Ștefan Irimiciuc vrea să înțeleagă care-i treaba cu Lumea. Se fac doi de când e cercetător la Institutul Național pentru Fizica Plasmei și a Radiației. Lui Ștefan i-a plăcut să încerce, a fost pe la multe concursuri și olimpiade în liceu. S-a hotărât să continue cu studiul fizicii după terminarea liceului și a dat la Facultatea de Fizică din Iași. Curios, cum îi stă bine cercetătorului, a ajuns, prin diferite stagii și burse, în Franța, Austria sau Cehia, unde a reușit sa compare diverse medii de cercetare din Europa. Ștefan Irimiciuc a ales să vină în România ca să facă cercetare pentru că i se pare că și aici se poate. E mulțumit, îi place acasă. În timpul liber, se mai urcă pe scenă și face stand-up.  

Cine ești și ce faci în lumea asta?  

Sunt cercetător științific la Institutul Național pentru Fizica Plasmei și a Radiației. Practic, lucrez cu lasere în regim de nanosecundă, în principal pentru studiul interacțiunii dintre radiație și material. Scopul cercetării mele e producerea și caracterizarea de materiale noi. Specialitatea mea, ceea ce mă interesează pe mine e să știu ce se întâmplă — tehnica e industrială și deja e folosită și cunoscută, dar întrebările pe care noi ni le punem sunt: cum?, de ce?. M-am specializat pe tehnici de investigare ce îmi permit să văd în timpul procesului ce se întâmplă la nivel atomic, elementar în momentul generării de materiale noi prin tehnici bazate pe ablație laser. Esența cercetării mele e o idee general valabilă: e un schimb energetic; laserul are o energie pe care o transmite materialului și, fiind suficient de marea, îl forțează să–și schimbe starea. Gândește-te la un cub de gheață, pe care îl încălzești și trece solid-lichid-vapori și apoi plasmă. Dacă înțelegi aspectele fundamentale, tot ce se petrece la nivel de atomic, poți îmbunătăți și optimiza tehnologii industriale. 

Cum a început drumul tău care a dus către cercetare?  

E unul întortocheat pentru că am profitat de tot ce înseamnă plecări, burse Erasmus, stagii. Le-am folosit la maximum pentru că am vrut să am cât mai multă expunere la tot ce înseamnă cercetarea în străinătate. În mod surprinzător, chiar și pentru mine acum, eu am vrut tot timpul să fac cercetare. Când m-am înscris la facultate, m-am înscris la o singură facultate!, la Facultatea de Fizică din Iași, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” și știam că vreau să lucrez în cercetare. Nu știam ce înseamnă să lucrezi în cercetare, nu știam ce înseamnă cercetarea în România, dar îmi plăcea atât de tare ceea ce face fizica — că îți explică ce se întâmplă în jurul tău, și mi se mai părea că se pliază foarte mult cu felul în care e construit creierul meu. Rezonam cu ideea că un cercetător e un detectiv care încearcă să vadă ce face natura, iar aceste cunoștințe le poți aplica pe partea de tehnologii. Ideea, de fapt, asta e: să încercăm să reproducem cu ajutorul tehnologiei ce natura deja face. Deci da, am început Facultatea de Fizică, mi-am luat licența și masteratul la Iași. Doctoratul l-am împărțit, jumătate l-am făcut la Iași, iar cealaltă jumătate, la Universitatea din Lille, din Franța. În toată perioada asta, am mai făcut stagii în Lille, în Innsbruck, chiar recent am fost la un stagiu de șase luni, în Cehia. După ce am susținut teza de doctorat, la vreun an, am hotărât să vin aici la Institutul Național pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației, în București. Mi s-a părut că ce se întâmplă în București se îmbină cu planurile mele de viitor; proiectul ce mi-a fost propus aici, de a îmbina analiza fundamentale pentru optimizarea diverselor tehnologii are sens pentru viziunea mea asupra cercetării iar, cum ți-am mai zis, cu asta am rezonat toată viața. Din octombrie, 2018 sunt aici.  

Ai călătorit mult și ai ales să lucrezi în România. De ce?  

Am primit foarte des întrebarea asta. Chiar a ajuns să mă surprindă asta, pentru că îi aud pe foarte mulți că vor să plece, dar majoritatea spun asta înainte să plece în străinătate. Și e OK, ai tot dreptul să crezi că în străinătate e mai bine. Concluzia mea după atâția ani în care am studiat în străinătate e că nu avem o problemă de infrastructură, în ceea ce privește cercetarea, și chiar s-a dezvoltat foarte, foarte bine în ultimii ani, iar atunci vine întrebarea: de ce aș face același lucru în străinătate când pot să fac acasă? De ce să nu punem România pe hartă cu lucruri frumoase? Și eu am avut impulsul să plec. De exemplu, doctoratul voiam să-l fac total în străinătate, dar după ce m-am gândit mai bine mi-am dat seamă că să lucrezi în străinătate te seacă de energie. Trei luni poți suporta, însă în a patra lună, cel puțin eu, simt că trebuie să fac măcar o vizită acasă. Plus de asta, simt că în România am altă energie. Mi-aș dori sa reușesc sa influențez și alți tineri prin entuziasmul și dorința mea de a lucra în România.  

Tu chiar poți face o comparație între sistemul României de învățământ și cel din străinătate. La ce ți se pare că stăm prost legat de ce ai văzut?  

Stăm destul de prost la capitolul finanțare. Atunci devine totul mai greu, dar tot nu e imposibil. Norocul meu a fost să găsesc oameni la fel de pasionați ca și mine, ne hrănim fiecare cu energia celuilalt și așa mergem mai departe. Finanțarea slabă mi se pare singura problemă, mă refer mai mult la fluxul de bani de care are nevoie cercetătorul raportat la posibilitățile de cercetare, care, repet, sunt foarte mari. Există în România o masă critică de oameni talentați pe diferite domenii și e păcat să-i pierdem. Iar până să-i împiedicăm pe cei care vor să plece, trebuie să ne gândim ce facem cu cei care vor să se întoarcă. Și sunt foarte mulți! Văd mulți tineri de vârsta mea — mă consider încă tânăr, am fix 30 de de ani! — care se lasă de cercetare pe parcurs pentru că nu văd o finalitate. Ar trebui să fie mai ușor pentru tineri să vadă laurii muncii mai din timp, iar asta vine ușor dacă ai o finanțare constantă și bună; asta se traduce prin proiecte, și posibilitatea de a te angaja și lucra de tânăr angajezi de tânăr. Comparat cu ce se întâmplă în afară, românii sunt mai implicați. E cumva logic să fie așa, pentru că atunci când remunerația nu e foarte sus, e clar că rămân doar oamenii foarte pasionați. Dar nu e neapărat necesar să vină totul din pasiune.  

De ce crezi că nu prea se vorbește că e bine în cercetare? 

E cam boring să fie subiectul mediatizat. Nu e sexy, nu știu cum să-i zic astfel. De curând, am fost șocat. Fiind concentrat pe scopurile mele, mi-am creat o bulă în jurul meu din care fac parte oamenii exclusiv din domeniul meu de activitate — cercetători, profesori etc. —, iar asta mi-a dat senzația că lumea știe despre cercetare, dar când spui altora ce faci, se cam uită la tine ciudat. Cred că e o problemă de PR. Chiar se fac lucruri în România!  

„ Când eram foarte, foarte mic, îmi doream să fiu supererou” 

Cumva îți începi numărul de stand-up „Bună seara! Numele meu e Ștefan și sunt cercetător”? 

Nu prea sunt chestii amuzante în cercetare. E totuși esențial în cercetare să ai dezvoltată și partea artistică a creierului, pe lângă cea analitică — am văzut asta la mulți colegi. Cred că vine dintr-o nevoie de a balansa partea analitică și a nu te pierde în noțiunile abstracte. Eu m-am știut amuzant mereu, nu știu neapărat cât de adevărat, dar lumea râdea la mine sau de mine. Nici nu contează. Dacă se râdea, era de bine. Nu prea e nimic amuzant în cercetare, pentru că oamenilor, ca să râdă, trebuie să le spui ceva cu care pot empatiza. Nu am găsit încă oameni care să empatizeze la problemele cu laserul. Nici nu sunt la nivelul ăla de stand-up, astfel încât să-mi permit să glumesc despre chestia asta.  

Dar ce-ți doreai tu când erai mic?  

Când eram foarte, foarte mic, îmi doream să fiu supererou, dar asta nu se pune. (râde) Voiam să fiu Batman pentru că era singurul fără vreo putere supranaturală, dar toate gadget-urile îl făceau, de fapt, puternic. Era self-made, asta mi-a plăcut la el. Când îl vedeam pe Superman sau pe Spiderman, îmi ziceam: Bă, nu are cum să fie real ce fac ei, dar Batman părea plauzibil. Apoi am trecut prin mai multe etape. În toată perioada gimnaziului și a liceului, am încercat câte puțin din toate. Eu eram copilul ăla enervant care se ducea la patru-cinci olimpiade — nu excelam la nimic. Îmi doream totuși să trec prin toate. În liceu, fizica a rămas cu mine datorită nevoii de a înțelege mai multe lucruri. Mi-a plăcut și filozofia foarte mult, simțeam că am un fler pentru partea de debate; asta m-a și condus către stand-up. Nu-mi vine acum un job în mod special la care mă gândeam atunci, dar știu sigur că testam cât mai multe. Am citit recent în presă că lumea se plânge că se fac mult prea multe materii în liceu, și nu se face nimic concentrat. Mie mi se pare că nu știi la vârsta aceea ce te interesează cu adevărat, iar incertitudinea astea poate să rămână până târziu. Unii oameni își schimbă cariera la mijlocul vieții pentru că nu și-au găsit pasiunea. E foarte greu să găsești acel ceva, pe care să-l faci din plăcere. Atunci mi se pare normal că trebuie să faci din toate ca să ajungi să găsești acel ceva. Nu e cea mai bună metodă, însă cred ce o metodă OK pentru posibilitățile care sunt acum, în România.  

„ Trebuie să le arăți copiilor valoarea lucrurilor pe care le faci cu ei” 

Dacă ai avea puterea să schimbi ceva la sistemul de învățământ preuniversitare, ce ai schimba?  

Dar pui prea multă presiune pe mine. Stai să mă gândesc. Da, e o chestie pe care aș schimba-o, aș arăta valoarea subiectelor pe care le studiază copiii. De exemplu, dacă te învăț informatică, trebuie să înțelegi unde se aplică. La fel cu matematica. Da, e nașpa. Dar dacă îți zic că acei oameni, care câștigă foarte mulți bani pe Wall Street, sunt niște matematicieni, poate faci altfel o integrală de volum. Trebuie să le arăți copiilor valoarea lucrurilor pe care le faci cu ei. Cred de asta ei simt că fac foarte mult și sunt lucruri inutile, pentru că nu văd valoarea lor. Când spun că am terminat Facultatea de Fizică, toată lumea începe să-mi povestească de profu’ ăla nașpa de fizică, iar atunci în capul meu e: da, pentru că nu ți s-a spus unde se folosește fizica și la ce se aplică. Fizica e abstractă și complexă, însă explică lucruri foarte simple.  

Te-ai gândit vreodată să și predai?  

Tot timpul. Când eram la facultate, aveam ideea asta că la un moment dat voi preda și voi face și cercetare. Voiam asta pentru că era încă de atunci o viziune foarte clară legată de cum trebuie să vorbești cu studenții, să-i faci interesați de ceea ce le spui tu acolo. Am simțit de multe ori o împietrire a profesorilor, dar nu e vina lor. Niciodată nu i-am judecat. Mereu îmi ziceam: OK, voi încerca eu să fac mai bine. Însă am simțit că e foarte greu să ajungi pe un post, unde chiar să ai o influență pozitivă asupra copiilor. Posturile sunt și așa limitate în mediul universitare, cel care m-a și interesat. În cel preuniversitar, mi s-a părut presiunea mult prea mare să schimbi copilul în perioada respectivă, când deja copiii trec oricum prin schimbări biologice; mi s-a părut o responsabilitate mult prea mare. Mi se pare foarte important ce fac profesorii din sistemul universitar. În ultimii ani — și asta e exclusiv ce am simțit eu — profesorii nu prea sunt respectați, meseria asta a pierdut ceva din noblețe. Profesorii aceia formează generații până la urmă. Ei trebuie să fie respectați, mă refer inclusiv la partea financiară. Am simțit că nu pot să predau în școală mai mult de cinci ani, mă temeam că nu o să pot să-mi păstrez entuziasmul. Mi-am zis că dacă nu pot să fac toată viața la un nivel ridicat. În universitatea mi s-a părut mult prea greu, dar totuși gândul de a preda m-a ajutat să-mi dau seama că vreau să formez. Acest lucru pot să-l fac și ca cercetător, anume să ajut oameni, nu neapărat să lucreze cu mine, dar să-i îndrum către calea lor în știință. Și e mult mai ușor să fac asta în laborator, unde lucrezi cu trei-patru studenți, decât atunci când lucrez cu treizeci. 

Ce ți-ar fi bine ție să întâmple în România? Nu ca cercetător, ci ca cetățean. 

Mie mi-ar plăcea să fie oamenii mai relaxați. Simt că oamenii sunt nemulțumiți de diverse lucruri în viața lor, iar frustrarea asta se simte de la claxoanele din trafic, până la un „bună ziua” spus printre dinți când te duci la cumpărături, iar asta e o chestie gratuită. Să fim, mă, mai buni unii cu alții! Toți suntem în aceeași țară, ne e greu tuturor. Când îți zâmbește cineva pe stradă, îți schimbă complet atitudinea. În bine. Am simțit asta în afară; oamenii sunt mai relaxați, iar prin asta calitatea vieții lor crește. Mi-aș dori să ajungem la asta.  

Cum îți vezi viitorul?  

În viitorul apropiat mă văd tot în România, probabil grupul în care lucrez se va extinde și vom avea mai mulți tineri. Sunt entuziasmat pentru că avem câteva proiecte foarte clare, specifice, cu niște scopuri precise. Sunt de relativ puțin timp în București și îmi doresc să mă și bucur de el, că e un oraș frumos. Ar putea să fie puțin mai relaxat. Eu vin și din Moldova, la mine orașele sunt mai micuțe, iar atunci, chiar dacă și acolo sunt oameni nervoși, parcă sunt mai calmi. Da, mă văd aici, dezvoltând ce am început recent. Cât se poate, aș vrea să atrag cât mai muți tineri pasionați.