File din povestea de viață a unui OM. Mihaela Gârlea:„Fiți voi! E cea mai ușoară cale spre a simți LIBERTATEA!”

-

 

Unii oameni se conjugă cu verbul <a fi>, iar alții cu verbul<a avea>. Invitata mea de astăzi s-ar putea conjuga cu ambele, cu foarte multă demnitate, însă nu o face. Consideră că Dumnezeu pune ceva bun în  fiecare, iar datoria noastră este să împărtășim și să înmulțim.

Femeile sunt împărătese dăruitoare, un reper pentru fiecare dintre noi. Uneori, ascultându-le, observăm că secretul din spatele succesului lor stă, de fapt în curaj, perseverență, iubire, muncă și în credință.  Astăzi este vorba despre Mihaela Loredana Gârlea.

Am cunoscut-o pentru prima dată pe 1 iunie 2017, poate nu întâmplător la acea dată. Ne întâlneam la o ședință de redacție. Nu a vrut să fie în centrul atenției absolut deloc, deși cariera ei pe scenă era în balanță echilibrată cu vârsta mea și la încă două persoane prezente. Ne-am prezentat și atât: „Eu sunt Mihaela și sunt profesor la Conservator. Eu vreau să scriu despre orice se poate în Iașiul și în lumea asta”….În aceeași zi trec pe la un centru comercial unde o văd prezentând un eveniment dedicat copiilor, fără a avea un clipboard în mână. Dau cu zoom, mă uit mai atentă și fac o poză. I-o trimit în privat și o felicit. Îmi mulțumește! Și ne mai întâlnim de câteva ori și ne mai vorbim și ne mai sunăm și mă mai învață și îmi mai corectează articolele și îmi explică multe cu foarte mult calm. STOP! Cine este Mihaela Gârlea?!

Mihaela este omul enciclopedie care investește în fiecare om pe care îl întâlnește, care oferă sfaturi extrem de utile fără a cere nimic în schimb, care face acțiuni caritabile notabile și de lungă durată, care se implică, care oprește mașina în cazul unui accident rutier ca sa vadă dacă și al treilea neam al victimei este bine. Așa e ea construită, educată, autodidactă. Să facă, să ofere și să plângă…la nedreptăți, la suferințe, la dezamăgiri.

M-au legat atâtea întâmplări frumoase de ea încât am fost cea mai predispusă să o supăr. Am făcut-o inconștient. Noi, oamenii, avem o judecată greu de înțeles…mă opresc aici (Mihaela, iartă-mă!)

Este lector universitar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași , cântă și susține recitaluri de jazz de m-a făcut să iubesc acest gen muzical, scrie cu sufletul la propria ei Revistă, MIGALo, coase, crește copii exemplar, cântă în strana bisericii, a scris cărți, organizează și prezintă evenimente. Este un om complex în simplitatea ei.

Iubește un om de aproape trei decenii, iar dialogul dintre domnul și doamna Gârlea pleacă din privirile lor. Își termină frazele, cântă pe aceeași scenă, se ascultă reciproc, se sfătuiesc și se susțin. În interviul acordat ne răspunde ce stă la baza unei asemenea iubiri…ce calități trebuie să nască iubirea pentru ca doi oameni să rămână împreună la bine și la rău.

A ajuns în finala celebrei emisiuni Românii au talent alături de formația Tierra Sin Pan, a fost realizator și prezentator emisiune pentru copii, a fost director de programe, coordonator programe copii, scenarist, a scris cărți pentru copii, dar și pentru adulți, a scos din anonimat oameni care aveau atâtea de spus, dar nu se apreciau la adevărata valoare și a cântat…cerului, păsărilor și oamenilor. Cei care merg la biserica unde ea cântă în strană spun că ascultă o voce angelică care îi duc către o altă lume. Uneori biserica devine neîncăpătoare când se anunță un program de colinde, însă Slavă Cerului, există și o curte destul de încăpătoare..sperăm cu timpul să nu se blocheze strada Sărăriei (glumă). A cântat și a încântat un public restrâns, un public larg și de curând a cântat cu biserica închisă. Oricum ar face-o, o face cu aceeași implicare.

Când este la catedră este extrem de rațională cu talentul fiecărui student care trebuie șlefuit. Îi învață să respire atunci când cântă și le cere de fiecare dată să mai exerseze și acasă.

Ca mamă…”Pe când eram foarte tânără, la doar 19 ani împliniți, m-am îndrăgostit de doi băieți… Da! Unul mai frumos ca altul! Doi băieți care aveau să îmi traseze întregul drum prin viață, pornind de la studenta de la Textile, luptătoare, cu spiritul dreptății în ADN și până în zilele noastre, aceeași războinică, același simț al dreptății, doar puțin mai realistă și cred că puțin mai înțeleaptă. A! Și profă de Canto. Cum de m-am îndrăgostit de doi băieți? Păi… unul era tatăl și celălalt, fiul. Tatăl care mi-a dat cel mai frumos statul de prințesă… ce se păstează și astăzi, la aproape 28 de ani distanță, iar celălalt… fiul, cel ce mă vedea prințesă doar atunci când eram lăsați să fim CEI MAI BUNI PRIETENI. Atunci deveneam CEA MAI BUNĂ PRIETENĂ, MAMĂ și SOȚIE: “aș vrea să am o soție ca tine!”… Imda, că iubirea adevărată vine “la pachet” cu absolut tot! Acest TOT a însemnat ceea ce avea să-mi devină FAMILIE, pe viață! Ah, cât zbucium… Ce luptă! Câtă frământare! Dar ei erau iubiții mei dintâi: tatăl-visul oricărei femei care vrea să aibă lângă ea un OM; fiul, fiul tatălui… copilul cu ochii migdalați, omulețul care AVEA NEVOIE DE MINE…! Cu mânuța pe caietul de Dictando 1, cu tabla înmulțirii, cu Mica metodă pentru pian… cu poveștile serii, cu “O furnică duce-n spate Un grăunte jumătate…”… Cu Mi-Do-Mi-Mi-Do… Cu “trezește-teeeee, deja întârziem!” Cu “măi băiete, treci la studiu!”… Cu “puiuț, ai febră, las’ că ne facem NOI bine!”… Cu fracțiuni și spulberări de speranțe! Cu noduri în gât, ah, cu gânduri necreștine față de necreștini! Iartă-mă, Doamne! Ei erau iubiții mei dintâi: capul și gâtul… Apoi, după vreo 3 ani mi-a apărut în viață și inima! Și ce inimă! După alți 7… și mâinile… și picioarele! Cu toată drăgălășenia lumii! La 29 de ani… eram deja întreagă! De-a lungul timpului am șchiopătat adesea de la durerile de GÂT, alteori de la palpitațiile la INIMĂ, niciodată de la MÂINI sau PICIOARE și, dacă stau bine și mă gândesc, nu am știut niciodată ce înseamnă cu adevărat durerea de CAP! Dumnezeule mare, îți mulțumesc pentru tot! Cu bune și rele!”, a spus prea frumos ca să nu redăm cuvânt cu cuvânt.

Cum era copilul Mihaela Loredana?

Fetița și, mai târziu domnișoara aceea, era când „Mihaela”, când „Loredana”, în funcție de locul în care mă aflam… Colegii de școală îmi spuneau „Loredana” sau „Lori” pentru că, în anii ’70 când m-am născut eu, era la modă serialul de desenele animate Mihaela și Azorel și ne-am trezit că jumătate din fetele din clasă eram numai Mihaele. Numai băieții nu erau doar Azorei… Unde mai pui că exista și obligativitatea fundițelor din păr! Mai erau și variantele cu Mihaela 1, 2, 3… Dar nu am suportat niciodată ideea de a fi altfel decât 1 (trăsătură ce a ramas și astăzi) și atunci am cerut insistent să mi se spună „Loredana”, deși nu îmi pare un nume neapărat frumos.

Copilul de atunci cred era puțin ciudat! Nu studia, dar învăța foarte repede orice era legat de muzică, nu iubea tehnica, dar găsea soluții tehnice la orice problemă, se atașa extrem de repede de oricine, investea sentimente dintre cele mai puternice față de prietenele apărute peste noapte în parc, la furat de cireșe și corcodușe, pe Florilor la săniuș… ca mai apoi, să sufere cumplit pentru despărțirile și „regrupările” la care eram părtașă în mod frecvent, trăsătură ce pare că s-a păstrat până astăzi, poate puțin mai estompată ca forță, ca formă de manifestare. Acum sufăr, dar altfel.

Copilul, adolescenta era o revoluționară! O reformatoare! Când toată clasa era avertizată că avem inspecție cu nu știu ce personalități de la Centru sau de la Casa Pătrată, eu eram mereu cea care punea întrebări de genul: „Și, dacă nu-mi fac tema la Ideologie politică, ce pățesc?”, tema însemnând decuparea cu foarfeca a unor părți din Ziarul Scânteia cu fragmente din cuvântările tovarășului lipite pe caiet…

Copilul, adolescenta avea obsesii… Obsesia cântatului perfect, obsesia dreptății, obsesia punctualității, obsesia prieteniei veșnice. O groază de obsesii!

Aveți un CV cât o viață de om. Ce ați schimba la el?

Ordinea. Am făcut lucrurile într-o ordine oarecum altfel decât cea pe care aș vedea-o azi. De exemplu, am făcut Conservatorul după o facultate tehnică! Nu doar că cea tehnică ar fi putut lipsi, dar cu siguranță nu ar fi trebuit să fie prima! Cântam totuși de la 12 ani pe scene profesioniste…

Poate aș schimba și timpul! Timpul înfăptuirii multor realizări importante din CV. Doctoratul nu mi l-aș fi susținut 43 de ani…, ci la 63! Ca să fiu sigură că sunt suficient de pregătită pentru acest fel de muncă, cercetare, titlu!

Și, de ce nu? Conținutul! În CV ul meu sunt și multe „povești nemuritoare” care la vremea lor mi s-au părut deosebit de importante. Pentru mulți ele încă par activități semnificative.

Femeie, soție, mamă, profesor, artist, designer vestimentar, scriitor, OM. Cum ați ordona aceste apelative?

Mai întâi, vă rog, insist, orice, dar nu și designer vestimentar. A tăia un material și a ți se potrivi pe propriul trup în mod absolut întâmplător, poate grație unei intuiții mai aparte, nu te face specialist în crearea de obiecte de vestimentație. Sunt așadar orice din cele enumerate mai sus, dar nu și designer vestimentar!

Mi-aș dori să cred că mai întâi de toate sunt un om care a reușit să îmbine în mod fericit profesia cu viața de familie. Apoi profesia cu pasiunile, pasiunile cu familia… ca într-un triptic pe care l-aș numi cu generozitate ÎMPLINIRE.

Cum este să fii profesor la Conservator?

După 12 ani de activitate în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași pot spune că a fi profesor în această instituție este o binecuvântare. Când mi s-a propus să fac parte din corpul profesoral al instituției pe care o absolvisem către maturitate, mi s-a părut incredibil. De ce? Mărturisesc aici: toți anii de studenție am știut că voi ajunge să fiu profesor acolo, deși mi se părea o nebunie. Mă condamnam mereu pentru acel gând, dar în adâncul ființei mele, cu cât avansam în studenție, cu cât comunicam mai mult cu profesorii mei, cu atât mi se părea mai aproape și mai posibilă acea perspectivă. Iată, astăzi este o realitate pe care o trăiesc de 12 ani și sunt recunoscătoare celor care au investit încredere în mine! Alegerea lor mi-a schimbat viața. Din păcate unii nu mai sunt, dar rugăciunea mea de mulțumire rămâne veșnică!

Sunteți un reper în ceea ce privește iubirea, devotamentul și loialitatea într-o căsnicie. Iubiți omul de lângă dumneavoastră atât de natural și simplu. De ce alții nu sunt la fel? De unde pleacă iubirea de fapt?

Nu știu ce sunt pentru alții. Dacă așa se vede din exterior, mă bucur. Știu ce îmi doresc să fiu pentru mine și pentru familia mea. În esență, nu cer nimic din ce nu pot da. Iar omul e născut din iubire, cu devotament și sinceritate. Cel puțin la momentul conceperii, așa arată omul. Curat ca lacrima. De ce ne-am perverti în asemenea măsură încât să dispară esența vieții și anume IUBIREA? Eu iubesc același om de aproape 30 de ani. Cred că cea mai importantă stare care ar trebui să ne țină familiile unite pe viață este respectul. Dacă nu respecți, nu ai cum iubi. Dacă nu apreciezi femeia, chiar și după ce aceasta a pus 20 de kg pe ea, înseamnă că nu ai iubit femeia-om, ci o imagine și atât. Dacă bărbatul tău nu mai are spatele drept și privirea înainte… s-ar putea să fie de la cât a cărat hrană pentru tine și copiii tăi. Dacă îl respecți, îl vezi frumos, iar iubirea  rămâne veșnică! Are altă înfățișare, altă manifestare, dar e acolo. Vie! Apoi, memoria. Neuitarea… Cândva oamenii și-au unit destinele, și-au purtat de grijă, au tremurat unul pentru celălalt, și-au numărat zilele, orele, secundele până la o revedere, de ce uităm? Unii au plâns de fericire cu pruncii nou-născuți în brațe! De ce uităm?

Dar mai ales… CREDINȚA. Căsnicie fără Dumnezeu NU EXISTĂ. Căsnicie fără model de lumină, pace și adevăr nu există. Cine poate spune că există căsnicie fără griji, fără opintiri? Dar, dacă în acea căsnicie există Dumnezeu atunci există lumina care naște înțelepciunea de a te scutura de supărare și a trece mai departe. Dacă într-o căsnicie nu există cultul păcii, al înțelepciunii, fără orgolii deșarte… înseamnă că nu există nici Dumnezeu. Ce este adevărul într-o căsnicie? O formă de a-ți demonstra cu adevărat dragostea! Căci eu nu uit una dintre frazele părintelui Mihail care, la cununii, le spune adesea tinerilor căsătoriți: „Știți cine dintre soț și soție cedează întotdeauna în stabilirea adevărului? Cel care iubește mai mult…!” și mai spune el ceva ce eu am respectat cu sfințenie: „Să nu vă gasească apusul soarelui certați!”.

Ați avut contact cu diverse instituții, școli, facultăți, televiziuni, redacții, ONG-uri. Ați cunosc multe psihologii umane. Ce v-a păstrat verticală într-o lume în care măștile sunt mai valoroase?

Verticalitatea ar trebui să fie în ADN-ul nostru și asemenea acestuia: unic. Să nu poată fi influențată de întâlniri, contexte, experiențe, dezamăgiri etc. Dacă nu ne naștem cu ea, e greu să facem făță și este posibil să ni se pară că e un mod convenabil de fi, acela de a purta o „mască”. Am pierdut de multe ori în viață fiindcă am vrut eu să evidențiez această verticalitate de care pomeniți. Consider totuși că termenul în sine este mult mai complex decât la o simplă vedere. E un concept până la urmă, o întreagă filosofie. Este greu să apreciem binele și răul din altă perspectivă decât cea personală. Și atunci, cum apreciem propria verticalitate? Nu cumva apare o doză mare de subiectivism? Cred că este suficient să ne raportăm la modele de moralitate, să încercăm să înțelegem și să aplicăm în viața noastră din atitudinea acelor modele.

Ați dat mult celui care nu a cerut. Ați investit în oameni și nu ați așteptat nimic. Ați plecat dezamăgită adesea. Putem spune că sunteți o „jucătoare la bursă” în ceea ce privește oamenii?

Nu. Jucătorii, prin definiție, așteaptă un câștig. Indiferent că e la bursă, la șah, la jocurile de noroc etc. Așa cum ați precizat eu nu aștept nimic. Sau mă rog… Poate aștept ca omului acela să îi deschid un pic sufletul, să i se dezvăluie faptul că a primit, să creadă, să spere, să primească, să înmulțească și să dea mai departe. Și să nu i se pară că i se cuvine. Nimic nu ni se cuvine.

Ce calități umane o dezarmează pe Mihaela Gârlea? Ce calități întrunește cel căruia dumneavoastră îi spuneți, frumos, <OM>?

Calitățile oamenilor nu mă dezarmează, dimpotrivă, mă mobilizează! OMUL pentru mine e acea ființă care se bucură, zâmbește, plânge, primește, oferă, cântă, dansează, crede și mai ales gândește și vorbește în termeni pozitivi. Mă feresc de pesimiști, orgolioși, impostori, rău-voitori, bârfitori și de cei care înjură Biserica.

Are Mihaela Gârlea vreo frică?

Are. Fricile mele, oricare și oricâte ar fi ele, nu depășesc intensitatea credinței și atunci nu știu dacă sunt fundamental esențiale în dialogul nostru. Nu știu dacă sunt frici, mai degrabă îngrijorări, dar nu deznădejdi.

Ați scris cărți, ați scos CD-uri, ați editat cărți, ați corectat articole, aveți propria revistă. Ce ați sacrificat sau cât v-ați sacrificat în acest itinerariu?

Orice aș răspunde m-ar putea plasa în ipostaza de victimă, ori eu nu am făcut nimic cu forța! Tot ce am făcut a însemnat dorință personală, idei personale, curaj dus până la nebunie. Probabil că am sacrificat mai mult sau mai puțin din toate: un pic din familia mea, un pic mai mult din bugetul personal, desigur foarte mult timp și energie. Dar ce realizări putem avea pe acest pământ fără sacrificii? Sunt recunoascătoare până la cer Dumnezeului meu pentru toate cele ce le-am făcut!

Ce înseamnă MIGALo?

MIGALo este MIhaela GArlea Loredana, cum cu mare ușurință poate intui oricine. Dincolo de acest acronim, MIGALo este una din amprentele mele profesionale. Este ceea ce nici nu am visat. Începută în glumă, cu câteva postări în care îmi prezentam câteva creații vestimentare, astăzi este o marcă ce desemnează în primul rând o revistă locală unde promovez cultura, artele, oamenii și faptele lor, o publicație ce va vedea lumina tiparului în iunie, anul acesta, în ciuda pandemiei.

Sunteți un om credincios… Ce anume v-a făcut să alegeți credința și să dedicați timp Divinității. Cântați și în strana bisericii.

La câteva din întrebările anterioare, fără să știu ce urmează, am răspuns cumva și la această întrebare. Am ales să cred pentru că am nevoie să înțeleg, am nevoie să cunosc Calea, Adevărul și Viața, adică acel model de verticalitate care să mă facă pe mine un om mai bun. Când eram mai tânără nu rezistam în biserică mai mult de zece minute. Mă deranja mirosul de tămâie, aglomerația, foiala. În esență, aveam să descopăr mai târziu, de fapt mă simțeam străină în acea biserică. Și în multe altele. Ori înstrăinarea este un răspuns la toate căutările omului… Dorința era, putința lipsea cu desăvârșire. Până în anul 2008 când am hotărât că trebuie să găsesc o modalitate prin care să rezist mai mult de un sfert de ceas în biserică. Auzind de la o prietenă că știe ea un preot bun la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (Vulpe), am rugat-o să vorbească cu el despre mine și despre faptul că aș vrea să cânt în strană. Mi-l și imaginez pe părintele Mihail care nu doar că probabil a spus „Da” cu toată inima, dar cred că a și zâmbit cu blândețea caracteristică pentru că… cine își mai cere voie să vină în strană în zilele noastre? Acum, după 12 ani, nu doar că știu toată slujba Sfintei Liturghii (inclusiv mare parte din textul părintelui), dar am învățat și o mulțime de pricesne, acele cântări de după Sfânta Liturghie, melodii pe care le-am așezat deja pe două albume cu cântări religioase.

Cu toate aceastea, mă simt încă la începutul drumului către Mântuire…

Sfânta Liturghie este casa sufletului meu. În Casa Domnului. O căutam. Am găsit-o! Să locuiești în fiecare duminică în Casa Domnului și să ai posibilitatea de a cânta cu toată ființa Lui și oamenilor… e Viața însăși. E aerul de care am atâta nevoie…

Ce vă ambiționează în general? Ce situație?

Munca în echipă. Întotdeauna am avut spirit de echipă deosebit de dezvoltat, oriunde am avut de lucrat cu oameni am fost un foarte bun camarad. Din păcate, am foarte multe proiecte cărora nu le pot da viață din lipsă de oameni. Aceștia așteaptă motivații financiare imediate, poate pe bună dreptate. Eu nu le pot promite nimic. Nu toate ideile mele aduc bani încă de la început.

Ce titlu de carte ar avea viața dumneavoastră?

Ar avea titlul pe care îl are: Colindul omului către Mănăstire. Lucrez la această carte de câțiva ani. Fac pauze, revin la ea… De ce colind? De ce Mănăstire? Și colindul și Mănăstirea sunt pentru mine locuri în care aș zăbovi fără să cunosc măsura timpului, a iubirii față de lumea din care fac parte!

Sunt tinerii Viitorul României?

Da și nu. Indiferent de vârstă, oamenii pot contribui mai mult sau mai puțin la viitorul unei națiuni. Noi am fost viitorul României? Dar vecinii noștri de peste drum ai căror părinți au plecat în lume și nu s-au mai întors niciodată? Dar tinerii care au studiat în România și au plecat pentru totdeauna în afara României? Dar cei care găsesc în anumite comportamente violente un mod de a fi? La care tineri ne referim? Avem libertatea de a alege. Ceea ce este minunat! Viitorul României poate fi și colega mea care are 45 de ani, cadru didactic excepțional, o mamă care a crescut trei copii minunați, o profesoară care educă generații de tineri, dar nu mai este tânără! Ca vârstă… De altfel, eu… ce caut în contextul Viitorul României (revista)?

Cum v-a găsit această pandemie?

Conștiincioasă. Zilnic îmi țin orele, caut materiale, ajut, fac tot ce pot ca timpul să nu treacă în defavoarea noastră. Port mască dinainte de a se fi auzit de pandemie în România.

Ce sfat aveți pentru cei care ne citesc?

Fiți autentici, chiar dacă asta înseamnă să vă recunoașteți slăbiciunile, chiar dacă asta înseamnă să afle toată lumea că suferiți dintr-un motiv sau altul, chiar dacă pentru asta conștientizați pierderile emoționale, sociale etc. Fiți voi! E cea mai ușoară cale spre a simți LIBERTATEA.

comments icon 0 comments
0 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Teona Gherasim


Bookmark?Remove?

Evoluție profesională pe două continente și crezul unei femei care a sacrificat cariera din România în numele iubirii: “Lumea este un imens spațiu de joacă, dar doar dacă știm să ne împărțim jucăriile putem fi fericiți!”

-

„DOAMNE, dă-mi PUTEREA de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, CURAJUL de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și ÎNȚELEPCIUNEA de a face diferența dintre cele două! Poveste clasică: am jucat toată cariera/viața mea pe cartea iubirii și a... Mai mult »