Paul a plecat de douăzeci de ani din țară și s-a stabilit în Catalunya, Spania. De acolo a continuat să scrie în limba română. În comerț îi puteți găsi cărțile „Negustorul de pipe” și „Rapel”, ambele publicate la editura Herg Benet (www.hergbenet.ro). 

Andrei Crăciun 

Paul Gabor, scriitor. Care e treaba cu Paul Gabor, cine e el, care e povestea lui?  

Îți voi răspunde, Andrei. Fără adresare pretențioasă, fără ceremonial și fără niciun fel de rigiditate. Nu suport formulele, pun întotdeauna accent pe apropierea naturală, în timp, și pe relațiile care se construiesc fără etichete. Te voi tutui fără niciun pic de rușine. Nu am o poveste specială în spate, deși multora le plac legendele, vor să citească biografii incredibile, dezastre, depresii, vor să descopere ceea ce nu există în oameni. Am plecat din presa gălățeană acum 20 de ani. M-am întâlnit în Spania cu drujba, cu lopata, cu cuțitul de bucătărie, cu camionul, am învățat că trebuie să pornești de jos. Fără pile, cunoștințe, relații. Am plecat cu furie, o bună perioadă de timp nu am privit înapoi, nu aveam de ce, nici măcar nu voiam să-mi cumpăr beemveu sau să-mi ridic vilă în locul de baștină. Căutam altceva, nici astăzi nu știu să definesc foarte bine ce. Hai să-i spunem normalitate. Sau respect. Hai să-i spunem o societate diferită în care ițele să nu fie trase în totalitate de farseuri, de mitocani, de cumetrii și de agramați cu diplome cumpărate.  

Pentru aceia care au deschis mai târziu ochii către literatură, dacă vrem să citim cărți de Paul Gabor – ce să căutăm și unde? Detaliați-ne un pic viața și opera.  

Sprințară expresie: viața și opera. Caut un emoticon care să râdă în hohote, nu știu dacă are loc aici. Viața mea nu cred că interesează pe cineva, este un traseu simplu. Am ales drumul străinătății, merg în continuare înainte și mă străduiesc să rămân în picioare. Cei care mai citesc literatură pot să caute „Negustorul de pipe” și „Rapel” în librării, pe site-urile de specialitate, pe hergbenet.ro, chiar eu dispun de exemplare pe care le trimit prietenilor cu autograf și câteva cuvințele de mulțumire. Scriu proză scurtă, în mare parte ficțiune, îmi place foarte mult să disec creierul și atenția cititorului în mii de franjuri, e un gen de sadism care, de ce să nu recunosc?, mă hrănește și mă binedispune. Cititorii mei de până acum nu sunt pasivi, nu i-am obișnuit cu rețete comerciale, cu o scriitură facilă, îndulcită, nu am scris proză care băltește inutil, nu storc și nu vreau să văd lacrimi în batiste. Fugim împreună de literatura de inimă albastră, de iubiri ieftine, de frunze care cad și ne acoperă suflețelele prea sensibile. La mine e iarnă și-n toiul verii, disprețuiesc atunci când trebuie, iubesc atunci când se poate și apăs tastele doar când am ceva de scris. Caut introspecție, caut sursa din care se naște procesul prin care fiecare om ajunge să se privească în oglindă și să-și măsoare neputința, orgoliul, ipocrizia, textele mele vor să transporte și să fie un instrument cu care cititorul să deseneze traiectorii proprii, să-și creeze scenarii, imagini și tablouri pe care doar el să le înțeleagă. E un troc, dacă vrei. Ofer lumea așa cum o văd și nu aștept nimic în schimb. Sau poate că da, pare ilogic ce spun: aștept doar ca cititorul să-și pună întrebări și să nu zacă inert, în pat, cu 250 de grame de celuloză în mâini.  

O să vă întreb vulgar: se poate trăi din scris cărți în românește? Câte napolitane ați putut achiziționa din drepturile de autor? Ce ar trebui să se întâmple pentru ca să se poată trăi din această frumoasă îndeletnicire, scrisul în limba română?  

La fel de vulgar, voi răspunde: cine își imaginează că se poate trăi din scrisul în limba română este pur și simplu nebun. Unii afirmă că da, se poate. Alții ar putea să afișeze și nume. Poate că există așa ceva, dar aici intrăm în alt gen de discuții interminabile, putem aduce la masă geniul, dar și mașinăriile de marketing, scrisul pentru mase, compromisurile pe care unii le numesc prostituție intelectuală, alunecările în grafomanie de dragul vânzărilor, confuziile făcute între literatură și orice altceva… Cum ziceam, ne putem întinde la vorbă preț de câteva nopți bune. Are cineva timp pentru asta? Ajută la ceva? Există vreun panaceu ascuns pe care l-am putea propune ca soluție? Din drepturile de autor îmi cumpăr cărți pe care ai mei mi le trimit periodic în Spania. Și pufuleți, și napolitane, da. Prietenii îmi trimit și palincă, dar pentru asta deja nu mai am bani din vânzări. Îi cer soției, iar dacă i se face milă îmi scapă printre degete câte ceva. Ar trebui să se întâmple un miracol ca să se poată trăi din scris în România. Să nu ne facem iluzii, să nu fim naivi, nici proști grămadă. Chiar și în țările în care se citește masiv (atenție la ce se poate înțelege prin asta) doar unii scriitori, puțini la număr, pot spune că trăiesc din scris. Atât timp cât editurile românești se bat pentru un public de 200.000 de cititori, restul nedeschizând nici măcar o carte într-un an de zile, vom continua să rupem apa-n piuă în interviuri, pe bloguri, pe rețele. A cui este vina? Ce suculentă discuție ar ieși de aici! Dar întreb iarăși: soluțiile unde sunt, cine le va livra? Și când? Mergem din nou la marota „totul pleacă de la educație”? Da, știm. Și mai departe?

V-ați stabilit tocmai în Catalunya. De ce ați plecat, de ce ați mai fi rămas? De ce nu vă întoarceți în România? Ce vă leagă de țara noastră, totuși, încă? 

Am plecat pentru că se pregătea Iliescu să vină din nou la Cotroceni (2000), ceea ce s-a și întâmplat. Am plecat pentru că eram slobod la gură și mi s-a spus că trebuie să mă înscriu într-un partid mizerabil ca să mai am loc în presa gălățeană, eram tânăr și plin de nerv(i), ai mei nu au fost niciodată cuplați la sistem, nu mi-au sugerat că viața de slugă ar fi cea pe care ar trebui să o îmbrățișez pentru a-mi fi bine. N-aș mai fi rămas în țară sub nicio formă. Acum, când văd că încă se pleacă pe capete, cred că nu a fost o decizie rea. Mă leagă încă limba română, mă leagă faptul că o parte din familia mea încă se află în țară, am crescut, am învățat, mai am încă prieteni în România. Nu te poți rupe definitiv, total, nu te poți desprinde ca un deget bolnav de leprosul fără tratament. Este imposibil să te uiți pe hartă și să nu simți nimic atunci când vezi România acolo. Dacă ajungi în acel punct, ești doar un biped care respiră, mănâncă și-și face nevoile: fiziologie pură, fără alte implicații. Și nu este patriotism din partea mea. Urăsc fandoselile, atitudinile false, îi detest pe cei care își aduc aminte că-s români doar de câteva ori pe an și atunci își îmbracă ițarii și plâng când aud imnul în boxe.   

Ce părere aveți despre țara noastră, despre timpul prezent și despre viitor. Cum vezi dumneata viitorul României? Vă interesează? 

Lucrurile se schimbă. Mult prea lent, asta mă nemulțumește profund. Au trecut 30 de ani de când ne-am despărțit, oare?, de comunism. Se puteau face multe, dar avem o inerție specială, ciudată, avem ceva care ne trage mereu înapoi, există multă indiferență, extrem de multă ignoranță, suferim de o nostalgie tâmpită care ne ține pe loc. Ne uităm în altă parte, nu participăm la decizie, nu votăm, stăm pe margine și huiduim până ne ies spume la gură. Și atât. În timpul acesta, mișcarea de rotație continuă. Pleacă unii, vin tot ei. Își dau cu fond de ten, schimbă un pic rimelul, dar în fond sunt aceleași secături dintotdeauna. Ei și copiii lor, ei și nepoții lor, ei și rudele lor. Ignoranța noastră nu construiește decât imposibilitate și eșec. Cei care pot schimba sistemul nu ajung la pârghii pentru că nu beneficiază de sprijinul societății. Există oameni capabili, inteligenți, încep să intre în politică. Timid, abia se văd. Dar au nevoie de o societate activă care să-i voteze și să aibă încredere în ei.  

Ce ați învățat despre sine, lume și viață în timpul starii de urgență și apoi în timpul prelungit al stării de alertă? Cum v-a fost cu prilejul pandemiei? 

Planeta ne tratează în mod egal. În ochii ei suntem pe aceeași treaptă cu elefanții, cu pisicile și cu muștele. Suntem ființe vii, nimic altceva. Dacă nu facem apel la rațiune, la logică, dacă nu învățăm nimic din trecut, din istorie, din tragedii, din pandemiile prin care ne-am târât, nu putem decât să fim victime în secolul XXI. Ar trebui să investim sute de miliarde de euro în cercetare, în medicină, în bunăstarea și confortul speciei din care facem parte, ar trebui ca scopul nostru comun să fie pacea imediată și educația universală, dar continuăm să producem armament pe bandă rulantă. Să nu ne mai plângem ca niște babe neputincioase, să cerem ca banii noștri să fie folosiți în avantajul nostru. Până mai ieri erai norocos dacă trăiai 40 de ani. Astăzi se poate ajunge fără nicio problemă la 90 de ani. Am învățat să folosim descoperirile științifice, să ni le aducem aproape. Pandemia asta e doar un alt hop prin care generația noastră va trece. Și nu va învăța mai nimic. Pentru că, din păcate, nu suntem învățați să învățăm.  

Literatura română astăzi. Care e treaba cu literatura română la zi? Urmăriți fenomenul? Dacă am vrea să citim o pleiadă de contemporani, pe cine ne recomandați și de ce? Cum să procedăm? 

Mi-ai ridicat o superbă minge la fileu și voi profita din plin. Sunt tentat să spun că fac parte dintre cei care scriu bine, că sunt un scriitor excelent, că am un public care mă apreciază. Dar nu sunt imberb, nici descreierat. Cititorii au filtrul lor și știu foarte bine ce au de făcut, timpul pune pe fiecare în locul pe care-l merită. Se scrie bine în România. Urmăresc îndeaproape realitatea culturală, nici nu s-ar putea altfel. Mainstream-ul literar mă obosește uneori, este în cea mai mare parte a lui fals, ipocrit, asist la o întrecere permanentă de ego-uri, scenete de un balcanism oțețit, șarade și șușanele cu tradiție, tot felul de clasamente, podiumuri, premii, pupături de Iude, cooperative care fac și desfac totul… Penibil, anost, pârâie putreziciunea asta de-ți sparge urechile. Îmi petrec destul de mult timp căutând în underground, acolo unde nu te trimite nimeni, unde nu ești ghidat, nu ești îndrumat de elite. Am descoperit și acolo poeți și prozatori extraordinari, scriitori fără bariere, fără prejudecăți, oameni care scriu într-un fel ce-ți taie răsuflarea. Voi fi ticălos și nu voi da nume. Pentru că nu vreau să duc obiceiul mai departe, nu vreau să sugerez nimănui nimic. Arta este subiectivă, informația se află la un click distanță. Cu toții putem căuta, putem cerceta și găsi ceea ce ne determină să fim relaxați din punct de vedere cultural cu noi înșine. Nu există o procedură pe care trebuie să o urmăm, nu cred în șabloane și bibliografii construite de alții. Există, desigur, o perioadă a vieții în care indiciile sunt utile, gustul pentru literatură trebuie format, dar pentru un adult cred că e nevoie doar de exercițiu, de căutare, de inspirație, de citit până la urmă. Nu vreau să cad în sterotipii, dar ziua în care nu citesc măcar 30 de pagini este o zi nulă, simt că s-a dus degeaba, că am pierdut timp. Aș oferi fără să ezit Premiul Nobel celui care va pune pe picioare un sistem educațional care să-i determine pe oameni să citească de la sine măcar o carte pe lună. Una pe lună, douăsprezece pe an. În 20 de ani se poate spune că ai trecut prin volumele fundamentale ale umanității. E mult ce-mi imaginez? E utopic? Poate că da. Dar nu pot să nu gândesc astfel, mintea mea are nevoie de refugiu, e mult prea saturată de falsitatea pe care o întâlnește zilnic peste tot. Vrei să-ți mai propun o temă? Iată: obstacolele de care se lovește un autor care vrea să publice prima dată? Presupunem din start că omul scrie bine. Dar nu cunoaște pe nimeni, nu face parte din nicio trupă, nimeni nu-l recomandă etc. Vrei să vorbim despre felul în care este privit și primit un outsider în lumea editurilor din România? Poate altădată, hai să nu obosim cititorii.  

Ce nu ați face niciodată, Paul Gabor? 

Nu aș renunța să spun ceea ce gândesc. Nu aș fi niciodată un trist ipocrit care să dea din coate, să lingă clanțe, să stea ca ghiocelul sau să înghită mizerii pentru o felie de pâine.  

Cum vă petreceți o zi obișnuită? Cum arată rutina lui Paul Gabor acolo, în Catalunya? Apropo, Catalunya este sau nu este Spania? (Aidoma, FCSB e sau nu e Steaua?)  

Aș vrea ca toate zilele mele să aibă același parcurs: deșteptător, ibric de cafea, știri, mic dejun, citit, scris, prânz, cafea, pipă, citit, scris, floricele de porumb, citit, scris, citit, scris, citit, scris, citit, scris… Aș vrea, nu știu dacă se poate. Catalunya este Spania. Și invers. Nu mă trage de limbă, nu aș vrea să alunec din nou pe panta politică. Am renunțat de ceva vreme să mă mai zbat, să scriu din tranșee, să explic oamenilor că totul este doar ipocrizie și dorința unora de a manipula și de a manevra bugete de miliarde în folosul propriu. Fotbal? Unde nu mă pricep, nu am opinie. Știu doar că unora le place Becali, ar împânzi țara cu statuile lui. Pot să spun că mi-e puțin silă? E voie? 

Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri. 

Pe cei tineri să-i povățuiască doar cei care au curaj, doar cei care au îngâmfarea de a crede că pot să dea sfaturi. Nu am ajuns încă la momentul în care mintea să mi-o ia razna și să sugerez cuiva ce are de făcut. Dar mă întorc pe călcâie și spun un singur lucru: soarta ți-o mai cioplești și singur. Natura ne-a prevăzut cu creier și cu dorința de a cunoaște.  Mulțumesc, Andrei. Pentru spațiu, pentru răbdare, pentru dialog.  

CITAT
La mine e iarnă și-n toiul verii, disprețuiesc atunci când trebuie, iubesc atunci când se poate și apăs tastele doar când am ceva de scris. 

Paul Gabor, scriitor