victimă, fie în cea de factor intimidant (repet, cu psihologii lângă mine). Important: rezolvările situaţiilor sunt toate pe pozitiv, nu pe reproş sau acesarea vinovăţiei, le-am gândit ca pe nişte opţiuni neluate în calcul. Iar apoi stăm toţi de vorbă pe marginea poveştilor.

De ce crezi că adulţii nu înţeleg şi nu păstrează caracteristicile astea ale copiilor? Cum ajungem să nu ne mai pese?

Hehehe, asta e întrebare de  10 puncte!!! Pentru că uităm cine eram. Pentru că funcţionăm mai mult pe dorinţe decât pe nevoi, uităm să ne jucăm, că nu (le) citim (poveşti). Ne dorim mult mai mult decât avem nevoie şi am face aproape orice ca să obţinem ce ne dorim, ceea ce nu e ok, pe termen lung chestia asta nu cred că are cum să funcţioneze. Ar însemna ca la o pană de curent mai lungă să ne ducem dracului, fără să fi învăţat, înainte să ne luam casă inteligentă, ce (ne) facem dacă e întuneric pe toată planeta?!? Tre’ să faci focul şi îţi trebuie iască, dar cum arată iasca ştie cineva? Şi unde găsim un amnar? Intră pe net şi vezi, da’ n-ai net, haha! O să-ţi ia cât i-a luat ăluia, primul care a descoperit focul sau ceva cu ce să îl facă, pentru că alergăm să avem câte în lună şi-n stele, fără să fim în stare să asigurăm cele mai elementare nevoi, şi să ne educăm în sensul ăsta. Rupti în cur, da’ cu telefon de firmă.

Crezi în teoria conform căreia vom “reuşi” până la urmă să distrugem planeta?

Da, sunt convins. Suferim de o vanitate combinată cu ignoranţă, iar astea împreună sunt letale. Vorbeam deunăzi cu soră-mea, care e psiholog şi e o persoană foarte lucidă, şi-mi zicea că nu mai vede persoane care să fie bine. Se intamplă ceva cu noi, cu noi toţi, undeva acolo ceva s-a fracturat în mentalul colectiv, ceva se duce la vale. Nu mai există empatie, firescul sădit în noi de poveştile bunicilor capătă acum valenţe eroice. Cineva a trecut o bătrânică strada şi asta e acum o ştire, e wow! Orice act firesc, de a-i face cuiva un bine sau de a-i arăta afecţiune, devine rara avis. NU mai avem eroi, nu mai avem modele, i-am exterminat, anulat şi împăiat. Paradoxal, trăim o existenţă muuult mai uşoară decât strămoşii noştri, avem tot confortul şi toate scurtăturile spre a face multe şi suntem parcă mai proşti şi neştiutori decât ăia dinainte.

E o problemă pe care o vezi ca fiind mai acută în România decât în alte ţari?

Da şi nu, e peste tot, dar noi suntem speciali cumva. La noi s-a dus demult coaja rănii şi se vede puroiul, ţaşneşte sângele. Prin alte părţi se derulează programe sociale adevărate, problemele sunt gândite şi se caută rezolvări realiste şi reale. Plus capacitatea de a analiza, sintetiza şi gândi în viitor, un proiect. Care nouă ne lipseşte. Noi încă facem în fundul curţii. M-au surprins, legat de ce am văzut afară, persoanele fără adăpost. În Danemarca, spre exemplu, povestea e din ’96, atenţie! -majoritatea celor asistaţi aveau câini, de rasă, mari. Şi nu ca să cerşească cu ei, pur şi simplu pentru companie. Îşi împart sărăcia şi neajunsurile cu un suflet, simt nevoia să aibă pe cineva şi şi-o satisfac astfel. Iată ce rezolvare simplă a unei nevoi. Aveau şi biciclete, aveau şi telefoane. Primeau ajutoare şi asistenţă de orice fel, inclusiv bani. Am văzut şi la noi mogâldeţe sau adulţi, cu „covrigi calzi” în braţe, pui de căţei, sau pur şi simplu nişte maidanezi aciuiaţi. Mă gândeam la diferenţele unui destin asemănător, la 2000 şi ceva de kilometri distanţă. Gata, anul ăsta dau la sociologie, vreau să studiez mai serios chestiile astea! Hai să îţi şi răspund! Da, corupţia! E un organism cât se poate de viu, prezent şi bine uns. Ştiu, spun truisme. Să mă iertaţi!

Cum am putea să ieşim din adormirea asta?

Măi, eu mi-am cam pierdut speranţa pentru generaţia asta. Băi, da suntem şi proşti! Distinsele doamne care, în loc să înceapă să gândească, strigau în ’90 la Universitate „IMGB face ordine”, iar la Apaca, ero(t)ica „Nu vrem mărci, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne f**ă”, ele sunt „beneficiarele” unor pensii de rahat. Şi nef****e, şi cu banii luaţi. Ne-o şi mertităm, că i-am lăsat să ne calce pe cap. Sorry, n-am alt plural! După 50 de ani de somn uşor, iată c-am mai stat încă 30 de ani în pat şi încă ne întindem oasele obosite… Ăştia 30 sunt şi ai mei, aveam 14 ani la Revoluţie. So, fără politici clare, deştepte şi gândite acolo, în mizeria aia mare de piatră, unde ele pot căpăta dimensiuni întâmplabile, făcute de oameni calificaţi, nu de analfabeţii ăştia cu mers de precupeţi şi preocupări de vecin, pe de o parte, şi exemplul personal al fiecăruia, în replică, nu avem nicio şansă. Cu toate că ies în stradă, încerc să ajut cum pot, cât pot, eu personal nu pot da o lege care să producă efecte pozitive în educaţie, spre exemplu. Plus că am ajuns, ca naţie, la un stadiu de învrăjbire greu reversibil. Alimentaţi de politicieni şi de presa aia, evident. Şi consumat de noi, în faţa plasmei. Dacă fiecare ar pune mâna pe o cărticică şi ar încerca să înţeleagă câte ceva, dacă am încerca să petrecem o zi într-un scaun cu rotile, să vedem cu ce se confruntă oamenii ăia, să trăim o lună cu pensia unui sărman, să mergem 15 km până la şcoală, pe jos, cu probabil un corn în ghiozdan sau cu maţele chiorăind, dacă am ieşi din zona de confort, poate am mai avea o şansă. Ceea ce nu ştim, este că aia nu mai e demult o zonă de confort, la ce se întâmplă în jur va deveni, curând, „zona de regret”. Se (mai) pot face lucruri, dar trebuie să ne mobilizăm, să ne unim, până nu ne trezim că e prea târziu, că am avut (încă) o şansă şi am ratat-o. Şi poate dacă nu s-ar mai fura… (zâmbeşte)

Ţi se pare că se mişcă totuşi ceva în zona asta a implicării sociale?

Nu ştiu ce să zic, nu prea am cum să cuantific. E tot povestea aia cu bula. Fiecăruia i se pare că ceva se mişcă, pentru că vedem acţiuni în bulă, pe FB, şi câteva timide şi izolate, dar pe de altă parte văd şi multă tristeţe şi deznădejde. Suntem încă la nivelul la care avem căminul lună, ţiplă, dar aruncăm gunoiul din maşină sau de pe balcon. Pe lângă cariile din asfalt, oraşul ăsta e tapetat cu flegme şi chiştoace, beţe de amestecat cafeaua şi ambaleje, pet-uri şi iarăşi chiştoace. E plin de gunoi pe Transalpina şi pe Transfăgărăşan, dar noi ne batem cu pumnul în piept că ce ţară frumoasă avem. Avem, dar o avem în ciuda noastră, nu datorită nouă. Ce suntem? Suntem nişte coji de seminţe, scuipate sub o bancă pe care nu mai stă nimeni. Avem conştiinţa unui buton de lift, îi este indiferent la ce etaj a fost apăsat şi pe cine duce acolo. Nici măcar sălbatici nu suntem, acolo există nişte reguli. Când un animal se lasă pe spate, celălalt ştie că se opreşte din luptă. Noi dăm fără regrete în aproapele nostru căzut.

Nu crezi că problemele astea ar putea fi rezolvate, treptat, evident, prin educaţie? Suntem deficitari şi la capitolul ăsta?

Păi ar putea, dar da, suntem şi aici în urmă. Mult. E greu, pentru că nu ţine doar de bani, noi tot aşteptăm să se aloce nişte bani şi credem că aşa se va rezolva tot, dar nu e aşa. Trebuie mult mai mult, trebuie programe serioase, trebuie să ne uităm înăuntru nostru şi să conştientizăm că nu se rezolvă nimic aşteptând. Ca să vezi cât greşesc şi părinţii, mulţi blocaţi în aceeaşi buclă comunistoidă, îţi recomand o şedinţă cu ei, la scoală.

Te văd supărat. Te-ai gândit să emigrezi? Crezi că ar putea fi asta o soluţie?

Nu sunt supărat, sunt înciudat şi frustrat. Şi nu, nu pot pleca. Am un copil aici şi vreau să-l salvez, ca să zic aşa, de ţara asta, de ce ar putea să devină aici, daca nu încerc să îi explic cu ce se mănâncă România lui. Şi nici nu îl pot lua cu mine, aşa poate m-aş fi gândit mai serios la opţiune. Când o să crească, dacă va vrea să plece, îl voi urma oriunde. Am şi calculat, când o să aibă 18 ani eu voi avea 52 (râde). Mi-ar plăcea să aleagă Praga, Praga este oraşul meu de suflet, capitală de imperiu şi orasul marionetelor. Dar îi mulţumesc lu’ ‘Mniezo că am descoperit acel loc după naşterea lui fii-miu, pfff, aş fi ratat întâlnirea cu aşa minunăţie de omuleţ!

Unde te poate întâlni omul în perioada asta, cu teatrul de păpuşi sau cu altceva?

Măi, cu teatrul de păpuşi nu ştiu să-ţi zic încă. Păpuşile sunt într-o parte acum, decorul e în altă parte, puţin avariat, nu l-am recuperat încă, trebuie să mă ocup şi de asta, să îl aduc şi să îl repar. E un teatru de bâlci, de strada, aştept să înceapă să se anunţe târgurile şi manifestările culturale, gen Street Delivery, la care am ajuns, dar şi la alte poveşti de gen. Mă mai găsiţi la The Den Pub, vinerea pun muzică acolo. E un loc foarte cald, decent, cu muzică bună, are un fel de atmosferă din sufrageria cuiva, într-o casă deschisă, în care se întâlnesc prietenii. Locul e prietenos şi cu animalele, avem trei pisici, mâncarea este extraordinară, iar dacă nu mă credeţi, vă invit să îmi daţi dreptate! Vrem să strângem oameni faini în jurul unei muzici bune, urmează să aducem canapele, avem în spate o cameră cu un godin cu lemne, pentru când e mai frig, urmează şi biblioteca, cu multe cărţi. A, apropos de bibliotecă, mă căznesc de ceva vreme cu o carte, am scris vreo 80 de pagini, dar am fost incapabil, o vreme, să mai scriu un rând. ”Muze Uscate” se numeşte, dar ma chinui de câteva luni să-i scriu ultimele zece pagini (râde), sunt tributar sindromului ultimei sute de metri. Sâmbata mai pun muzici pe la Barfly, din astea. Ah, şi mă mai găsiţi la Radio Guerrilla, la #AstalaRevistaMeseiNene, emisiunea lui Liviu Mihaiu, care e de luni până joi, de la Unu la Doo. Îmi doream de mult timp să ajung la Radio. Cred că am facut ceva, oi fi vorbit ceva, că m-a sunat într-o zi şi m-a întrebat dacă nu vreau să învăţ nişte lucruri, să colaborăm. Am ţâşnit din pat şi în juma de oră eram acolo. Acum mai aduc invitaţi, din când în când, mai propun teme, când sunt inspirat, mai fac research, mai intervin şi live, când e loc, dar pot fi auzit şi acolo. Şi da, până la coadă, binili învinge. Da’ nu mai poate nici el singur.

5 recommended
comments icon 0 comments
599 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Mihai Rotariu, specialist în cyber-security la Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică: „Presa a favorizat imaginea hackerului român foarte priceput şi autodidact, dar realitatea este alta”

-

Mihai este un moldovean mândru, care a venit din Huşi la Bucureşti pentru o carieră în ştiinţe politice, dar, ca în cazul multor tineri, ajuns în domenii total diferite, în mare parte pentru că a văzut de aproape mediul politic şi a decis că ar fi mai bine să ... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Mihnea Ocian, student român la Cambridge University: „Românii sunt foarte bine pregătiţi în ştiinţele exacte şi au o rigoare pe care cei din alte sisteme nu o au”

-

De fiecare dată când vedem articole în presă despre olimpicii români, ne gândim că aceştia sunt nişte supra-oameni, că în afară de cei câţiva născuţi cu un dar aparte, nimeni nu poate ajunge la astfel de rezultate. Am încercat să descoperim cât este adevăr şi ... Mai mult »