Adelaida voia să de la facultate la Politehnică (!), dar a văzut-o Tamara Buciuceanu într-un spectacol de liceeni și i-a spus scurt, ca în filmul “Liceenii” (fără să admită replică): “Dai la teatru!”. Și așa a început povestea.

Andrei Crăciun

Ana Adelaida Perjoiu, actriță. De unde vine Adelaida și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?
Sunt născută în București și destul de bine înrădăcinată în acest oraș, în sensul în care la momentul venirii mele pe lume, toată familia mea imediată, inclusiv toți bunicii, erau stabiliți în București de vreme îndelungată. Aș putea spune că, deși Bucureștiul este un oraș mare, aveam o “lume” destul de mică. Adică țin minte că toată copilăria îmi doream cu ardoare să gust “viața la țară” despre care tot auzeam pe la alți copii în jurul meu, în poveștile părinților și bunicilor, de aceea mă afundam în tot soiul de cărți care descriau și explorau acest subiect și încă am o dragoste aparte pentru fenomemul rural. Asta nu înseamnă că eram vreo domniță la palat, care fantaza despre viața la țară! Nu! Nicidecum! Locuiam într-un apartament de bloc, într-un cartier destul de “faimos” (Pantelimon) și-mi petreceam multe vacanțe citind și jucându-mă cu copiii în spatele blocului. Cum am “devenit” actriță n-aș putea spune exact; adică sigur am absolvit facultatea de teatru UNATC, licență și master, însă privesc școlile de teatru (și nu numai) ca pe formă de cristalizare și de prelucrare a unor înclinații sau, mai bine spus, a unei vocații pe care o are un individ. Cred că teatrul a făcut cumva mereu parte din viața mea, fără ca eu să realizez acest lucru. Fiind un copil – deși aparent înfiorător de sociabil,în realitate –foarte, foarte singuratic și ermetic, aveam un univers paralel realității,cufundat în cărți și jocul cu păpușile, care pentru mine nu era deloc un joc. Era o realitate paralelă, care nu era departe de ceea ce ar putea fi numit teatru. Adică jocul nu era ceva haotic sau schimbător, ci era ceva foarte precis; păpușile aveau personalități foarte clare și bine conturate mai ales psihologiciar interacțiunea mea cu ele și chiar ele între ele (deci povestea, scenariul) era foarte bine determinată și structurată de aceste detalii ale “personajelor” implicate iar de acest “joc” m-am desprins destul de târziu, comparativ cu ceilalți copii din jurul meu. Mai târziu am devenit conștientă de acest fenomen numit teatru, deși mama ne ducea mereu la teatru, însă eupriveam scena la vremea aceea ca pe un acvariu, adică medii de viață complet diferite; amândouă minunate, însă fără nici o întâlnire între cele două. Abia în liceu am pus mâna pe polonic și-am început să gust din “acvariul” scenic, când m-am înscris în trupa de teatru a liceului (Colegiul Național Spiru Haret), deșiintenția mea nu era să fac teatru.Ce voiam de fapt eu, care eram pasionată de matematică și fizică, era să mă integrez într-un liceu “de fițe” (la vremea aceea așa era vorba, nu știu dacă în prezent mai e valabilă), eu venind dintr-un mediu…să zicem “deloc fițos”! Și de acolo lucrurile au mers cumva de la sine, adică s-a întâmplat aproape pe nesimțite tranziția asta de la “Politehnică”, la Teatru. Un moment pivotant a fost când am participat la un festival de Teatru pentru amatori, Festivalul “G. Constantin”, al cărui juriu era format, printre alții, de dna. Buciuceanu și dl. Pintea, unde am luat premiul cel mare pentru rol feminin, și unde doamna Tamara Buciuceanu mi-a spus foarte ferm, exact ca în filmul Liceenii, “domnișoară, dai la Teatru!”, la care eu am răspuns “păi, eu dau la Politehnică” iardiscuția s-a încheiat scurt și la obiectcu dna. Buciuceanu zicând: “Dai la Politehnică și la Teatru! Baftă!”. Și cam ăsta a fost preambulul formării mele oficiale ca actriță. Acum să-ți spun sincer actoria și arta teatrală și cinematografică pentru mine sunt o cale, desigur nu singura cale, însă o cale cu un potențial mare de cercetarede sine, de cercetare a lumii și sensului ei și mai ales de cercetare a celor mai esențiale teme ale sufletului omenesc în particular și al omeniriiper total,cu miscarea ei prin istorie. Cred totuși că povestea este elementul primordial al omenirii, care va dăinui atât cât va dăinui și omul iar povestea este temelia teatrului. Este cumva în noi, noi suntem sume de povești și avem nevoie de povești pe care să le trăim, să le împlinim, să le auzim, din care să învățăm, etc. Nu întâmplător există atâteascripturi peste tot în lume, care caută să povestească despre cum a început povestea în care trăim. Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos se folosea de pilde, atunci când adresa teme fundamentale ale sensuluiși rațiunii lumii, a omului și a relației acestora cu Dumnezeu.Apropo de direcția înspre care mă îndrept, încă sunt în cercetare și căutare, deci, deși am “planuri” și țeluri, sper ca descoperirile să fie mult peste puținul pe care îl proiectez eu.

În ce spectacole ați jucat în stagiunea trecută și ce urmează în aceastăprimăvară? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Adelaida,apetitul odată deschis după citirea interviului?

Stagiunea trecută am jucat la Teatrul Municipal “Bacovia” în Angajare de clovn, de Matei Vișniec, unde îl joc pe Filippo, în regia lui Geo Balint (am intrat în al 6 lea an de existență cu acest spectacol), în Unchiul Vanea, unde joc Elena Andreevna, în regia Luminiței Țîcu;Vârciorova. Carantină, în regia lui Alexandru Dabija, pe un text de Matei Millo și Vasile Alecsandri, prelucrat de Cătălin Ștefănescu și Doru Mareș și pe muzica Adei Milea;în Prenumele, în regia lui Răzvan Săvescu; Amfitrion 38, de J. Giraudoux, unde joc Alcmena, în regia lui Horia Suru; Țara lui Gufi de Matei Vișniec, unde l-am jucat pe Robderouă -unul dintre rolurile mele preferate, în regia lui Ernö Tapasztó iarîn București la Teatrul Metropolis în spectacolul Paganini, scris și regizat de Mick Davis, în care am jucat-o pe Eleonora Quilici – un spectacol la care țin foarte mult și care se numără clar printre spectacolele mele preferate și de neuitat din toate punctele de vedere.

Stagiunea curentă are cam aceleași spectacole, excluzând vreo două dintre ele, despre care nu cred că vor fi reluate, plus un spectacol nou la care lucrez în prezent la Teatrul Bacovia, Gaițele, în regia lui Petru Vutcărău, unde joc Wanda și care va avea premiera pe 14 aprilie. După care sper să se mai urnească ceva proiecte, însă până “nu se face verde la semafor”, prefer să nu le anunț încă.

Țara. Ce relație are Adelaidacu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României?

Mă amuză întrebarea asta mereu pentru că nu am un răspuns categoric la ea. Îmi vine în gând o anecdotă pe care am auzit-o recent și care spunea ceva de genul : “doi peștișori tineri înotau, când se întâlnesc întâmplător cu un pește mai bătrân. Bătrânul îi întreabă într-o doară :’Neața, copii ! Cum e apa azi ?’, iar cei doi peștișori trec mai departe fără să ia seama la întrebare, când la un moment dat unul dintre ei brusc se oprește și-l întreabă pe celălalt : ‘Stai așa ! Da’ ce-i aia apa ?!’”. Cam ce trăiește peștișorul tânăr parcă simt și eu de câte ori aud întrebarea asta. Cred că încă nu cunosc România într-atât cât să o abandonez sau să zic că este buricul lumii. Pe măsură ce o descopăr în prezent și prin istoria sa, ba vreau să fug de aici, ba mi se pare că aici e centrul lumii, cu tot ce e mai frumos în lume. Dar ca să răspund punctual la întrebarea cum mă simt în România – mă simt bine aici, sunt româncă și nu sunt altceva. Probabil m-aș simți bine sau, cine știe ?, poate mai bine și în altă țară, dar ar fi un alt fel de bine…nu știu, există anumite particularități ale poporului român care sunt foarte adânc înrădăcinate în sufletul meu și care mi-ar lipsi, dacă m-aș afla în altă parte și în aceste particularități îmi pun nădejdea pentru viitorul țării noastre.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Adelaida? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?

Cred în implicarea civică a fiecăruia în parte și am participat la diverse proteste de-a lungul timpului, doar că în ultima vreme mă macină întrebarea “până la urmă, ce anume e și cum ar trebui să fie implicarea asta civică, ca să genereze și ceva efecte vizibile și să nu devină o inerție care poate cauza pagube în drumul ei inevitabil către dispariție?”. Mai ales că observ tot mai des că am uitat să protestăm față de noi înșine,atunci când greșim sau suntem în antiteză cu valorile în virtutea cărora protestăm în primul rând.Cred că acest tip de protesteste esențial pentru orice ființă omenească. Mi se pare uneori haios că toți avem “soluții” la cum ar trebui gestionată societatea, politica, lumea, școala, biserica, etc., până și interacțiunea dintre indivizi diverși, însă dacă ne uităm mai îndeaproape la acești emițători de păreri, vedem că nu prea au mai deloc soluții salvatoare în privința gestionării propriilor vieți și a propriilor greșeli. Când spun asta, nu arăt cu degetul spre nimeni, ba chiar sunt prima persoană căreia îi semnalez acest lucru. Tocmai de aceea în ultima perioadă am optat în mod conștient să emit mai puține păreri și să mă cercetez mai degrabă pe mine, în raport cu cerințele pe care le am de la ce e în jurul meu,și să văd ce pot face concret în privința asta.Despre vot, încerc să mă bucur de dreptul ăsta ori de câte ori este posibil, astfel că da, votez.

Care au fost cele mai interesante întâlniri pe care le-ați avut de când sunteți actriță? Dar cea mai interesantă întâmplare trăită pe scenă și, de ce nu, cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de când sunt actriță este faptul că am început prin a încerca să-i descopăr pe ceilalți, crezând că pe mine mă cunosc, pentru ca să mă descopăr pe mine prin celălalt și, mai presus de mine, faptul că îl descopăr mereu pe Dumnezeu prin ceea ce fac. Fiecare întâlnire de până acum și mai mult ca sigur și cele ce vor urma vor fi la fel, au conținut cel puțin un detaliu memorabil și esențialformării mele.Port mereu cu mine aceste mici sau mari detalii. Însă în clipa asta trebuie să mărturisesc că îmi vin în minte două întâlniri care au avut impactul cel mai puternic asupra mea de până acum; întâlnirea cu Mick Davis, scriitorul și regizorul spectacolului Paganini, printre multe altele, de la care și prin care am învățat enorm de mult, despre atât de multe, că mi-ar trebui un roman întreg ca să le cuprind pe toate. Iar a doua întâlnire care îmi este în suflet pecetluită forever este întâlnirea cu actrița Andreea Darie, pe care am cunoscut-o când am lucrat la spectacolul Țara lui Gufi, ea jucând Iola, eu Robderouă. Andreea este o actriță fabuloasă și dincolo de așa-zise evaluări profesionale pe care le-aș putea enumera, Andreea – ca om – este un amestec de vulnerabilități și forțe interioare,care te marchează atât de puternic și de discret totodată, că nici nu realizezi ce te-a lovit.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

Aici o să mă poctinesc ceva mai mult decât la celelalte întrebări, pentru că mi-e teamă să nu uit sau să exclud din neatenție pe cineva care merită deplin să fie menționat. Cred că avem foarte mulți actori tineri care fierb de talent, încât dau pe afară! De exemplu George Costin este un actor deja cunoscut, care merită menționat de fiecare dată, și odată cu el întreaga echipă de actoria domnului Frunză, pe care nu o să-i enumăr ca să nu mă lungesc mai mult decât o fac, deși merită toți să fie menționați pe orice listă cu actori de ținut minte și de urmărit. Andreea Darie, după cum vă spuneam mai sus, pe care sper să o văd în mai multe proiecte care vor fi pe măsura potențialului ei, Andreea Grămoșteanu, Marin Grigore, Constantin Dogioiu, Letiția Vlădescu, Andrei Ciopec, Alex Ștefănescu, Alexandra Apetrei, Alex Nagy, regizorul Horia Suru, care este un regizor extraordinar de curajos și talentat…însă iată că mă aflu făcând ditamai lista pe care, dacă o continui acum, o să ne apuce Paștile!Și de pe care inevitabil voi uita să menționez pe cineva care merită să fie menționat și pentru care o să mă mustre conștiințacă nu l-am menționat, așa că mă voi opri aici. Sfatul meu este să mergem să-i vedem pe toți tinerii actori, nu atât pentru încurajare, ci pentru că garantat orice spectator va descoperi măcar un talent care i se va lipi de suflet asemenea sau altfel, dar la fel de puternic, precum au făcut-o actorii din “Generația de aur”.

CITAT
Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de când sunt actriță este faptul că am început prin a încerca să-i descopăr pe ceilalți, crezând că pe mine mă cunosc, pentru ca să mă descopăr pe mine prin celălalt și, mai presus de mine, faptul că îl descopăr mereu pe Dumnezeu prin ceea ce fac.
Adelaida Perjoiu, actriță