Monica Stoica, poetă: “Doar umorul ne va ajuta să supraviețuim în viitor”

- - 1 vizualizari

Monica va debuta în curând în volum, la prestigioasa editură Charmides. Până atunci a făcut spectacol la Festivalul de Literatură și Traduceri de la Iași (FILIT). La Noaptea Albă a Poeziei a intrat în arena unde au citit poeții până înspre zori (în ordine alfabetică, frumos, disciplinat) pe muzica îndrăgitului cantautor Uzzi și a dat la sentiment.

Andrei Crăciun

Monica Stoica, poetă mai ales. Cum e să fii poet din România mileniului III, ce are specific o viață de poet în zilele noastre?

Poetul e ca exploratorul de pe Discovery, îl știm, nenea ăla îmbrăcat în geacă, exaltat, el face tot drumul cu tine, dacă-ți place să-l asculți, filmează toată traiectoria în safari, așa cum îl bagă și poetul pe cititor în ce explorează el, pentru ca, în final, să-ți arate șarpele. Kaboom! vezi șarpele, anaconda despre care scrie poetul? Uite, Freud a fost citit și e V.I.P. pentru că lumea voia să afle ce zâne retro și căpcăuni fițoși zac în inconștient. Așa-i și viața de poet, noi developăm orice fotografie din inconștient. Poet în mileniul III în România? Înseamnă să scrii despre bambine și șaormari, blocuri comuniste și băieții răi care, la colțul străzii, așteaptă extratereștrii în nave în formă de păpădie (singura salvare), despre aurolaci și androizi și prinți și mafioți și dragoste. Viața în România e turbionară, ești în permanență într-o tiribombă, ecranat și spulberat de tot ce-i real. Și ce e real? Că pe Șoseaua Olteniței, unde locuiesc eu, în Berceni, stă pe un preș un domn în vârstă, vinde pantofi desperecheați, cărți tehnice și are – sub formă de zeu tutelar –  un portret cu Ceaușescu. Iar lângă el este un alt domn în vârstă, pe nume Gigi, care cântă la muzicuță. E mișto să fii poet în țara care nu și-a evacuat fantomele din dulap. Eu trec pe lângă oamenii ăștia pe stradă și-ascult hip-hop și muzică de hipsteri. În mintea mea, ca-n mintea tuturor, se produce un declic, o fisură, o disonanță, dar și exaltare. Ești într-un peisaj urban ruinat, în haos. Iar bahausul românesc e perfect pentru poet. Trăim viața ca sultanii. O trăim fragmentar și schizofrenic. Cum s-o traduci în mintea ta altfel decât așa cum am scris eu într-o poezie: “cosmosul va lua cu asalt o regiune terestră/ și-și va duce în liniște armonia celestă/ mâine, de pildă, în bucureștiul pieritor,/ toți vom exista drept inteligențe imateriale/ chiar și tase, himericul working class hero,va fi ridicat la rangul ceresc ce i se cuvine”.

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către poezie – dacă vrem să citim poezie de Monica Stoica, ce să căutăm și unde? Detaliați-ne un pic viața și opera. Cum ați ajuns, la urma urmei, să scrieți poezie?

Am debutat în Revista Vatra cu poezii pe care le-am dedicat sublimelor generații viitoare, poeme techno (despre era noastră, era supratehnologizării și suprainterpretării) și poeme de dragoste postmodernă. Am mai publicat și-n revista Poesis Internațional poeme în proză. Scriu de multă vreme, în fiecare vară în care Bucureștiul a fost invadat de fluturi autographa gamma am scris, deși nu sunt din București, ci din orașul-fantomă Zimnicea. E un liman teleormănean unde se preling în realitate din Dunăre sirene, pesediști și palavragii care vorbesc cu tine despre orice, pe așa-numita magistrală din oraș, unde-și fac veacul nebunii și filozofii. Sunt fată de medic și de economist. Știu ce-i aia apoptoză (moartea programată biologic a celulelor noastre) de la tata. Știu și ce e ăla bilanț de la mama. Am început să scriu poezie de când eram cât iarba din curtea noastră de lângă “blocul I.A.S mic” unde mergeam vara la bunică-mea. Bunică-mea era hiperinteligentă, o femeie diamantină din Galați, care purta veșnic pantaloni și care citea Dostoievski și Tolstoi. Bunica a fost, cred, totemul meu, de-a lungul timpului. Și ea scria poezie. Mă ținea în puf, eu eram bașoldină când eram mică, două dorințe aveam atunci: marmeladă și cărți. Bunica mi le furniza, iar eu mi-am trăit copilăria ca după un “mic manual de fericire perfectă” (îl citez pe poetul Ilarie Voronca). M-am mutat în clasa a III-a în Capitală, unde-am început să țin jurnal, mă speriau scările rulante și magazinele universale, lanțurile din locul de joacă pentru copii, blocurile-mamut, dar îmi plăcea vârtejul orașului. Am început să scriu atunci despre monștrii și ficușii din scara blocului. Despre păpuși Barbie și telefoane cu roată, care încă existau pe-atunci, în anii 2000. Nu știu dacă scriam poezie, cum nu știu dacă scriu poezie nici acum.

Știu că urmează să debutați în volum. Ați amânat nașterea volumului de specialitate, cum s-a întâmplat? Ce titlu va purta volumul?

Am amânat pentru că n-am avut „homies” printre poeți până târziu, eu funcționez afectiv, mă agăț emoțional. Copiii din cartierul Berceni, unde am locuit de când am descins în București până azi îți dădeau respekt pentru alte chestii. Stăteam în scara blocului și ascultam B.U.G. Mafia (big up Uzzi, poetul nostru național), eram mici și-ai dracului, mergeam în excursii și făceam prăpăd, aia era viața. Pe urmă-n școala generală am fost tocilară. Voiam să ajung la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română. Am ajuns în liceu, doi ani la rând, citeam atunci Roland Barthes și Baudrillard, eram arogantă și mă credeam un mic boss în domeniul literaturii. N-am mai scris o perioadă în facultate, unde iarăși, am fost tocilară, scriam eseuri despre James Joyce. Sunt și extrem de autocritică, așa că am așteptat până când am crezut că am ce să prezint. M-am dus la cenaclul de la Institutul Blecher din București abia acum un an, unde, în sfârșit, mi-am găsit homies, băieții și fetele mele din lumea literară, poeții inteligenți, candizi și cruzi (vă pup, Ligia Keșișian, Claudiu Komartin, Tiberiu Neacșu, Sorin Despot). Volumul meu va apărea în noiembrie la editura Charmides. Nu divulg titlul deocamdată, las să planeze misterul.

Rădăcinile dumneavoastră sunt indiscutabil teleormănene, mai exact în sudul cunoscutului județ, în frumosul oraș Zimnicea. Credeți că poate cultura reabilita faima nefastă (și nemeritată) a Teleormanului? Cum și de ce?

Indiscutabil, sunt o fiică a Deliormanului, am ieșit din pădurea nebună cu o lanternă frontală și nu-mi pare rău. Ziminicea a fost singurul oraș cu adevărat devastat la cutremurul din ’77, așa că eu îi zic oraș-fantomă, e o enclavă cu plajă și discotecă (îi zice Disco Hope), unde-au funcționat pe vremuri fabrici de panglici și de alcool. Unde s-a născut poetul Miron Radu Paraschivescu. Avem un parc în oraș, o statuie a soldatului necunoscut (el însuși o ectoplasmă) și parcul – imaginați-vă! – e înconjurat zilnic de zimniceni, ei se pliimbă în jurul rondurilor de flori, gravitează în jurul statuii, ca niște sateliți, fetele-și fac selfie și băieții se dau la ele, babele bârfesc și moșii vorbesc despre politică. Sigur că primarul e PSD-ist, sigur că simpaticii cetățeni se supără când aud că sunt huliți, dar teleomăneanul e foc de paie, înjură și trece mai departe. Iar într-un sat urbanizat ca Zimnicea nu mai contează cum ne botează intelectualii care nu se dezbară de acel vechi mecanism al “țapului ispășitor” (“Cine e de vină? Păi mamaia Sidonia din satul Miroși, pentru că iar a votat PSD, huo mamaia Sidonia!”), așadar, între teleormăneni, orice faimă nefastă a Teleormanului se estompează. Ei se ceartă acum și peste cinci minute se împărtășesc la birt. N-o să-i salveze cultura, nici nu trebuie salvați, lăsați-i așa, or să fie exponate în dioramele viitorului.


O să vă întreb vulgar, ca non-poeții, se poate trăi din poezie? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată? Din ce trăiește o poetă a timpului nostru? Știu că practicați și jurnalismul, mai nou ați dat și ați și intrat la Regie de teatru, la noi la UNATC, să studiați să deveniți și regizoare. Ce planuri aveți cu viața dumneavoastră, Monica Stoica? Detaliați.

Se poate trăi, bros! Eu am fost lăsată să fac jurnalism poetic. Am lucrat cu Eugen Istodor atunci când am început să practic jurnalismul și îi fac o reverență. Am scris reportaje în care dădeam pe bandă rulantă metafore. Nu cred că jurnalistul trebuie să fie o ființă de ceară, neutră, cătrănită, stresată 24/24, care poartă intipărită pe figură morga timpului descreierat pe care-l trăim în România. Am făcut și jurnalism politic, iar în redacția unde lucram se livrau glume deștepte. Jurnalistul e imaginativ și miștocar, trebuie să fie, el vede lumea reală la gradul zero. Ceea ce îl transformă într-un cinic. Dar trebuie să-i băgăm în venă entuziasm jurnalistului. Să nu-l transformăm într-un funcționar blazat. Are nevoie. Mai ales azi. După ce presa scrisă a decedat în somn, într-o noapte, când noile tehnologii au transformat cititorul de presă într-un user în rețeaua de socializare. Revenind, dacă îți place să scrii, eu cred că ar trebui să înveți să scrii orice tip de text. Să-l ambalezi potrivit pentru public, să știi să-ți vinzi marfa. Se zice că poetul nu știe să-și vândă marfa, e fragil, hipersensibil, plânge isteric, e depresiv. Nu e vina poetului. E vina lumii din ce în ce mai posace, care nu mai are timp și chef să asculte cum compară poetul luna cu un ou poșat. E mai tristă lumea decât poetul. Cât despre Regia de Teatru, da, am dat, am intrat, tatonam de mai multă vreme teritoriul, pentru că mi-ar plăcea să mixez poezia și teatrul. Nu știu cum o să-mi duc la capăt planul, dar poezia e cameleon, poate să intre-n reflector.


Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României?Vă interesează aspectul? Vă preocupă Apocalipsul?

Țara noastră e bâlci și balamuc, îmi imaginez câteodată cum toți politicienii noștri sunt îmbrăcați în pijamale cu Mickey Mouse și populează pavilioanele unui sanatoriu. Cum dau în toiul nopții ordonanțe de urgență în mica lor lume și cum se-mbracă-n clovni, se urcă pe o ladă de lemn și perorează. Imaginea asta desprinsă din filmele lui David Lynch despre care povestesc e singura posibilă. Pentru că am o convingere: doar umorul ne va ajuta să supraviețuim în viitor. Să năpârlim de grimasa noastră de lumânare. Suntem prea amărâți, prea melancolici, prea fără nicio speranță. Naufragiați. Ni s-au înecat corăbiile, plângem pe la mese. Poate-ar trebui să mărșăluim un pic mai veseli către Apocalips, noi, românii. Cine știe, poate că în prag de Apocalips, C.E.O.-ul tuturor, adică Dumnezeu, o să ne dea și nouă un job mai bine plătit, o să ne crească și nouă cota, să ne plătim și noi polițele. Că doar n-o să ne vândă Dumnezeu câteșitrei români la 10 mii către Talpa Iadului chiar când s-o sfârși lumea.

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Dacă am vrea să citim o pleiadă de tineri poeți, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm?

V-aș recomanda să veniți la Institutul Blecher, la cenaclu, în fiecare duminică, să-i vedeți pe poeții tineri în carne și oase, să vă contaminați de pasiune, pentru că acești kiddos sunt încărcați, și-au uploadat în poezie tot creierul și când îi auzi citind ai senzația că te uiți așa stupefiat la lume și lumea nu se mai termină și orice scenariu apocaliptic are happy-end. N-o să numesc un singur poet, fiecare are versul și hit-ul lui, cum zice piesa rap, “au combinația devastatoare de forță, minte și cuvinte”.

În loc de încheiere, spuneți-ne, vă rugăm, câteva versuri din lirica dumneaovastră. Să le punem piedică în calea uitării.

Dau un poem cu rimă, deși nu scriu cu rimă, dar ce Dumnezeu!, hai să vă fac să râdeți!


Apologie la stihia lui Titi

casa lui Titi de râcă și febră se surpă
sub plăpumioară zâmbește placid o năpârcă
în ceainic se umflă burtoasă vata cu spirt
în dosarul cu șină ofilesc flori de mirt

și pasta de dinți zace cambrată
și plexul solar se deschide-ntr-o fată
Maria o cheamă, transcendentala,
Maria Lopez, columbiana.

“estoy harta de tus tonterias”, Titel,
mâncăm numa’ pâine, margarină Becel,
“chakra coroanei e greu de atins”,
gândește și Titi tolănit și destins

Maria Lopez încearcă poziții, ritualuri,
își dorme somn dulce în bot de balauri
căci ei se ocupă cu sincreticii demoni
cu metempsihoze și vrăji de hegemoni

iar Titi încearcă și nu reușește
Titi își face o cruce de Doamne-ferește
“nu curge lichidul interspermatic”, rage femeia
“ești novice în Platon, în Tartar, Aletheia”

“ne trebuie bani, ne trebuie stil
liturghii pe-ntuneric și alcoolul metil”
dar Titi opac e, amar, cerebral,
tu crezi, fă, că sunt al soartei hamal?

tu crezi că-s pe aceeași lungime de undă
cu babele Parce sau că Cercu-i rotundă?
că cred în Enoh sau în cărțile sfinte
că vreau să dezleg sau să și iau aminte

eu sunt Titi, fetidul și preacurajosul,
valetul de negru, cartilaginosul,
sunt spiritul vremii, paj melancoliei,
spaima Muierii, încarnarea Stafiei,

ridicolul rege al linguriței
Vespasianul și Rigă al fiței
iar tu, fă Mario, să pleci chiar acu’,
să-ncerci alte treburi, să invoci și #metoo

căci, iată, în mine duh nou s-a trezit,
și vreau doar pastile, e-aproape zenit.

 

CITAT
V-aș recomanda să veniți la Institutul Blecher, la cenaclu, în fiecare duminică, să-i vedeți pe poeții tineri în carne și oase, să vă contaminați de pasiune, pentru că acești kiddos sunt încărcați, și-au uploadat în poezie tot creierul și când îi auzi citind ai senzația că te uiți așa stupefiat la lume și lumea nu se mai termină și orice scenariu apocaliptic are happy-end.
Monica Stoica, poetă care urmează să publice în volum

comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun