Cartea Andei, “Camere de hotel”, publicată la editura Herg Benet, a sedus mulți cititori. Ce urmează pentru Anda?

Andrei Crăciun

Drum. Anda Docea, scriitoare, dar și ziaristă. De unde vine Anda și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format scriitoarea de astăzi?

Oamenii care mă mai citesc în Dilema veche au remarcat că povestesc despre Aiud foarte des. Foștii mei colegi de liceu, ca și părinții lor, de altfel, mi-au spus că și-au amintit multe întâmplări din copilăria noastră parcurgând „Camere de hotel”, cartea mea. Destul de recent, ca să revin la întrebare, mi-am dat seama cât de important e locul de unde venim. Cumva, de acolo ni se trag și visurile, și speranțele. La capitolul „visuri”, am stat mereu foarte bine. O jumătate din copilăria mea a fost în comunism, iar în cealaltă am fost un pre-adolescent de tranziție, ușor buimăcit de libertate, încă sub imperiul lui „ce e voie și ce nu”. Scrisul cred că e, de cele mai multe ori, o consecință a cititului, mereu am bănuit că oamenii pasionați de lectură au pe undeva, închise în sertar, niște texte proprii, chiar dacă nu le arată nimănui. O contribuție majoră în destinul meu cred că a avut-o un personaj extrem de cunoscut la mine în orășel: doamna Felicia de la libraria din cartier. Îmi punea deoparte cărțile potrivite fiecărei vârste, multe dintre ele greu de procurat. Acum există în librarii multe, multe cărți de citit și din ce în ce mai puțin timp pentru ele. Destul de des mi se face dor să am undeva o doamnă librar care să-mi rezerve cărțile rare, eu să alerg cu ele acasă și să le citesc pe nerăsuflate, iar asta să fie preocuparea mea de bază.
De unde ai pornit, e mai ușor să-ți dai seama. Destinația, în cazul meu, s-a schimbat mereu. În adolescență, îmi doream să fiu ziaristă, ca să-i pot întâlni pe oamenii care fac lucruri extraordinare și să le spun povestea. Consideram că e o profesie în care nicio zi nu seamănă cu alta și prin care, dacă o faci bine, poți schimba percepții, mentalități, poate chiar destine. Pe scurt, mi se părea cel mai grozav lucru pe care l-ai putea realiza în viață. Încă mi se mai pare. Am însă o reținere și o timiditate înnăscute care m-au făcut de multe ori să mă îndoiesc că am fost croită pentru jurnalism. Am început să înlocuiesc punctele lipsă din articolele mele cu experiențe personale sau cu detalii care vin din faptul că sunt un observator foarte atent. Așa, mereu a ieșit ceva între reportaj și poveste. În acest mod au fost scrise multe texte din „Camere de hotel”. Cartea a apărut acum mai bine de 4 ani și mă simt destul de îndepărtată de stilul ei. Cred că e normal să fie așa. Modul meu de a scrie este încă în formare, la fel ca mine. Să găsesc tonul potrivit pentru a spune povestea cred că a fost mereu destinația, pentru mine.

Muncă. Tu ce mai scrii, Anda, unde să te citim? Când mai publici volum? Cu televiziunea, gata?

Povestea mea de dragoste cu televiziunea s-a terminat în vara asta ca o căsnicie pe care nu o mai poți salva, în ciuda lucrurilor care te-au făcut să te simți viu și fericit cândva. Tot ele sunt și cele care te-au stors de puteri, ți-au furat energia și timpul, te-au împins la cele mai mari compromisuri. Dar cred că nu am fost cu adevărat fidelă televiziunii niciodată, n-am încercat cu orice preț să fac această poveste de iubire cu ea să dureze o viață. Scrisul s-a insinuat mereu în viața mea, ca o amantă perfidă care te face să te gândești la ea obsesiv, să-i aloci tot timpul pe care poți să-l rupi din alte părți și legat de care să ai convingerea că n-o vei putea părăsi niciodată, în ciuda perioadelor de pauză dintre întâlniri.
Am decis, așadar, să nu mă mai împart și să încerc să transform amantlâcul într-o a doua căsnicie, sperând că va fi cea potrivită. De atunci, scriu mai des. În Dilema veche, la mine pe blog. Povești pentru un nou volum, tot de proză scurtă, aș avea suficiente. Dar simt cumva că textele cele mai bune nu au fost scrise încă, că mai e ceva de adăugat, iar asta mă face să amân definitivarea lui. Niciodată nu am regretat când am așteptat, în ceea ce privește scrisul. Momentul potrivit pentru o nouă carte cred că va veni de la sine.

Țara. Ce relație are Anda cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă niciodată de noi?

Nu m-am gândit niciodată la emigrare, dar asta și din pricina meseriei. Nu vedeam cum aș fi putut fi jurnalist într-o țară în care, oricât aș fi studiat, cultura, istoria, umorul mi-ar fi rămas oarecum străine. Nu-mi imaginam cum aș fi putut ajunge la un public despre psihologia și obiceiurile căruia să nu știu mare lucru. Sunt o persoană destul de solitară, nu am mulți prieteni și îmi vizitez părinții foarte rar, dar cred că am o relație specială cu natura. Pe un vârf de munte, în Apuseni, mai ales, unde culmile sunt mai domoale, mă simt eu însămi, cumva deasupra neîmplinirilor, ba chiar un pic fericită. E o stare pe care în altă țară, în alt decor, oricât de atrăgător ar fi fost, n-am reușit să o regăsesc. Cred că și dacă, printr-un concurs de împrejurări, aș fi nevoită să locuiesc în altă parte, aș scrie tot românește, tot pentru cei de aici, care rămân singurii cu capacitatea extraordinară de a citi și printre rândurile mele. „Harfe” ca la noi nu mai există.

Perspectivă. Cum vezi tu viitorul României?

Am destui prieteni foarte tineri și încerc să înțeleg cât mai bine ce își doresc și ce îi motivează. Mulți vor să plece, dar sunt destui care vor să rămână. Mi se par mult mai maturi, mai hotărâți decât eram noi și învăț zilnic lucruri de la ei. Asta mă face să cred că, într-un viitor un pic mai îndepărtat, vom fi bine. Cred că anumite meserii, obiceiuri, obiecte vor dispărea și, odată cu ele, o gamă largă de discuții, cuvinte și preocupări. Cred că s-a ajuns la un nivel de individualism și de pragmatism care nu va mai lăsa loc de inovație în literatură, muzică sau altă formă de artă, artă care, de regulă, se hrănește dintr-o neîmplinire, o lipsă pe care nu știu dacă generațiile noi mai sunt configurate să o simtă. Încă nu am decis dacă asta e bine sau rău. Am nostalgia cititului pe hârtie și chiar scriu pentru o publicație care încă se mai încăpățânează să te lase cu tuș pe degete, dar tare mă tem că viitorul presei va fi în întregime digital. La nivel de societate sau de clasă politică, cred că perioada experimentelor nu a trecut. Că, deși au apărut alternative firave, schimbările reale, profunde, ne vor costa o grămadă de timp. Nu mai știu unde am citit afirmația: suntem mulți, dar din păcate ăștia suntem toți! Valabil și pentru cei care aduc o altă mentalitate.

Idoli. Are Anda idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale scriitoarei? Aidoma cui voia să fie atunci când era mică?

Anda, când era mică, voia să prezinte spectacole. Îmi amintesc că îmi confecționasem un decor din stele de staniol decupat, pe care îl înșiram în zona unde se presupunea că e scena, și, folosind un tub de spray care semăna cel mai bine cu microfonul văzut la televizor, aduceam în atenția publicului cât era ziua de lungă un spectacol care se derula numai în mintea mea. Pe vremea aceea, existau două-trei crainice care prezentau în fiecare seară programul tv. Două ore, că atât ajunsese. Când apărea Cristiana Bota, nu mai vedeam nimic în jur. Cred că visul ăsta m-a ghidat de undeva, din subconștient, ani în șir, m-a făcut să vin în București și să încep munca în televiziune. Ideea că, la un moment dat, oamenii vor deschide televizorul pe TVR și eu le voi da „bună ziua”, în direct. Între timp, meseria de crainică nu mai există și nici TVR nu mai e singura televiziune. Iar faptul că, o vreme, chiar am zis „bună dimineața” în direct nu mai reprezintă neapărat o poveste de succes. Am avut ocazia să o întâlnesc, la lansarea cărții „Noi, doamnă doctor, când o să murim ?”, pe scriitoarea Ileana Vulpescu. „Arta conversației” fusese una dintre cărțile preferate ale mamei, mare cititoare, și a avut un succes extraordinar în comunism. Ce m-a frapat a fost modestia inexplicabilă a autoarei, părea, cumva, că este musafir la propria lansare, unul care nu vrea să deranjeze cu nimic. Dacă vorbim de idoli, sunt cea mai mare admiratoare a oamenilor care, în ciuda lucrurilor minunate pe care le creează și a talentului cu care sunt înzestrați, rămân modești, firești, autentici.

Tineret scriitoricesc. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi scriitorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.

Se publică tot mai mult scriitură românească, chiar și proză scurtă cu care, acum câțiva ani, mi s-a spus că îmi va fi greu să răzbat. Marile edituri de la noi au început să aibă colecții dedicate debutanților români și asta e foarte bine. Nu voi alege dintre scriitorii români contemporani pe care îi am în bibliotecă și pe care îi urmăresc, prefer să dau două nume cunoscute de mine inițial din online: Oana Moisil și Ioana Epure. Asta pentru că talentul scriitoricesc îmbracă, de multe ori, forma articolelor din presă sau a postărilor scurte de pe Facebook. Iar cuvântul meu de încheiere ar fi tocmai acesta: înainte să ne plângem că nu mai avem scriitori și scriitură, ziariști și jurnalism, spirit civic, munte, mare și ospitalitate, empatie sau puțină blândețe, de preferat ar fi să începem să le căutăm cu adevărat. O să fie greu, dar ele există și merită să fie scoase la lumină. Mulțumesc și eu.

CITAT
Pe un vârf de munte, în Apuseni, mai ales, unde culmile sunt mai domoale, mă simt eu însămi, cumva deasupra neîmplinirilor, ba chiar un pic fericită. E o stare pe care în altă țară, în alt decor, oricât de atrăgător ar fi fost, n-am reușit să o regăsesc. Cred că și dacă, printr-un concurs de împrejurări, aș fi nevoită să locuiesc în altă parte, aș scrie tot românește, tot pentru cei de aici.
Anda Docea, scriitoare

Credit foto: Florin Stoica