Mie îmi place faptul că sunt altfel. Învăț să fac lucrurile într-un alt mod, lupt poate de două ori mai mult decât altcineva pentru ceea ce-mi doresc, dar și satisfacția este de două ori mai mare.

Atunci când auzi voci negative care îți spun Nu mai poți! și tinzi să le dai crezare pentru că încrederea în propria persoană scade ușor, întoarce capul și vezi că există  în jurul tău semeni care, deși viața nu a fost foarte generoasă cu ei, le-au depășit. Cea mai puternică armă a fost iubirea de sine. Au învățat să se accepte cu mult exercițiu, optimism și răbdare, iar acel Nu mai pot! l-au transformat într-un Pot! hotărât. Așa a făcut Teo, tânăra căreia la doar un an i s-a pus diagnosticul de paralizie cerebrală și tetrapareză spastică, dar care nu a ținut-o niciodată în loc.

A urmat cursul vieții la fel ca toți adolescenții de vârsta ei. Rezultatele la învățătură au fost pe măsura muncii depuse în mod constant și a voinței. S-a remarcat la olimpiade precum matematică, biologie, respectiv română, a intrat a 5-a la liceul „Iulia Hașdeu” și a terminat cu 9,13 la engleză intensiv și a trecut de examenul Cambridge. Când nu scrie cu nasul la calculator (căci asta e singura modalitate) sau citește, o găsești la petreceri sau în oraș cu gașca de prieteni. Marea i-a fost confidentă de câteva ori vizitându-o cu același entuziasm de fiecare dată. A primit titlul de Regina Balului la absolvire în clasa a XII-a. Știe că este specială și își cunoaște valoarea. Cunoaște cum să-și fructifice zilele și nu trece una fără să o facă de o însemnătate mare.

Face Rai din ce are, astfel și-a transformat dizabilitatea în abilitate și îi place că este diferită. Își iubește fiecare părticică din corp și nu ar schimba nimic. Are o comunitate mare, Teo on Wheels, pe care și-a format-o cu scopul de a învăța și pe alții să trăiască fericiți indiferent de condiție. Își scrie zilnic poveștile doar cu nasul, deși ne este greu de imaginat, dar chiar așa se întâmplă lucrurile. Energia ei fabuloasă a adus la un loc peste 12 mii de cititori care așteaptă cu sufletul la gură poveștile pline de adevăr ale lui Teo. Rezervorul de optimism este mereu plin, iar când se apropie de roșu, și-l încarcă cu ajutorul lucrurilor mici, dar mari pentru sufletul ei.

Teodora Maria și-a depus dosarul de înscriere la facultatea de medicină în Spania anul acesta și a constatat cu drag că se identifică perfect cu energia locului și a îmbrățișat tot ce înseamnă Spania. Fără dare de seamă a făcut o comparație, iar țara noastră, din nefericire, nu o sprijină cu prea multe. Eu simt că aparțin Spaniei, chiar dacă am stat doar trei luni acolo. Iubesc mâncarea lor, peisajele, limba, oamenii de acolo care zâmbesc aproape non-stop (ca și mine), străzile, orașele, clima și soarele, dar nu în ultimul rând bucuria, alegría, energia cu care trăiesc în fiecare zi, care îi ajută să uite de stres. Știu că toate astea mi se potrivesc mănușă. (…) Pentru că știu că în Spania mă pot dezvolta pe mai multe planuri, atât profesional cât și personal. Știu că pot avea o carieră de succes fără ca cei din jurul meu să fie sceptici în privința raportului dintre dizabilitatea mea și capacitatea mea de a reuși.

            Lecție să ne fie, exemplul pur de sârguință, voință, demnitate. Teodora Maria ne învață să ne iubim micile imperfecțiuni și să nu ne mai văităm din nimic. Este mare lucru să știi să pierzi în viață, dar cel mai prețios este să știi că poți să lupți pentru un loc pe care îl meriți cu prisosință la fel ca toți ceilalți fără să te plângi, în pofida abilității de a merge sau a imposibilității de mișcare și de folosire a brațelor.

Încotro se îndreaptă Teodora Maria Dumitru?

Încotro vrea ea. Nici eu nu știu întotdeauna următorul ei pas sau următoarea ei mișcare. Mereu surprinde cu ceva, mereu îi vin idei noi, încearcă provocări noi și nu se lasă intimidată de nimic, nici măcar de mine. Îmi place să vorbesc de Teo ca fiind altcineva, este ca și cum m-aș vedea pe mine prin ochii mei. Uneori, este bine să privim imaginea de ansamblu pentru a ști ce este de făcut mai departe. Știu că drumul meu este spre a-mi împlini visul de a deveni doctor în cercetare pe partea de neurologie. Acesta este scopul, însă, pentru că mă cunosc bine, știu că nu va fi doar ăsta. Ar fi prea simplu să mă limitez la un singur goal. Așa că, sunt dispusă să încerc toate lucrurile care-mi vor trece prin minte.

            Orice inimă are o poveste. Povestea ta cum se scrie?

Întotdeauna. Probabil, asta este partea frumoasă a oamenilor, venim la pachet cu o poveste la care nimeni nu s-ar gândi, apoi surprindem cu bagajul nostru de amintiri, iar ceilalți își dau seama că suntem mai mult decât se vede.

Eu mi-am spus povestea de nenumărate ori, dar de fiecare dată altfel. Nu mă satur să vorbesc despre ea, pentru că este a mea și o iubesc. În urmă cu 20 de ani, a apărut pe lume o fetiță care nu știa cât de mult este așteptată să facă parte din lumea aceasta haotică în care totul are un scop. Ea, spre deosebire de alți copii, nu a început să plângă pentru că nu putea respira. Încă de pe atunci, a învățat că trebuie să lupte cu orice obstacol care îi apare în cale, chiar dacă ea nu-și dădea seama că asta face. Pentru ea, tot ce conta era să reziste până cineva avea să o scape de cordonul ombilical din jurul gâtului ei. A reușit. Un an mai târziu, a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. Poate eu am învățat de la ea cum să reușesc pe mai departe, chiar dacă ea era eu și eu eram ea. Am mers la școală de stat, am ignorat toate vocile care-mi spuneau „tu nu poți”, am terminat profil de matematică-informatică bilingv limba engleză la Colegiul Național Iulia Hașdeu, am obținut media la Bac 9.13, iar acum mă pregătesc pentru o carieră în medicină. Toate acestea dintr-un scaun cu rotile.

            Care este misiunea și viziunea pe care dorești s-o transferi comunității Teo on Wheels?

Teo on wheels a luat naștere din dorința de a arăta că se poate și altfel. Știam că ceea ce am realizat eu la școală și faptul că m-am integrat atât de bine în societate încât am reușit să-mi fac prieteni pe care pur și simplu îi iubesc nu erau lucruri „normale” pentru o persoană cu dizabilități în România. Știam că sunt mulți copii ca mine care se lasă descurajați de sistem și care se confruntă cu bullying-ul.

            Am decis să-mi spun povestea în speranța că poate schimb ceva. Era cumva de datoria mea să fac ceva în acest sens. Și cum poți avea un impact mai mare decât prin puterea exemplului? Nu mă aștept la schimbări mari, însă dacă reușesc să trezesc ceva în fiecare persoană care „mă citește”, eu mi-am atins scopul. Când am început să scriu, obiectivul principal era să dau speranța persoanelor cu dizabilități, dar pe parcurs am realizat că reușesc cumva să încurajez și persoane tipice care, poate, nu au curajul să facă anumite lucruri. Așa am aflat că pot face ceva mic pentru fiecare dintre abonații mei. Cum spun eu mereu, dacă eu am reușit, toată lumea poate!

            Ai întâlnit în drumul tău multe voci negative. Cum le-ai depășit?

Nu mi-a fost foarte dificil. Într-un fel, cred că am luat atitudinea de „cine ești tu să-mi spui mie ce să fac?” de la mama. Plus că sunt și extrem de încăpățânată. Știam că dacă stau să ascult tot ceea ce mi se spune, nu mai reușeam nimic. De obicei, când cineva ne spune anumite lucruri pentru a ne da înapoi de la scopurile noastre, nu face altceva decât să-și spună propriile sale temeri și frustrări interioare. Așa că tot ceea ce mi s-a spus de-a lungul timpului erau fricile și incapacităţile acelor persoane, nu ale mele.  Eu am știut întotdeauna de ce sunt în stare și nu puteam să-i las să-mi fure asta. Așa că, i-am lăsat să vorbească.

            Un om este construit atât din tristeți, cât și din mulțumiri sufletești. Care este mulțumirea ta cea mai mare?

Am mai multe mulțumiri decât tristeți și nu știu dacă pot alege una. Primul lucru care îmi vine acum în minte este faptul că am avut șansa să fiu diferită. Știu că poate suna puțin ciudat, dar eu nu aș schimba faptul că sunt într-un scaun cu rotile. De ce aș vrea să dau la schimb o parte din mine? Mie îmi place faptul că sunt altfel. Învăț să fac lucrurile într-un alt mod, lupt poate de 2 ori mai mult decât altcineva pentru ceea ce-mi doresc, dar și satisfacția este de 2 ori mai mare. Pe scurt, cea mai mare mulțumire a mea este faptul că sunt și că pot face tot ceea ce vreau.

            Ți-ai depus dosarul de înscriere la o facultate din Spania. De ce peste granițele țării noastre?

Pentru că știu că acolo mă pot dezvolta pe mai multe planuri, atât profesionale cât și personale. Știu că pot avea o carieră de succes fără ca cei din jurul meu să fie sceptici în privința raportului dintre dizabilitatea mea și capacitatea mea de a reuși. Pe tot parcursul acestor ani, am fost nevoită să demonstrez că sunt mai mult decât o fată pe patru roți care nici măcar nu poate să scrie. Sunt convinsă că peste graniță se pune întâi accent pe persoană și abia apoi, dacă este căzut, pe scaunul cu rotile.

            Numește trei lucruri care îți plac în Spania atât timp cât ai reușit să “guști” din ea.

Cred că este cea mai dificilă întrebare. Nu cred că pot alege doar trei. Cum poți alege doar trei lucruri dintr-un loc în care te simți tu? Eu simt că aparțin Spaniei, chiar dacă am stat doar trei luni acolo. Iubesc mâncarea lor, peisajele, limba, oamenii de acolo care zâmbesc aproape non-stop (ca și mine), străzile, orașele, clima și soarele, dar nu în ultimul rând bucuria, alegría, energia cu care trăiesc în fiecare zi, care îi ajută să uite de stres. Știu că toate astea mi se potrivesc mănușă.

            Dacă ar fi să numești trei lucruri care nu îți plac în România, care sunt acelea?

Aș începe cu accesibilitatea care este efectiv sub pământ, nu la pământ. Ca persoană care utilizează un scaun rulant, îmi este imposibil să mă descurc în oraș fără însoțitor. Clădirile nu au rampe și lifturi de acces, trotuarele au mai multe gropi și denivelări decât șoselele, iar când vine vorba de urcatul în mijloacele de transport în comun mai bine o iau pe jos.

Apoi, aș bifa mentalitățile învechite de care încă mă lovesc, deși suntem țară Europeană în secolul XXI. Țară noastră încă nu este obișnuită cu faptul că există și altfel de persoane în societate. Nu ne pasă de cel de lângă noi, suntem destul de egoiști încât să ne pese doar de noi. Știu, toate acestea țin de educație, dar văd și observ oameni care par să nu dorească să se învețe, să se educe.

Iar cel de-al treilea lucru ar fi întreg sistemul românesc care nu face nimic pentru a facilita traiul persoanelor cu dizabilități și integrarea lor în societate. Iar aici, ar fi o discuție extrem de lungă.

            Cum arată sufletul lui Teo când este singură? Ce te face fericită și te ajută să ieși din cotidian?

Pe mine lucrurile banale sunt cele care mă fac cea mai fericită. Am propriul meu ritual dimineața și am grijă să-l respect. În timp ce-mi beau cafeaua cu lapte, ascult muzica mea preferată  (Shawn Mendes, dacă vă întrebați care este artistul meu preferat). Îmi place să citesc, să mă uit la filme și seriale (nu există zi proastă care să nu se schimbe după un episod din Friends), să ies cu prietenii, să scriu. Nimic special, doar chestii mici și aparent nesemnificative, dar care aduc fericirea mică de zi cu zi care se transformă într-o stare permanentă atunci când vine în doze constante.

            Cui îi mulțumești pentru ce ești azi?

Toți oamenii cu care ne intersectăm în viață adaugă câte o piesă la puzzle-ul nostru. Fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare zâmbet, fiecare privire ne modelează, ne învață, ne formează. Eu sunt cine sunt astăzi datorită persoanelor din viața mea. Le mulțumesc oamenilor care au fost de partea mea și care au fost alături de mine mereu (și anume familie, prieteni, necunoscuți care au vrut să mă cunoască și care mi-au intrat la suflet), dar și celor care au jucat rolul negativ în povestea mea, dar care m-au ajutat să văd că sunt mai mult decât mă vedeau ei. Nu există persoană din viața mea căreia să nu-i mulțumesc. Sunt recunoscătoare pentru fiecare lecție pe care mi-au oferit-o și cred că am devenit atât de minunată datorită lor. (Nu v-am spus, nu prea sunt modestă, ăsta ar fi unul dintre defectele mele).