Am cunoscut-o pe Ana Maria Hrebenciuc prin intermediul unei discuții virtuale. Dincolo de șirul lung de curiozități pe care l-am avut legat de mutarea sa împreună cu familia în Țara Fiordurilor și de adaptarea în sistemul de învățământ norvegian, am descoperit un munte de optimism și energie, o femeie pentru care viața nu înseamnă doar grijile cotidiene. Iar griji, a avut multe în viața ei. A ales să le privească dintr-o altă perspectivă.

A muncit, a căutat soluții întotdeauna pentru copilul pe care-l crește exemplar și nu s-a lăsat bătută. Într-o zi și-a făcut bagajul pentru a-și urma soțul în Norvegia plecat pentru a îmbunătăți veniturile familiei, în special, pentru a acoperi costurile terapiei pe care o făcea prețiosul lor copil diagnosticat cu autism. Nu și-ar fi închipuit că o decizie poate să-i traseze drumul în viață. Țara care a adoptat-o a devenit acasă. Trăiește liniștită și domnește pacea în sufletul său

În urmă cu 4 ani și jumătate ne-am mutat în Norvegia, am învățat încă o limbă străină, am cumpărat o casă și ne vedem liniștiți de viață, cu bune și rele. Simt că aici viața noastră a căpătat un alt sens.

Pe lângă ipostaza de mamă, care de altfel o onorează cel mai mult, o găsim în calitate de profesor, pe catedra de engleză. Practică aceeași meserie pe care o făcea și în România. În paralel, este și studentă. Urmează cursurile unui colegiu, online, pentru a dobândi calificare în domeniul „Arte și Meserii”. Poate n-ar fi rău să învățăm din povestea altora. De bun augur sunt impresiile pe care le lasă Ana Maria Hrebenciuc despre ce înseamnă să faci școală în Norvegia.

Ghiozdane grele, materie încărcată și multă, culegeri stufoase, profesori împovărați de munca uriașă din cadrul comisiilor școlare, teoria nesfârșită predată la elevi și practica aproape inexistentă pentru aceștia. Acestea sunt o parte din criticile aduse învățământului românesc. Ce putem lua de bun de la cei care trăiesc în țara scandinavică și cum putem adapta la noi, în reportajul zilei.

În jurul căror cuvinte ați guvernat în viață și v-au condus la cariera de acum?

„Nu renunța!” „Where there’s a will there’s a way.” Sunt o bătăioasă și nu renunț ușor. Mă împiedic adesea, dar merg mai departe.

Care este povestea frumoasei escapade academice?

Mi-am dorit să devin profesor de limba engleză încă din clasa a Va, după prima oră de limba engleză pe care am făcut-o. Îmi amintesc și acum că am venit în ziua aceea de la școală și i-am spus mamei: „Mamă, eu o să fiu profesor de limba engleză într-o zi.” Atât de mult mi-a plăcut și atât de mult m-a inspirat doamna profesor pe care am avut-o atunci.

Am făcut un „ocol” în drumul spre o carieră în învățământ. Am urmat cursurile Liceului de Informatică din Suceava, ceea ce nu mi s-a potrivit deloc. Nu mi-a fost deloc ușor să învăț discipline reale, așa că după bacalaureat m-am orientat către filologie. După liceu, am devenit studentă Facultății de Litere din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, specializarea Limba și Literatura Engleză-Limba și Literatura Română, în anul 2000.

Am absolvit examenul de licență în anul 2004, am participat la primul meu examen de titularizare și am devenit profesor de limba engleză.

Nu voi uita niciodată primul an în învățământ. Am făcut navetă grea și va rămâne un an de poveste. Dar, cu toate astea, mi-a plăcut la nebunie anul acela la școală. Am întâlnit acolo niște oameni minunați de la care am învățat mult și cărora le sunt recunoscătoare.

Am învățat câte ceva în toate școlile în care am lucrat și toate experiențele pe care le-am trăit, m-au făcut omul care sunt astăzi. M-am atașat emoțional de toți elevii pe care i-am avut de-a lungul anilor, mai ales de cei cărora le-am fost dirigintă.

M-am mutat la Constanța și după ceva timp m-am titularizat. Ultimii 5 ani, înainte să plec din România, am lucrat la școala din Costinești.

Cum arată ultimii zece ani ai dumneavoastră?

S-au întâmplat multe în ultimii 10 ani. L-am născut pe Tudor în 2011, iar în 2013 am aflat că are autism.Viața noastră s-a dat cu totul peste cap. Ne făcusem tot felul de planuri, ca toți părinții, când deodată, „la loc comanda”. A trebuit sa regândim totul și să stabilim alte priorități, iar recuperarea lui Tudor a devenit principală. Locuiam în Constanța atunci. Am început terapia cu Tudor când el avea 2 ani și 10 luni și, din fericire, lucrurile au început, ușor ușor, să se așeze. Cel mai important era că Tudor progresa. Și asta mulțumită Marei, terapeuta lui Tudor, îngerul nostru păzitor, care a și devenit prietena noastră, ca un membru al familiei. Îi voi fi veșnic recunoscătoare pentru tot ce a facut pentru noi și pentru tot ce am învățat, și încă învăț, de la ea.

Cred că evoluția lui Tudor nu ar fi fost aceeași fără perioada de terapie din România. În urmă cu 4 ani și jumătate ne-am mutat în Norvegia, am învățat încă o limbă străină, am cumpărat o casă și ne vedem liniștiți de viață, cu bune și cu rele.

Care este motivul care a stat la baza mutării dumneavoastră?  A fost ușoară sau grea adaptarea?

Costurile terapiei lui Tudor erau foarte mari, iar pentru asta soțul meu a plecat în Norvegia, în urma unei oportunități care se ivise. Nu ne-a fost ușor, nici lui plecat, nici nouă acasă. Da, ne era mai bine financiar, acopeream costurile terapiei pentru Tudor, dar nu eram împreună. Așa că am luat decizia de a ne stabili cu toții în Norvegia. Asta se întâmpla în 2016, când Tudor avea aproape 5 ani.

Ce frică mi-a fost! De multe lucruri. De călătoria cu avionul, de o limbă nouă, de toate.

Cel mai important pentru mine era ca Tudor să continue terapia aici. Nu știam cum stau lucrurile, nu cunoșteam sistemul, nu știam mai nimic. Ușor, ușor, ne-am acomodat și ne-am obișnuit cu traiul aici.

Cred că am ales momentul potrivit să facem pasul acesta pentru că Tudor a mers un an la gradiniță înainte de școală, și a avut contextul potrivit pentru adaptare în loc nou, în țara nouă, limba nouă, totul nou. A început să învețe limba și ne-a surprins cât de repede prindea. Avantajul uriaș a fost că a avut în permanență un adult lângă el, și în afară de faptul că era mereu în deplină siguranță, primea tot sprijinul necesar, din toate punctele de vedere.

Astăzi este în clasa a IV-a, are în continuare sprijinul școlii și se văd noi progrese în fiecare zi. Cântă la pian și este pasionat de mașini, trenuri și aspiratoare. Da, aspiratoare. ? Adaptarea nu a fost deloc ușoară. Limba este foarte grea și este încă o provocare. Este foarte confuz faptul că există 2 limbi scrise oficiale, pe lângă faptul că poți să vorbești într-un fel, dar nu ai voie să scrii după cum vorbești, ci trebuie să urmezi normele limbii scrise, una din cele 2 oficiale, fără să le amesteci. Pare ciudat, dar sunt diferențe destul de mari între cele 2 limbi scrise.

Oamenii sunt drăguți și politicoși, dar reci. Cu greu îți faci prieteni printre localnici. Vremea a fost o schimbare majoră. Plouă foarte mult, iar iarna ziua este foarte scurtă. Îmi lipsește soarele.

Mi-a fost greu să înțeleg cum funcționează lucrurile aici. Grija mea cea mai mare era ca Tudor să continue terapia aici, dar asta nu s-a întâmplat. Nu a făcut deloc terapie clasic, ca în România, ci a avut și are în permanență însoțitor. Dezavantajul major este că nu au întotdeauna experiență în ceea ce privește provocările autismului și atunci trebuie să intervin eu, ca mamă și expert pentru copilul meu.

Unde este acasă pentru dumneavoastră?

Acasă este aici, în Norvegia, pentru felul cum mă simt aici. Aici mă simt acasă, mi se potrivește stilul de viață de aici. Aici avem casa noastră și rutina noastră de zi cu zi, iar cel mai important pentru noi este că suntem împreună ca familie. Împreună suntem fericiți. Tudor este în elementul lui aici. I se potrivește locul, micuț și liniștit, fără zgomotul din orașele mai mari. Este foarte liniștit și aici are alte oportunități pe care, din păcate, în România nu le are.

În România au rămas câțiva oameni dragi cu care ținem permanent legătura, dar nu avem nimic al nostru. Nimic material.

Ce pași ați făcut pentru a ajunge să profesați în învățământ în Norvegia?

La câteva luni după ce ne-am mutat aici, m-am înscris la un curs de limba norvegiană. Mi-a plăcut foarte mult sa învăț și am avut noroc de un profesor foarte bun și care știa foarte bine și limba engleză. Ca parte obligatorie din curs trebuia să mergem „în câmpul muncii”, ca să exersăm cunoștințele acumulate de limba norvegiană cu vorbitori nativi. Eu am ales să merg la școală, unde în altă parte? Am mers în practică la 3 școli din zonă, până când într-o zi am aflat de existența unui post vacant de asistent. Nici nu știam ce însemna să fii asistent într-o școală înainte să vin aici, dar am aplicat pentru post, online, m-au chemat la interviu și m-au angajat.

Tot în această școală lucrez și astăzi, după mai bine de 3 ani, acum ca profesor calificat de limba engleză. Ca să devin recunoscut ca profesor de limba engleză în Norvegia a trebuit să trimit o serie de acte la NOKUT și la UDIR pentru a fi echivalate studiile. A durat cam 6 luni până când am primit răspuns de la ei, dar a meritat așteptarea.

Nu am știut că în Norvegia un profesor poate și trebuie să predea mai multe discipline. Prin urmare, faptul că pot preda doar limba engleză aici pentru mine reprezintă un dezavantaj. Așa că mi-am propus să mă perfecționez. De voie, de nevoie.

În prezent, sunt și studentă. Urmez cursurile unui colegiu, online, pentru a dobândi calificare în domeniul „Arte și Meserii”. În primul semestru, am învățat despre lucrul cu diferite tipuri de lemn, teoretic și practic,  iar în al doilea semestru voi studia desen. E foarte interesant și îmi plece mult ceea ce fac.

Ce ți-a dat Norvegia și nu ți-a oferit România? Care sunt sincopele pe care le-a acumulat sistemul de învățământ românesc față de cel norvegian?

Norvegia mi-a dat o altă perpectivă.

Aici am învățat că nu toți elevii TREBUIE să știe de toate, ci că trebuie doar să găsești ACEL lucru care îi place copilului și să-l faci să strălucească. Se pune foarte mult accent pe partea practică și pe aplicarea practică a teoriei învățate. Am învățat că se poate face școala și educație ALTFEL, nu doar în tiparul A4 pe care îl învățasem anterior. Am învățat să fiu creativă, atât în procesul de predare, cât și în cel de evaluare. Am învățat ce înseamnă munca în echipă și ce beneficii uriașe are, atât pentru noi profesorii cât mai ales pentru copii. Implicăm elevii în multe proiecte, ei fac tot felul de prezentări, la toate disciplinele, și învață mult mai ușor.

Am învățat foarte mult de când predau aici și practic a trebuit să dau „reset” la ceea ce învățasem până să vin aici și să aplic metode noi, centrate pe elev.

Aici simt că muncesc mai mult decât înainte, dar muncesc pentru ore și pentru elevii mei.

În România o foarte mare parte din munca de profesor era pentru tot felul de comisii la nivelul școlii. Aici nu există aceste comisii, iar munca profesorului este exclusiv în folosul elevilor. Știu că profesorii din România sunt în continuare împovărați de munca asta uriașă pe care o fac pentru comisiile din școli și mai știu că multe din aceste comisii sunt inutile. Profesorii ar putea să-și folosească mult mai eficient timpul și energia, în folosul elevilor, dacă ar putea.

Este diferență între ce consideră românii educație bună și ce consideră norvegienii educație bună?

Un lucru foarte interesant pe care l-am observat aici este lipsa de prejudecată în ceea ce privește meseriile. Atât timp cât ai un salariu din care să te întreții, nu ești discriminat pentru meseria pe care o practici. Atitudinea față de muncă este diferită.

Elevii noștri în an terminal sunt consiliați în alegerea direcției pe care să o urmeze la liceu, în funcție de aptitudini și propriile preferințe. Liceul în Norvegia începe după terminarea clasei a Xa.

Mulți dintre români visează că ai lor copii să practice meserii nobile și implicit bine plătite, nu de puține ori fără să ia în considerare dacă asta își doresc și copiii lor. Cred că mulți părinți proiectează asupra copiilor lor propriile vise și neîmpliniri.

Este privit copilul diferit în Norvegia față de România?

Copilul este copil, cu aceleași drepturi atât în Norvegia cât și în România. Diferența este că în Norvegia drepturile copilului sunt promovate și respectate întocmai. Pe de altă parte, dincolo de cadrul legislativ, sunt diferiți datorită mediului și al culturii.

Unii sunt mai calzi, mai lipicioși, mai recunoscători, alții sunt mai distanți oarecum, sau mai „entitled”, în ambele părți.  Mi-aș dori ca și copiii români să-și cunoască mai bine drepturile și să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Mi-aș dori ca vocea lor să fie mai mult auzită. Mi-aș dori să fie văzuți fiecare în parte, ca individ, și să nu fie nevoiți să se încadreze în același tipar. Mi-aș dori să nu le fie frică de diversitate, ci dimpotrivă, să profite de tot ce are ea de oferit. Mi-aș dori să aibă mai mulți oameni buni în jurul lor care să îi asculte și să-i îndrume cu adevărat.

Sistemul de învățământ norvegian pune accent pe egalitatea de șanse, toleranță, acceptare, spirit de echipă. Deși teoretic și sistemul românesc promovează aceleași idei, în realitate, nu se întâmplă asta. Este mai degrabă promovată competiția.

Ce prevede programa de învățământ la nivelul grădiniței? Pe ce se pune accent?

La grădiniță se pune accent pe socializare înainte de toate. Copiii învață să fie prieteni, să accepte pe toți din jurul lor, indiferent de culoarea pielii sau deficiențe. Ei petrec foarte mult timp afară, indiferent de vreme, iar asta îi ajută foarte mult la întărirea sistemului imunitar. Am remarcat asta chiar pe copilul meu care în România răcea foarte des, pe când aici, asta s-a întâmplat mult mai rar. Este adevărat că și calitatea aerului este alta, noi locuind într-o zonă de munte și cu multă verdeață.

Norvegienii spun că nu există vreme rea, ci doar haine nepotrivite.

Se pune accent pe independența copilului, să învețe copilul să se descurce singur în situații specifice vârstei, să exploreze și să experimenteze.

Cum este sistemul de evaluare norvegian? Există teme pentru acasă?

Sistemul de învățământ este organizat astfel:

• Școala primară – clasele 1-7 (Barneskole)
• Școala secundar-inferioară – clasele 8-10 (Ungdomsskole)
• Liceu (Videregående Skole)

La fel ca și în România, sunt obligatorii 10 clase. Nu există noțiunea de corigent sau repetent. În școala primară elevii nu primesc note, dar asta nu înseamnă că nu le sunt evaluate competențele.

Dau teste periodic, inclusiv testări naționale, dar acestea au rolul de a stabili nivelul de cunoștinte ale elevilor, în vederea identificării și remedierii eventualelor lacune. Aici intervine rolul major pe care îl are asistentul în clasă, sau al doilea profesor, și anume că lucrează separat cu acel copil sau grup mai mic de copii care are/au nevoie de ajutor suplimentar.

Primele note „adevărate” le primesc elevii în clasa a 8a, când ajung la Ungdomsskole. Aici lucrez eu.

La începutul noului ciclu de învățământ elevii au parte de o perioadă de tranziție, de acomodare, iar accentul se pune pe socializare, mediul din clasă și integrare. Apoi încep să vină și notele, de la 1 la 6, la toate disciplinele. Sunt informați încă de la început că tot ceea ce prestează, scris sau oral, este luat în considerare la evaluarea de la sfârșitul semestrului. Și ceea ce mi se pare foarte interesant este că le pasă de note, inclusiv de nota de la purtare. Pentru că aceste note și medii cântăresc destul de mult la sfârșitul clasei a X-a, atunci când se înscriu la liceu.

De exemplu, la limba engleză elevii sunt evaluați atât scris, cât și oral. Acum se face o singură medie la sfârșit de semestru, dar până în anul acesta școlar erau două medii separate, engleza scris și engleza oral.

Evaluarea se face atât formativ, cât și sumativ, la fel ca și în România. Doar că aici elevii pot să își arate competențele într-un mod mai variat și diversificat, prin proiecte, prezentări, lucru în echipă sau individual. Există, desigur, teme pentru acasă, dar sunt mai puține dacă ar fi să compar cu România. Poate prea puține. Prin teme se urmărește doar o mică aprofundare a noțiunilor prezentate la clasă și nu trebuie să ocupe mult din timpul elevilor. Aceștia trebuie să aibă destul timp liber pentru recreere, sport, socializare, familie. Și niciodată nu au teme la sfârșit de săptămână sau în vacanțe.

Ce putem învăța de la sistemul de învățământ norvegian?

Cred că cel mai important lucru pe care îl putem învăța este adaptarea. Să adaptăm programa școlară, procesul de predare și evaluarea în funcție de necesități.

Nu toți elevii sunt buni la toate, dar fiecare elev este bun la ceva. Să căutăm acel ceva în fiecare elev și să ghidăm înspre atingerea potențialului maxim.

În perioada aceasta pandemică, s-au închis grădinițele/școlile? Cum v-ați descurcat în aceste vremuri? Ce strategii s-au abordat?

De când a început toată nebunia asta, școlile au fost închise doar în perioada martie-mai 2020.

A fost o situație absolut nouă pentru noi toți, părinți și copii, și fiecare a făcut față așa cum a știut mai bine. Mi-a fost foarte greu la început, cu Tudor și lecțiile lui pe de-o parte și elevii mei și ședințe online pe de altă parte, dar m-am adaptat. În luna mai, când ne-am întors fizic la școală, s-au împărțit clasele în 2: jumătate la școală și jumătate acasă. Perioada asta mi s-a părut și mai grea, dar din fericire a fost de scurtă durată și s-a terminat repede.

Anul nou școlar a început normal, în luna august, cu o atenție sporită asupra igienei și organizarea elevilor în grupuri fixe, pe cât posibil.

Din fericire au fost foarte puține cazuri confirmate în comunitatea noastră mică, așa că noi parcă resimțim mai puțin efectele pandemiei. Se pune în continuare foarte mare accent pe igienă, păstrarea distanței și menținerea „cohortelor”, iar oamenii sunt destul de responsabili și respectă normele.

Să fie schimbarea țării cea mai bună alegere a dvs. pe care ați făcut-o în viață?

În momentul acesta, da, asta simt. După 4 ani și jumătate departe de România, simt că aici viața noastră a căpătat un alt sens. În primul rând pentru că suntem împreună, ca familie, iar Tudor se simte bine aici și primește tot sprijinul de care are nevoie.

Îmi lipsește România, o parte din inima mea va fi mereu acolo, dar am făcut o alegere atunci când am venit aici și nu o regret.

Cu ce vă mândriți? Ce vă face fericită?

Copilul meu mă face mândră și fericită cu toate progresele pe care le face în fiecare zi. Sunt poate lucruri mici și firești pentru alți părinți sau pentru copiii tipici, dar pentru noi sunt victorii uriașe dobândite prin multă muncă. Autismul este pentru noi un mod de viață. Nu este o viață nici mai bună și nici mai rea decât a altora, ci doar altfel.

Și mai sunt mândră și de mine atunci când îmi depășesc limitele și reusesc să fac lucruri de care nu m-aș fi crezut în stare. Am norocul de oameni buni în jurul meu care îmi amintesc să fiu mândră de mine atunci când eu uit. Și uit adesea.

Aveți de gând să vă întoarceți în țara natală?

În momentul acesta, nu. Nu pot să știu ce se va întâmpla în viitor sau încotro ne vor duce pașii, dar deocamdată ne este bine aici. Nu este totul roz în viața noastră, nu trăim pe „tărâmul făgăduinței”, dar ne este bine.

Mi-ar plăcea însă să pot contribui la o schimbare în România, în sistemul de învățământ. Visez să aplic în România multe din lucrurile pe care le-am învățat aici. Pentru că se poate, iar copiii României merită!