Liliana Corobca, scriitoare:ʺSunt optimistă și, în pofida tuturor problemelor, cred că în România se va putea trăi, lucra și scrie în continuareʺ

- - 1- 8 vizualizari

Scriitoarea originară din Republica Moldova a publicat recent o biografie romanțată a lui Eugen Ionescu, în colecția de biografii romanțate de la editura Polirom.

Andrei Crăciun

ʺVIAȚA ȘI OPERAʺ. Pentru aceia care nu au urmărit literatura română în ultimii ani: cine este Liliana Corobca? Dacă mergem la librărie, ce cărți de Liliana Corobca să căutăm?
M-am născut într-un sat din zona Codrilor Orheiului (centrul Basarabiei), într-o familie de învățători, am terminat Facultatea de Litere, secția română-latină în 1997 (cu media 9,52) și la București am venit la doctorat. Am rămas aici, la Institutul G. Călinescu al Academiei Române și, dincolo de dorința de a scrie romane, m-am format ca cercetător. Am lucrat mult în arhive și am publicat câteva volume groase de documente despre exilul românesc și cenzura comunistă. În librării, multe din cărțile mele n-au existat niciodată (Negrissimo) sau au apărut în tiraje mici și aproape fără difuzare (corespondența lui Al. Busuioceanu, teza de doctorat despre personajul în romanul interbelic românesc sau antologia poeziei din exil).  Cărțile recente se găsesc, desigur, fiind publicate la cea mai prestigioasă și importantă editură românească specializată pe literatură contemporană, editura Polirom:Kinderland, despre migrația contemporană, Caiet de cenzor, despre cenzura comunistă și nu numai, Capătul drumului, despre deportările bucovinenilor și supraviețuire prin credință, Buburuza, despre o fată imobilizată în scaunul cu rotile, Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, desigur, și altele.

IONESCO. Care este povestea acestei cărți – Ionesco. Elegii pentru noul rinocer? Regrete: sunt lucruri pe care ați fi vrut să le prindeți în carte și dintr-un motiv sau altul nu s-a mai întâmplat? De asemenea, e ceva ce n-ați mai păstra la o ediție revăzută? De ce?
Invitația de a scrie o biografie, venită din partea lui Adrian Botez, coordonatorul proiectului acesta minunat, m-a speriat inițial și m-am grăbit să vin cu explicații solide: încă lucram la Buburuza și aveam deja, ca de obicei, alt proiect de  roman în cap, nicio biografie romanțată nu intra în vizorul meu, nicio listă cu autori nu mă interesează… Am aprieciat apoi răbdarea, delicatețea și insistența coordonatorului, care a zis că nu e nevoie să îi răspund acum, că va mai reveni…  Între timp, termin Buburuza și domnul Botez reia discuția, la fel de delicat. Când am înțeles eu că n-am scăpare, i-am zis că m-aș apuca de un autor din exil, fiind eu „expert la compartimentul exilul românesc”, la un institut de specialiate. Lista n-am mai văzut-o, că i-am propus Ionesco și el a acceptat.

N-am scris niciodată în felul acesta, cu indicații de a nu depăși un număr anumit de semne. După ce mi-am structurat cartea în trei părți, am socotit cam cât de lung va fi fiecare capitol. A existat o voce distinctă, vocea tatălui, la care am renunțat din lipsă de spațiu. Am păstrat doar o singură scrisoare de-a lui, pe care am inserat-o în corespondența din prima pagină, dar vocea s-a pierdut. Apoi perioada pariziană am parcurs-o în mare viteză. A mai fost și termenul/deadline-ul din cauza/grație căruia am descoperit că pot scrie o carte într-o lună (după documentarea care îmi luase vreo patru luni, ce-i drept). A fost o experiență nouă și mă bucur că sunt autoare a acestei colecții. Nu am revăzut, recitit cartea. Nu știu dacă aș mai scoate câte ceva. Îmi asum ceea ce scriu, de obicei. În general, nu există o biografie a lui Ionesco, făcută de un istoric literar, sunt multe momente din viața lui necercetate încă.

PERSONAJE. Pe care variantă a lui Eugen Ionescu ați fi vrut să o întâlniți și de ce? Dacă, desigur, ați fi vrut: copilul Jojo, tânărul Ionescu, Ionesco – academicianul?
Cel mai fascinanant mi se pare, de departe, Ionesco la maturitate, Ionesco dramaturgul. Copilul Jojo nu mă (mai) atrage, tânărul era prea timid: el timid, eu timidă, n-ar fi ieșit nimic. Pe academician mi-ar fi plăcut să-l ascult de la distanță, să fiu în sala de spectacole la piesele lui, să fie și el de față. Ca să scriu despre un personaj, intru în pielea lui, de obicei, și biografia despre Ionesco este prima carte în care nu am făcut asta, personajul principal aproape că nu are voce în cartea mea. Alții vorbesc în carte  despre el. E pentru că mi-am dat seama că nu voi putea face compromisul dorit în vederea unei biografii cu anumite așteptări, accesibilă, adresată publicului larg etc., că vocea lui Ionesco ar ieși  prea revoluționară, prea disperată și sfâșietor de neortodoxă… Am ales deci o variantă cuminte, cu securiști, cu operațiuni secrete, cu valorificarea operei, ceva, în accepția mea, tradițional, atât cât așa ceva i se poate aplica lui Ionesco. Altfel, i-am întâlnit pe toți trei și pe toți i-am ținut în brațe.

TEATRU. V-ați dat licența în litere cu o teză despre Ionesco. De ce el? Cum v-ați apropiat de opera dramaturgului? Cât de veche e această dragoste și cum a evoluat ea în timp? Care este piesa dumneavoastră preferată din opera ionesciană? Chiar așa, cu teatrul în ce relații sunteți?
Cred că răspunsul cel mai scurt și mai onest ar fi că am am ajuns la el din înfumurare. Luasem un premiu foarte prestigios, locul I pentru cei mai buni studenți din Republica Moldova, înmânat de președintele țării etc. Înainte de asta, mă pregăteam de o licență în proza lui Lucian Blaga, numai că, fiind eu peste noapte cel mai bun student, am visat la un doctorat la Paris și de aici alegerea. A fost un mare șoc opera lui, o mare dragoste la care nu am vrut/putut să revin ani de zile, așa cum nu mai vrei să te întâlnești cu un iubit/o iubită, după o relație pustietoare, am închis totul în urma mea (am crezut eu atunci). Adică, dragostea e veche, dar n-a evoluat în timp. Când m-am gândit să aleg un autor pentru a scrie biografia, mi-am zis: doar Ionesco și nimeni altcineva. Am vrut să revin la acea mare dragoste, am vrut să-l prind între cuvinte, să-l cuceresc, să-l înfrâng. N-a fost să fie, mi-am mai lăsat și de data aceasta o portiță deschisă, că poate să mai revin o dată asupra lui, a treia oară. Mai multe piese îmi plac foarte mult, dar aș alege, pe primul loc Regele moare, apoi Jacques sau Supunerea, prima sublimă și poetică, a doua dureroasă și actuală.

Cu teatrul am fost în relație absolut excelentă, de perfectă încântare etc., până la un spectacol de Luigi Pirandello,Șase personaje în căutarea unui autor , la teatrul Odeon (parcă). La un moment dat, pe la mijlocul piesei, un personaj din planul doi al scenei a început să țipe și să plângă, doar asta făcând fără oprire, era o femeie slabă și îi curgea pe față machiajul. M-am identificat cu ea, m-am întrebat cu ce a greșit, săraca, de are asemenea rol și cât îi va trebui să-și revină după atâta suferință mimată și epuizantă.  A fost o perioadă când am mers mai rar la teatru și mai des la cinematograf. Fapt ce nu m-a împiedicat să scriu un monolog în trei acte (Cenzura pentru începători) și să văd întreaga biografie ionesciană ca pe o piesă de teatru.

NOII RINOCERI. Cum se produce rinocerizarea astăzi? Care sunt semnele cele mai vizibile că ne aflăm în prejma unui neo-rinocer?

Procesul a fost descris în amănunt de Ionesco, nu am nimic de adăugat, aș citi/cita din piesa lui la nesfârșit. Cred că rinocerizarea se produce cel mai repede prin mijloacele de comunicare, presă televiziune, rețele de socializare etc.; intoleranța, aroganța, incapacitatea de a discuta și a accepta părerea celuilalt ar fi câteva semne.

PANDEMIE. Cum v-a fost în starea de urgență & alertă? Cu ce ați rămas din această întâmplare?

Cu o repulsie pe viață pentru laptele de soia și pentru „rice cake with sea salt”.

Am lucrat foarte mult în timpul stării de urgență la un proiect științific (Panorama comunismului în România, unde sunt coordonator și editor). Am ieșit doar de trei ori din casă. Iar cu puțin înainte, auzind de criza de prin magazine, am intrat într-un Megaimage și am văzut, da, rafturi goale etc. Undeva, într-un colț, rămăseseră cîteva cutii de lapte de soia și am luat două. Apoi mi-am luat proviziile la studiat și le-am pus în ordinea în care urmau a fi consumate, că unele expirau totuși. Laptele meu de soia a trebuit consumat cu eroism și stoicism și i-am adresat pandemiei câteva epitete. Iar turtele de orez expandat le-aș recomanda, în general, numai la o diaree insistentă, altfel, n-au niciun gust… Alte epitete am adresat pandemiei după cele două carantine de care am avut parte. Acasă, în Moldova, n-am avut nicio problemă, avem o curte mare, cu grădină, nici n-am simțit, dar la București… Tocmai redactam un studiu despre închisori (pentru Panorama…) și am descoperit că până și cei mai aprigi criminali ai regimului comunist, ucigași sau infractori aveau dreptul la o oră pe zi de plimbare la aer curat! Iar eu, fără a comite absolut nicio crimă, fără a fi măcar bolnavă, nu am avut dreptul de a ieși 14 zile deloc din casă. Iar în ultimele zile mai fluturam și poliției la geam, după telefoane și discuții. Ca să nu zic că nici medicul nu mai vede în față decât un act emis de Direcția de sănătate și nu te întreabă cum te simți, nu-ți recomandă să faci testul acela… Și dacă eram mai slabă de înger? Ceva undeva aici pute.

PLANURI. Ce mai scrie Liliana Corobca? La ce lucrează acum? Ce urmează pentru scriitoare?
Nu scrie: doarme, vegetează, așteaptă. Sunt perioade în care plătești pentru zilele prea frumoase, prea pline, când puteai să scrii și să te crezi în plin avânt, în plină vervă. Sper să mă întorc la scris, am două romane în cap.

BASARABIA.V-ați născut în Basarabia, așa că, desigur, cititorii așteaptă un răspuns: Basarabia e România? Care mai e situația în Basarabia?

M-am născut în Moldova Sovietică, acolo unde cuvântul „Basarabia” era evitat, dacă nu interzis de-a dreptul. Da, desigur, Basarabia e România. Istoricește, așa a fost din 1918 până în 1940, dar din 1812 până în 1918, acest teritoriu a fost gubernie rusească, iar înainte de asta a fost Moldova istorică. Formula „Basarabia e România” nu mi se pare cea mai curajoasă, dar e mai bine decât nimic; „R. Moldova e România”  nu am auzit, n-am văzut scris pe undeva, pe pereți și ziduri. Situația în Basarabia a fost mereu dificilă, pe toate planurile și va mai fi.

ROMÂNIA. Ce relație are Liliana cu România? Cum vede ea viitorul României?
Nu-l văd prea luminos, dar suportabil. Aici trăiesc, aici lucrez, aici scriu… Sunt optimistă și, în pofida tuturor problemelor, cred că în România se va putea trăi, lucra și scrie în continuare.

LITERATURA DE AZI. Literatura română, la zi, cum e? Ce le recomandați cititorilor să încerce și de ce? Sau altfel: dumneavoastră, ce cărți v-au plăcut în ultimii ani?
E minunată, fascinantă. Iar cititorilor le recomand să citească un autor debutant, unul de care nu au mai auzit, să riște cu nume necunoscute, să-și dezvolte simțul critic, să nu aștepte verdicte estetice de-a gata.  Mie asta îmi place acum cel mai mult. Mie îmi place tot ce citesc. Să citesc îmi place, în general, și găsesc câte ceva demn de atenția mea în orice carte.

 

CITAT
Cititorilor le recomand să citească un autor debutant, unul de care nu au mai auzit, să riște cu nume necunoscute, să-și dezvolte simțul critic, să nu aștepte verdicte estetice de-a gata.

Liliana Corobca, scriitoare

comments icon 0 comments
8 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun