Matei Ioniţă, doctorand în matematică: „Este o diferenţă enormă în România între cum se face învăţământul de elită şi cel de masă”

- - 7- 411 vizualizari

Matei este unul dintre tinerii români de excepţie care, prin rezultatele avute la Olimpiade Internaţionale, a avut şansa să studieze la prestigioase universităţi din SUA, dar şi-ar dori să se întoarcă în România pentru a lucra în cercetare. Am discutat cu el despre viaţa de student de peste ocean şi despre ce condiţii ar trebui îndeplinite pentru a-şi putea construi o carieră „acasă”.

Spune-mi, te rog, cine este Matei Ioniţă, ce studiezi şi cum ai ajuns să o faci în Statele Unite?

Am trăit cea mai mare parte a vieţii în Bucureşti şi am fost la Liceul Tudor Vianu, după ce am terminat liceul am fost la Columbia University, unde am studiat patru ani fizică şi matematică, iar acum sunt în mijlocul unui doctorat la University of Pennsylvania, m-am mutat câţiva kilometri mai la sud faţă de Columbia.

Ce temă are doctoratul, este vorba tot de fizică şi matematică?

Da, studiez o zonă destul de abstractă din matematică, numită geometrie algebrică. Esenţialmente, încercăm să studiem nişte spaţii cu dimensiuni foarte mari, care au aplicaţii în fizica particulelor, cosmologie şi aşa mai departe. Încercăm să construim modele ale universului.

Pentru că ai terminat Tudor Vianu, bănuiesc că ai urmat calea „clasică” a elevilor de acolo, adică ai participat în timpul liceului la olimpiade internaţionale?

Da, într-adevăr, am fost la olimpiada de fizică şi la câteva alte concursuri, tot de fizică. Asta m-a ajutat foarte mult să-mi dezvolt gândirea analitică, dar şi să mă motivez pe mine însumi să lucrez şi să învăţ pentru atingerea unor obiective. Sigur că se poate şi altfel decât pe calea asta şi am întâlnit destul de multe exemple. Cred că ăsta e un stereotip destul de fals, anume că trebuie să fii foarte bun la o ştiinţă exactă ca să fii acceptat la universităţile de top din străinătate. Cel puţin în Statele Unite, pe oameni îi interesează la fel de mult şi performanţele în alte domenii, de la sportiv, artistic, umanist, orice domeniu în care poţi demonstra că ai muncit zi de zi timp de mulţi ani pentru a deveni mai bun şi ai şi reuşit. De exemplu, cât am studiat la Columbia erau câţiva români care făceau parte din echipa de tenis a facultăţii, având şi rezultate bune, deci erau foarte valoroşi pentru  universitate. Cred că stereotipul de care vorbeam vine şi din faptul că majoritatea liceelor de elită din România pe asta marşează cel mai mult, pe ştiinţele exacte. Dar există şi excepţii.

Cum vezi sistemul de învăţământ românesc, în general şi aplicat cazului tău? Te-a ajutat şcoala făcută în România?

Pe mine chiar da, m-a ajutat foarte mult, aproape că aş spune că nu cred că ar fi existat pentru mine nicăieri în lume o oportunitate mai bună decât şcoala generală şi liceul făcute în România, dar trebuie luat în calcul că eu am fost un caz foarte norocos. Am mers la şcoli foarte bune, unde am avut profesori şi mentori deosebiţi, dar asta nu e general valabil pentru orice copil din România, cred că e o diferenţă enormă între cum se face educaţia de elită şi cum se face cea de masă şi mai avem mult de lucrat până să ajungem ca cea de masă să fie eficientă şi productivă.

Cum e viaţa unui licean de elită? A trebuit să sacrifici mult timp liber şi experienţele liceanului tipic?

Cred că pot spune că am avut o viaţă de liceu normală, atât eu cât şi majoritatea colegilor mei de la Vianu aveam destul timp liber, aşa că mergeam în parcuri, la câte o bere, în excursii, activităţi normale de licean. E adevărat că au existat şi seri sau week-end-uri în care stăteam să rezolvăm probleme de fizică sau să programăm, dar am avut parte de suficientă distracţie în liceu. Chiar aş vrea să punctez asta, ca sfat pentru tinerii care se pregătesc să dea la liceu: când eu eram în acea etapă au fost destui oameni care mă sfătuiau să nu merg la Vianu, pentru că nu o să am viaţă într-un liceu cu asemenea prestigiu, dar nu e aşa, ai posibilitatea să-ţi organizezi timpul astfel încât să intre toate. Contează foarte mult unde găseşti oamenii potriviţi de la care să înveţi şi cu care să poţi colabora, pentru că astfel lucrurile devin mult mai simple şi timpul necesar rezolvării unor probleme este mult mai scurt.

Pentru a avea rezultatele deosebite la fizică a fost nevoie să sacrifici, să zicem, alte materii?

Da, este şi ăsta un lucru foarte important, despre care ar trebui vorbit mult mai mult în România, aglomerarea. Din experienţa acumulată la universitate şi discutând cu colegi din alte ţări, am realizat că e ciudat faptul că sistemul românesc încearcă să ne înveţe atât de multe materii simultan. În general, colegii mei aveau în liceu cam cinci sau şase materii într-un semestru, iar când auzeau că în liceul meu se făceau undeva la paisprezece sau cincisprezece erau şocaţi şi nimeni nu înţelegea cum poţi avea timp să asimilezi atâtea lucruri simultan. Da, ca să revin, adevărul trist este că atunci când ţi se cere să te gândeşti la cincisprezece proiecte simultan, la câteva dintre ele va trebui să sacrifici nivelul de performanţă, fiindcă n-ai cum să te împarţi în atâtea direcţii. Asta nu doar în ce-i priveşte pe olimpici, ci pe toţi elevii din România. Cred că este foarte important să înţelegem care ne este capacitatea de învăţare şi să nu insistăm să depăşim un maximum, pentru că nu mi se pare constructiv. Nu vreau să sugerez că ar fi bine să renunţăm cu totul la unele materii, chiar cred într-o educaţie diversificată, dar uite un exemplu concret: am făcut nouă ani de istorie, din clasa a patra până într-a doisprezecea, inclusiv, şi mă gândesc că poate nu pentru orice elev sunt necesari toţi anii ăştia de istorie, dacă materia ar fi concentrată un pic mai eficient. Experienţa mea a fost că în patru sau cinci ani diferiţi am studiat marile explorări geografice din jurul anului 1500, care sigur că sunt foarte importante, dar poate ar fi mai eficient să vorbim o dată şi bine, să nu repetăm de cinci ori aceleaşi lucruri.

Ai ştiut dintotdeauna că vrei să ajungi să studiezi în străinătate sau e o idee care ţi-a venit pe parcurs?

E o idee pe care au avut-o părinţii mei încă de când eram în şcoala gimnazială, dar nu aveam cum să ştiu la momentul ăla unde o să ajung sau ce ar trebui să fac pentru asta. În cele din urmă cred că liceul m-a influenţat cel mai mult, pentru că am auzit poveştile colegilor mai mari care după absolvire plecau în străinătate la studii. Ceva ce a contat foarte mult din poveştile pe care le auzeam a fost că în Statele Unite facultatea îţi dă posibilitatea să fii foarte flexibil, să îţi schimbi domeniul în mai multe momente, aşa că am profitat cât de cât şi pe la mijloc am făcut tranziţia de la fizică înspre matematică. Mi se pare o opţiune şi o oportunitate foarte bună pentru cei care nu sunt hotărâţi încă din timpul liceului asupra unui domeniu de studiu.

Ce vrei să faci după ce termini doctoratul, ai idee încotro te vei îndrepta profesional?

Hm! Eu sunt încă un pic nehotărât, trec printr-o perioadă în care analizez mai multe posibilităţi. Sunt destul de tentat de o carieră în cercetare, dar rămâne să mă decid asupra unei specializări sau sub-specializări. Faptul că încă nu m-am hotărât e şi unul din motivele pentru care mă gândesc să mai rămân puţin în străinătate, cel puţin câţiva ani, până când voi fi destul de sigur pe mine.

Adică vrei să te întorci în România şi să lucrezi aici în cercetare?

E ceva ce iau în considerare, cum spuneam, încă nu am un plan concret. După cum am mai spus, principala piedică în sensul ăsta e că şi pe partea de cercetare mi se pare că există destul de puţină flexibilitate în România, e mai greu să îţi schimbi domeniul în funcţie de interese. În plus, nu mi-e cu totul clar nici care sunt condiţiile financiare, dotările şi aşa mai departe, deci va trebui să mă mai gândesc câţiva ani. Probabil că nu sunt aceleaşi condiţii, mai puţine burse de cercetare, aparatură de un nivel mai scăzut, dar e o situaţie la îmbunătăţirea căreia mi-ar plăcea să contribui prin munca mea, doar că simt că am nevoie de o bază mai largă de cunoştinţe până atunci.

Cum a fost schimbarea bruscă de la viaţa în România la cea din Statele Unite? Te-ai integrat uşor?

Da, cred că m-am integrat destul de bine şi că am o viaţă destul de similară celei din România. Poate un aspect demn de menţionat e că mi se pare că m-am integrat mai bine printre studenţii internaţionali decât între cei americani. Probabil e mai simplu când găseşti pe cineva care provine dintr-o ţară similară, poate de tranziţie, din estul Europei sau din America de Sud, înţelegi asemănător lumea, experienţele sunt şi ele asemănătoare. Din fericire sunt destul de mulţi astfel de oameni. De exemplu, în departamentul meu de matematică sunt aproape 80% studenţi internaţionali, deci e destul de uşor să găseşti persoane de care să te apropii. Există şi o comunitate de români din zonele apropiate cu care mă mai văd, dar nu în viaţa de zi cu zi, mai rar.

Cum este sistemul de învăţământ american, este aşa concurenţial cum este imaginea întregii societăţi americane?

Este, într-o oarecare măsură, adică înţeleg imaginea şi de unde vine. De exemplu, la facultate numărul de note mari care se pot da este stabilit dinainte, ştii că doar 30% dintre studenţi pot să ia A, nota maximă, iar asta te pune în competiţie cu colegii, nu înveţi doar pentru tine, cât să-i şi întreci pe cei care fac bine sau foarte bine. Cu toate astea, şi nu ştiu dacă a fost doar norocul meu de a mă afla în preajma unor oameni cu mentalitate sănătoasă, există şi disponibilitatea de a colabora.

Eşti plecat din ţară de şapte ani; mai urmăreşti viaţa politică şi problemele sociale din România?

Da, încerc să urmăresc, citesc ştirile, dar este destul de greu să înţelegi substraturile unei situaţii politice de la aşa mare depărtare, doar din câteva articole de presă. Sunt interesat şi încerc să am măcar un minimum de implicare, votez, am mai participat la strângeri de semnături când a fost nevoie, fac ce se poate face de aici, astfel încât să nu pierd contactul.

7 recommended
comments icon 0 comments
411 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Cristian Scutariu, jurnalist, motociclist, călător: „Dacă conving un om să iasă din rutina vara Grecia, iarna Alpi, city break la Roma, city break la Barcelona şi două zile să fumăm ceva în Amsterdam, eu sunt fericit”

-

Cristi Scutariu este un personaj aparte în presa sportivă din România, unul pe care nu ai cum să-l ignori sau să-ţi fie indiferent. Nu se fereşte de cuvinte, fapt ce l-a scos în evidenţă în peisajul media, dar nici de pericole, care chiar îl atrag. De la drumu... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Cristian Bodnar, câştigător al Undergraduate Awards (numit şi Premiul Nobel pentru Tineret): “Mă gândesc din ce în ce mai des dacă mă voi întoarce în ţară”

-

Cristian Bodnar este un tânăr bistriţean de 22 de ani, în prezent masterand al Universităţii Cambridge, după ce a absolvit cursurile de Computer Science ale Universităţii din Manchester. Teza sa a obţinut la sfârşitul anului trecut premiul la categoria Compute... Mai mult »