Tudor Enea, pedagog în Danemarca, voluntar internațional, scriitor, călător profesionist, omul care se hrănește doar cu gânduri pozitive, dragoste și bucuria ce vine din lucrurile mărunte. Cu toate acestea se identifică invitatul meu de azi și nu doar. Mulțumirea primită de la cei din jur este combustibilul care îl conduc să meargă mai departe în viață, fără să se grăbească, iubind și bucurându-se de tot ce vede în jur. Se menține viu prin ceea ce face, iar zilele-i sunt pline. Nicio zi nu e la fel. Fie că este la școala din Danemarca unde este profesor pentru copiii speciali care îi sunt încredințați, fie este singur, în colțul lui, așezându-și gândurile pe foi albe, fie participă cu inimă mare la toate activitățile care aduc beneficii lumii întregi prin intermediul unor proiecte, știe să se bucure de tot ce întâlnește în drumul său.

La 33 de ani a avut primul zbor trecând granița țării noastre. De la un job dintr-o bancă, pentru că-l recomanda facultatea pe care a terminat-o în Iași, acolo unde lucra doar cu hârtiile, a plecat cu gândul de a cunoaște oameni, locuri, povești și pentru a descoperi un nou Tudor. Nu știa ce îl așteapă, dar e mai bogat acum. Viața lui are sens, căci a găsit satisfacție în munca depusă. În Norvegia a avut prima aterizare, unde a urmat cursurile și activitățile unei școli, Cooperarea și dezvoltarea interumană,( școală de voluntariat), neînchipuindu-și că din momentul luării deciziei de a fi parte acolo, de fapt, va avea loc schimbarea vieții lui.

             Au urmat peste 40 de călătorii pe 4 continente. A ales să fie voluntar internațional timp de șase luni în India, acolo unde a contribuit la schimbarea vieții unor omuleți mari în trupuri mici. Tudor a trăit multe, a experimentat datorită tuturor experiențelor, a întâlnit diverse comunități, a descoperit suflete în diferite colțuri ale lumii. Orice inimă are o poveste, iar poveștile aduse în față de el, văzute și simțite, sunt lecții pentru noi toți. A schimbat destine, a arătat că se poate face bine în jur. A influențat oameni punându-și amprenta personală în cel mai frumos mod, fără a cere ceva în schimb. Ne îndeamnă, prin exemplul lui, să împărțim bunătate.

Nu a fost reținut să fie bun cu semenii săi, nu așteaptă nici laude pe de o parte, dar nici nu a putut să stea cu mâinile încrucișate să privească la neputința unora. Inima i-a spus să ofere, să vadă copii fericiți, astfel încât, în 2015, a trăit timp de șase luni alături de ei. În 2018, după ce a obținut o sumă de bani provenită din vânzarea cărții Iubesc.India mea, o carte trăită înainte de a fi scrisă în țara ce-i poartă titlul, s-a întors la ei după cum și-a promis. A oferit mese copiilor săraci din școala unde a lucrat ca voluntar, într-o mahala indiană și nu doar. Cărțile și caietele vor trece din mână în mână câțiva ani buni pentru cei care vor păși pragul școlii cu dorința de a învăța. De la clasa a doua până la clasa a opta , manualele sunt noi și îi așteaptă, mărturisește cu propriile cuvinte Tudor.

Din slow traveler în power traveler, despre omul care e printre plaje, temple, muzee sau iarbă proaspătă, ne povestește astăzi, cel care până acum șase ani nu trecuse granița țării, despre evoluția sa, despre călătoria către sine, găsind comori ascunse în locuri, oameni, povești și peisaje, dar și cât de mult l-au schimbat toate experiențele acumulate. Cu care ipostază se identifică cel mai mult, cea de pedagog sau scriitor, ne va răspunde tot Tudor. În Raze de senin și Iubesc.India mea a pus cuvânt lângă cuvânt, dar și multă bucurie și emoție simțite în tot acest timp. Și dacă tot e decembrie, iese și ceva cald de la cuptor. Mai multe, în dezvăluirile de mai jos.

De unde vine Tudor Enea și încotro se îndreaptă?

Tudor vine de departe. Mereu un călător care caută  drumul cu speranța. Tudor este un om obișnuit, cu o singură față, dar mai multe feluri de a fi. Tudor este un visător, genul de om care stă culcat în iarbă contemplând cerul senin cu nori pufoși sau stele albe. Atât de mult mă las cuprins de glasul ce mă cheamă, să îmi atârn privirea-n sus și să îmi cânte cerul. În același timp, deși este un realist, Tudor transformă realitatea în fantezie, colorând sentimente în sufletul celui care ajunge să îl citească. Și tot așa, Tudor este un copil mare care se agață naiv de ideea că universul și soarta au grijă de el. În felul asta, Tudor știe că faptele sale trebuie să mulțumească oamenii care îi trec prin viață pentru ca inima să îi fie împăcată. Având mereu un suflet de copil, Tudor  învață zilnic din copilăriile elevilor săi, reușind să îi înțeleagă mai bine.

            Să facem un exercițiu: Cum este scriitorul Tudor? Dar, în ipostaza de pedagog cum te-ai putea descrie?  Care ipostază îți place mai mult?

            Nu aș spune că munca de pedagog și obiceiul de a scrie au reușit să se împletească prea mult împreună. Când sunt la școală, mă port și mă simt diferit decât atunci când mă așez în colțul biroului meu, aliniind cuvintele peste foile albe.

Ca pedagog sunt mereu activ, atent, în funcțiune. Privirea caută mereu, simțurile sunt ascuțite la maxim. Nu sunt aproape deloc un om dur la locul de muncă, dar poziția ”de atac” este mereu activă. Copiii speciali sunt mereu activi. Au în ei o energie debordantă.

Ca scriitor, motoarele se reduc la turație mică. Lumea se mișcă mai lent, în ritmul norilor pufoși pe cerul albastru. Foarte rar, îi mână vântul prea tare. Cuvintele se aștern precum visarea, povestea vine de la sine, sentimentul se creează natural, precum se limpezește apa unui lac după valurile unei pietre. Niciuna dintre cele două versiuni nu îmi displace și nu îmi aduc prea multă plăcere. Ce mă bucură cel mai tare este rezultatul, în ambele cazuri. Să văd copilul că aleargă spre mine fericit să îmi ofere o îmbrățișare este unanim egal cu sentimentul pe care îl am când îmi țin în mână propria carte. Un soi de fericire rezultată din împlinire și mulțumire de sine.

Cine îți este muză de inspirație?

             Muza mea nu există la fel de bine cum se poate regăsi în fiecare întâmplare banală a zilei sau în sclipirea din ochi a unui cerșetor într-o gară. Am scris o povestioară acum câțiva ani despre un copilaș care voia să își cumpere o cămașă nouă doar de frică că o sa îl bată ai lui pentru că a murdărit-o pe cea pe care o purtase la școală. Toată ideea mi-a venit într-o zi când mă aflam întâmplător într-un magazin de haine și am observat un băiat trist, ochii plănși, încercând să șterpelească o cămașă. L-am privit și mi-am imaginat povestea ascunsă în spatele ochilor triști. Deși am publicat povestioara doar ca o schiță în prima mea carte (Raze de senin), momentul de atunci a rămas atât de puternic în minte încât mai tarziu, peste ani, am reluat ideea și am transformat-o în ceva, cred eu, măreț.

Revenind la muză, pot să am o floare să îmi cadă-n călimară și să o transform în primăvară, ori o rază să mi-o fac senină, sau un om grăbit care va desena prin pașii lui povestea mea.

            Comori ascunse în oameni, locuri, povești și peisaje cuprinse în peste 40 de experiențe trăite. Când și cum ai devenit călător? Dar, despre călătoria spre sine ce ne poți spune?

            Călător prin lume și prin viață. Așa mi-a plăcut să fiu. Așa am ajuns să mă definesc. La început, credeam că e mai simplu să călătorești prin viață si mai greu, atât de greu, să călătorești prin lumea asta mare.

O excursie de la Iași pe Ceahlău, în două zile cu cortul părea, cândva, o aventură imensă. Apoi mersul la mare cu trenul, o călătorie de o noapte și-un pic, cu zile sau săptămâni de vacanță și plajă. Țara asta a noastră, cât de mare și minunată mi se părea! Le mulțumesc părinților mei că mi-au insuflat spiritul călător, oferindu-mi de mic șansa și bucuria de a merge mereu în excursii. La 33 de ani am ieșit din țară pentru prima dată. Atunci, nici nu știam că aveam să trec de la călătoriile cu degetul pe hartă la cele adevărate, cu rucsacul în spate în lumea asta mare.

Am plecat în Norvegia, urmând cursurile și activitățile unei școli pentru ”Cooperarea și dezvoltare interumană” – sună pompos. Mai simplu, o școala pentru voluntari. Era cea mai mare călătorie pe care o făcusem vreodată, cel mai departe, cel mai frumos, cel mai înalt. Nu doar pentru că zburasem pentru prima oară cu avionul, ci pentru că ”înaltul” avea să reprezinte viitorul meu, culmile tuturor experiențelor și mai ales ridicarea mea din cutia în care am stat până atunci ascuns. Pentru mine, ieșirea din România a coincis cu deschiderea universului, cu redescoperirea lumii, a vieții, dar mai ales a noului eu. Călătoria prin lume a devenit din acel moment un lucru pe care l-am învățat și perfecționat zi de zi. Simplu și parte din normalitate. Peste 40 de țări, pe patru continente. Lumea pare mică acum. Adevăratul rol al călătoriei prin lume a fost acela de a mă ajuta să trec mai ușor prin călătoria prin viață.  Conștientizarea ei a venit odată cu vârsta, probabil, și a trecut prin etape plăcute și mai puțin plăcute, având să continue atât cât eu voi putea fi capabil să merg pe cărarea Sorții.

Călătoria prin viață e călătoria descoperirii noului Eu, aceluiași eu cu părțile lui ascunse. Cineva mi-a spus într-o zi că ”n-ai fost odată tu, tu ești mereu Tu, chiar dacă acum privești prin tine, ești om cu toate cele umane. Și nu cred că există oglindă mai bună decât propriul suflet. E greu, dar ai răbdare cu tine, ai încredere în sufletul tau, … ai să te regăsești așa cum te știai…într-o zi.” Prin urmare, călătoria înseamnă descoperirea locurilor, oamenilor și sinelui meu, așa cum îmi doresc eu să fie. Și călătoria mai înseamnă și libertate. Nu poți să fii călător fără să fii plin de spiritul libertății.

Ce loc din lumea asta te-a impresionat cel mai mult și ai dori să te reîntorci ori de câte ori își dorește sufletul tău dacă ai avea posibilitate?

            Unde simți că e acasă pentru tine?

            Cred că prima dată am simțit libertatea acolo sus, pe vârful unui munte în Norvegia, unde se află școala de voluntariat. Poate, pentru că acolo a fost întâiul loc în care nu m-a judecat nimeni pentru faptele mele. Indiferent dacă doream să stau în cap sau să alerg gol prin zapadă. Tipul care m-a luat din gară din Lillehammer într-o seară târzie de vară și m-a condus către școală mi-a spus atunci, pe drum, că ăsta va fi locul din care voi pleca foarte repede sau care îmi va deveni în inimă, acasă.

Și mie mi-a devenit casă, cămin, suflet. Ca o ironie a sorții, am fugit toată viața de frig și am ajuns să fac parte din mine un loc al iernii. Aici, am avut mereu toată natura: pe vârf de munte, în mijlocul pădurii, înconjurat de reni pe timpul iernii și de vaci și oi în puținele luni de ”vară”, răuri, care au curs cu ele întâmplări, colorând mai târziu amintiri și lacul care mi-a fost mare cu apa limpede vara și mare de alb în nămeții nemărginiți ai infinitului din noi, în fiecare iarnă. Aici, pe lac, am învățat să vâslesc într-un caiac când era cald și să înot prin nămeți uriași când gerul mușca din natură. Ai înotat vreodată în zăpada de doi metri înălțime? E visul oricărui copil. Iar eu, încă mai eram copil. Iar oamenii… Cine alegea să rămână acolo avea viață în suflet. Aici am învățat să iubesc mai mult, să fiu tolerant și să accept că perfecțiunea e diferită pentru fiecare din noi, la fel cum fericirea mea e total diferită de fericirea ta, chiar dacă avem idealuri comune. Tot aici, am învățat să fiu mai bun poate decât am fost până atunci și mai ales, să dăruiesc mai mult, ca să am întotdeauna și mai mult.

La început am dat timp, am dat muncă și sudoare, am dat zile istovitoare și nopți nedormite, toate învăluite cu voință, dorință și ambiție. Și tot ce am primit până la un moment dat a fost speranță. Poate părea o utopie. Nu muncea nimeni pentru bani, nu învăța nimeni pentru o diplomă, deși le-am avut pe toate când am terminat. În Norvegia mi-am rupt mâna în a treia zi după ce am ajuns acolo. Mi-au spus să plec acasă și să mă întorc când voi fi intreg. Le-am spus că am venit să învăț despre oameni și suflete, iar eu mi-am rupt mâna, dar am sufletul întreg. Nu am fost cel mai bun, nu ne-a măsurat nimeni, dar am reușit și cu o mână, fiindcă puterea nu stă numai în mușchi și oase.  Aveam ca țel comun cultivarea noastră ca oameni. Din punctul meu de vedere, dragostea de oameni va fi cea care ne va ține pe toți împreună sau ne va distruge definitiv când totul va înceta să existe. Acolo sus am învățat că mai există încă oameni frumoși în lumea asta. În decursul anilor care au urmat, am descoperit oameni frumoși în toate părțile lumii, în fiecare țară prin care am umblat. Apoi m-am întors în România. Și nu, nu am fost dezamăgit fiindcă oamenii sunt frumoși oriunde dacă vrei să îi vezi.

            Danemarca ce semnifică pentru tine? Cum te-au primit danezii?

            Prima dată m-am întors cu un grup de danezi. După programul de voluntariat, am primit un post de pedagog la o școală pentru copii speciali undeva într-o localitate micuță din Danemarca. La trei luni de la angajare, am reușit sa îi conving și să îi aduc pe toți în țară să le arăt casa mea și locurile unde m-am născut și am trăit până să ajung la ei. Am venit cu toată școala. Cum era altfel să îi fac pe ei să mă cunoască cel mai bine? Am organizat tot, de la transport, cazare și masă până la diverse activități pentru 70 de oameni. Le-am arătat Iașul, Neamțul, Brașovul, Făgărașul și Clujul. Atât am putut în două săptămâni. Apoi, am plecat la ei și de cinci ani sunt tot acolo.

Pentru mine, Danemarca a fost un vis de când eram copil. În anii ‘90 erau la modă caietele de amintiri. La 13 ani, i-am scris unei fete în caietul ei că eu visez să vizitez Danemarca. Copenhaga era orașul  ideal dinainte de  a ști că există. În 2015 când am pășit pentru prima dată în orașul mult visat a fost ca și cum mi s-a luminat cerul. Afară turna cu găleata. Eu vedeam curcubeie. Oamenii erau toți din vată de zahăr și afară ploua cu steluțe de argint. Era frig, bătea vântul și toți colegii mei refuzau să părăsească mașina cu care veniserăm până acolo. Am plecat de nebun și m-am minunat de toate. Nu putea ploaia să oprească un vis de-o viață. Copenhaga, ca și întreaga Danemarca, dincolo de imaginea pe care o oferă, poate apărea pentru unii un mister, un necunoscut bizar, pornit din neînțelegerea standardelor de viață și a conceptelor diferite, pe care oamenii de aici le au, în comparație cu mare parte din concetățenii noștri români. Am trăit într-o căsuță pe câmp, la cinci kilometri de prima așezare umană. Pentru ei, a trăi în afara orașului e o normalitate. Primul vecin îl aveam la 600 de metri distanță. Și el, la rândul lui nu avea pe nimeni în preajmă.    Am suferit din cauza lipsei mijloacelor de transport, transformând bicicleta în cel mai bun prieten. Danemarca nu are munți fiind în preponderență plată. Distanțele până la vecini se pot asocia la propriu cu distanțele sufletești între oameni danezii au, din punctul nostru de vedere, o răceala, aceeași răceală caracteristică nordicilor. Trăind acolo, printre ei, ajungi să o înțelegi și poate să ți-o însușești. Pe mine, aproape m-a doborât. Am devenit ursuz, singuratic, moderat prietenos. Am considerat a fi parte din adaptare și am îndurat atât cât am putut condițiile impuse. Din nefericire, ele au venit la pachet și cu condiția de a fi mereu un outsider, un străin venit în vizită care a uitat să mai plece. Ăsta e lucrul care m-a afectat cel mai tare.

Sigur, cum spuneam, m-am adaptat și am învățat să trăiesc cu ei, la fel cum ei au învățat să trăiască cu mine. Iar când mă satur de singurătate, Copenhaga, aflată la doar o oră distanță cu trenul, mă încarcă mereu, oferindu-mi baia de mulțime, viața socială și căldura oamenilor frumoși. Eu cred foarte mult în soartă, în karma, și cred că de fiecare dată când ai prea mult dintr-un lucru sau dintr-un sentiment, vei primi un altul care să compenseze. În Danemarca am ajuns dupa șase luni petrecute în India, într-o mahala zgomotoasă a unui oraș supraaglomerat. Tot ce îmi doream când eram în India era să am parte de liniște. Și după India, soarta mi-a dat ce am cerut, oferindu-mi liniștea unei păduri, valurile mării și casa dintr-o altfel de pustietate. Dar, până să ajung în Danemarca să vă spun de India…

            Iubesc. India mea este o carte trăită înainte de a fi scrisă. Ce înseamnă India pentru tine? Dar, cea mai importantă lecție primită? O dorință în capul listei care să fie pe modul repeat ai?

            Și cât de mult înseamnă India. Atât de mult încât am scris o carte și tot simt că nu am terminat de spus tot ce aveam de spus. ”Iubesc. India mea” este o carte trăită înainte de a fi scrisă. Realitatea ei s-a format zi cu zi în cele șase luni ale programului de voluntariat. Și nu este o școală despre sistemul de învățământ sau metodele mele de predare. Ca să se poată înțelege cum mă simt eu după India e important de știut cum trăiesc ei.

Eram într-o mahala din orașul Jaipur, un oraș cu o populație oficială de peste 3 milioane de oameni care adăpostește neoficial aproape 8 milioane de suflete. Acolo, liniștea devine un vis. Haosul pare la el acasă, mașini, motociclete, elefanți, cămile și oameni deopotrivă, circulă neîncetat prin fiecare unghier dintre case și corturi. Aerul e irespirabil, zgomotul e asurzitor, spațiul e limitat, și da (fiindcă m-a întrebat cineva), coca cola e mai ieftină decât apa.

Dacă te duci în India ca turist ai să alegi resorturi sau ashramuri  liniștite unde să te bucuri de pace și relaxare. Eu am fost în India să învăț să cunosc oamenii așa cum trăiesc ei, în mahalaua lor, în casa lor, acolo unde  viața lor e neaoșă, pură. Trăind fără prea mult acces la internet și media, am scris și am trimis acasă povești la săptămână sau mai mult, ca un jurnal cu întâmplările de zi cu zi. Reîntors în Europa, am pus toate poveștile cap la cap construind actualul roman. În carte am pus trăirile mele, sentimentele și tot ce a însemnat viața mea din acele momente.

Afară era cald. Dacă vrei să simți iadul, vino în India când se face vară. Stai sub folia de plastic, pe pământ și e atât de cald și uscat încât nu mai ai nici de unde să transpiri. Soarele arde ca zmoala. Și apoi ți-e foame. Focul e pentru fiertură si noi mâncam toți cu mâna din același ceaun în care aruncasem câteva roșii, trei cepe și o mână de ardei iuți. Ce vremuri, câtă fericire citeam în ochii lor de culoarea nisipului! Mâncau. În sfârșit mâncau și ei, chiar dacă toate legumele erau adunate din gunoiul din cartierul oamenilor care stăteau la casă. Noi stăteam în cort. Acolo dormeam. Dimineața mergeam la școală. Fericirea din ochii lor era in sufletul meu. Pentru mine, India va însemna mereu fericire. Pentru că fericirea e clipa aia pe care o împarți în casa ta cu omul căruia vrei să îi fie bine. Așa simțeau indienii când le pășeam pragul. Așa am ajuns  să simt și eu acolo. Nu exista egoism, ci doar admirație, nu exista invidie, ci doar dragoste, nu exista ură, ci doar fericire.

Apoi, ar mai fi băile de mulțime care pornesc din aceleași considerente enumerate mai sus. La început, stăteam în drum, doi oameni pe o insulă imaginară (eu si partenera de viață de atunci), în mijlocul unui ocean viu, cu apă neagră, mată, otrăvită, sperând să nu fim atinși, nimic să nu ne facă rău și preferând ca nimeni să nu ne vadă, să nu ne observe, să nu simtă cât suntem de speriați și stresați de simplul fapt că ne aflam acolo. Eram murdari de praf și de gânduri negre. Copiii  rânjeau de după zidurile școlii și nouă ne era frică. Când am înțeles că trebuie doar să zâmbim ca să ne fie bine, s-a declanșat isteria. Oceanul de oameni ne-a acaparat, purtându-ne pe brațe, omul negru era omul alb, noi redeveneam curați, păstrându-ne sufletul colorat pe vecie, iar ei ne-au adoptat cu fiecare zâmbet pe care l-am împărtășit mai departe. Ce poți să simți când zeci de mâini te iau pe sus și te poartă într-o lume necunoscută, pe străzi în care praful și mizeria nu mai contează, unde taraba de la piață devine scena unui teatru improvizat, atunci când nu ai timp să te sperii și să plângi și râzi fără să vrei și fără să știi de ce, în ovațiile unor oameni pe care nu i-ai văzut niciodată? Să fie doar o emoție? În India am putut spune că dacă lumea e nebună, eu completam motivele fericirii fiecărui om de pe stradă. Și el la rândul lui, mi se oferea necondiționat cea mai mare dragoste primită vreodată de la semeni.

India… pentru unii e doar un loc pe hartă. Pentru mine șase luni a fost Acasă.

            Când pronunți România, ce sentimente te încearcă?

            Iar România… în mintea mea a rămas aceeași țară frumoasă cu munți înalți și păduri bogate. Oameni frumoși, ospitalieri și buni la suflet. În realitatea creată în ultimii ani am văzut cum s-a instaurat încet individualismul, amplificând egoismul. Apoi, s-a intensificat prostia unora la un loc cu disperarea altora și mizeria a crescut în antiteză cu grandoarea. Sunt lucruri care mă dor în țara mea și nu sunt în măsură să le înfrunt. Poate sunt laș, laolaltă cu toți cei care am plecat, alegând să trăim civilizat în altă țară, în loc să luptăm pentru drepturi în propria noastră patrie. Ne lipsește unitatea și ne sădim frustrare în suflet. Dar, timpul  nu e pierdut niciodată și lucrurile par să se schimbe. Atunci când aduni în tine frustrare, la un anume moment în timp vei răbufni și o vei da afară. Din toți oamenii ăștia care am plecat, inevitabil, o mare parte ne vom întoarce. Azi, poate mâine, și vom aduce cu noi tot ce am învățat să avem bun în alte țări care  ne-au făcut o viață mai calitativă, dar nu au putut să ne ofere ce ne lipsește în România. Pentru că România e acasă.

Te-ai întors în țară. Este pentru o perioadă determinată? Cum arată viitorul pe care ți-l dorești? Gând de final.

            Acum sunt acasă și mă lovesc de birocrație, corupție și lipsa unor drepturi pentru care să mă zbat, deși sunt îndreptățit să le am. Dar, până la urmă, asta ne face pe toți luptători și ne călește în lupta învățându-ne să ne batem până la capăt pentru ceea ce râvnim. Și dacă tot sunt acasă acum, am terminat de lucrat la un manuscris, un roman nou, fix pe aceeași temă: O călătorie prin mintea și faptele unui personaj care caută rostul Sorții, prin decizii nefericite, fără ambiție sau motivație, ruinându-se zilnic, involuntar, aproape inconștient; o îmbinare între trecut și prezent, amintiri și realitate, un șir de fapte neașteptate, într-un tablou trist al vieții umane. Dureroasă până la extrem, amuzantă și ironică în același timp, povestea descrie realitatea românească a zilelor noastre. Ce gândește un om care ajunge prin conjunctura faptelor să locuiască pe străzi? Cei din jur sunt doar ignoranți sau chiar împotriva lui? Nesiguranța pândește zilnic, atât în gânduri cât și în fapte. E mai important să mănânci, să fii curat sau doar să supraviețuiești? Și dacă nu mori, pentru ce să trăiești? Ce înseamnă supraviețuirea și care sunt motivele să nu renunți la viață căutând prelungirea zilelor în tomberonul de la colț? Comparații și antiteze, personaje care se îmbină armonios în mister, erotism, intrigă și nepăsare, atingând extreme, gânduri fatidice și izbăviri salvatoare.

            Ar mai fi multe de spus, însă detaliile vor veni pe parcurs.

Cu acest gând îmi las cititorii, în speranța că ne vom auzi și poate chiar vedea cât de curând, prezentându-vă noua mea carte ”Fericirea e in d noi”.

Cât despre viitorul meu… voi munci pentru el să îl  fac cu vise realizabile și dorințe împlinite sau cel puțin cu liniște sufletească și sănătate.

Cu mulțumiri calde,

Tudor Enea