Alexandra (30 de ani) a urcat cel mai mult în carieră pe locul 25 în clasamentul WTA. Ar fi fost însă cu siguranță mult mai sus, dacă nu ar fi avut o perioadă marcată de accidentări (și acum e accidentată). După propriile estimări, fără toate aceste ghinioane, n-ar fi ieșit niciodată din top 100 mondial. Alexandra e o tânără inteligentă și șarmantă, despre care cu siguranță veți mai auzi chiar și după ce se va retrage din tenisul profesionist.

Andrei Crăciun

Alexandra Dulgheru, jucătoare profesionistă de tenis. De unde vine Alexandra și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format jucătoarea de astăzi? Care e povestea ta?
Totul a început “în spatele blocului” cum s-ar spune, dat fiind că am copilărit pe lângă parcul Herăstrău (care era la doar zece minute de mers pe jos de casă). Totul a început datorită sorei mai mari, Bianca, care este cu patru ani mai mare ca mine. Ea a început, iar eu pe lângă picioarele ei. Intrase deja în grupa întâi de copii și eu mergeam la perete și imitam ce făceau cei mai mari la antrenamente, așteptând cu nerăbdare să se termine, ca la sfârsit să dea și cu mine antrenorul câteva schimburi peste fileu. Eram cea mai fericită. După care a mers natural cursul mai departe. Am început și eu să joc la grupă, la vârsta de șase ani, atunci câștigând și primul meu turneu, la categoria pitici fete, și apoi la 8-10 ani în aceeași săptămână. Nu uit nici acum. A fost la fosta bază Cutezatorii, actualul club Pescariu, unde am câștigat și primii mei bani, 50.000 de lei, cu care mi-am cumparat o pereche de teneși. Mi-a plăcut să joc, a devenit o pasiune, mai ales urmărind marile campioane la TV și ușor-ușor s-a transformat într-o activitate regulată, ceva profesionist și jobul meu până în prezent.

Cum ai vrea să fii ținută minte, Alexandra, când – peste ani – îți vei încheia cariera? Și ce ai vrea să faci mai departe?
Frumoasă întrebare… Aș vrea să cred și să am satisfacția că am devenit și eu la rândul meu un exemplu pentru alții, așa cum am avut și eu modele de urmat în viață. La mine totul a fost pasiune, determinare, ambiție să îmi depășesc limitele și să văd cât de frumos pot să cresc în acest sport. Să îi fac mândri și pe părinții mei, care au crezut mereu în mine și mi-au dat încredere să merg pe acest drum. Să pot să spun mai departe și altora cum un vis, în care crezi cu tărie și îți place, poate fi îndeplinit în cele din urmă, iar aceasta este cea mai mare mulțumire pe plan profesional… nothing is impossible. Numai că, așa cum sunt toate lucrurile în viață, nimic măreț nu se atinge ușor. Am adunat suficientă experiență cât să le confirm și altora de ce ai nevoie ca să ajungi aici. Ce aș face după tenis… dacă nu aș fi jucat tenis, aș fi mers poate pe latura artistică. Arhitectă, designer vestimentar sau de interior, poate chiar actriță. Acum lucrurile s-au mai schimbat, mergând atâta timp pe drumul profesionist al sportului. Mi-ar plăcea să lucrez mai departe cu jucătorii de tenis, ori în culise, ori ca și comentator sportiv, poate chiar să cochetez puțin cu meseria de antrenor. Nu aș face-o full time, totuși. O să văd pe parcurs….

Unde crezi că era locul tău în clasamentul WTA dacă nu aveai atâtea accidentări?
Am fost foarte fericită să îmi demonstrez că pot să mă bat cot la cot cu cele mai bune jucătoare ale lumii, jucatoare model pentru mine, pe care le vedeam mereu la TV și cu care am ajuns să și câștig în cele din urmă. Așa a început ascensiunea mea în circuitul WTA. Am ajuns până pe locul 25 mondial, cel mai bun clasament al meu. După trei reveniri, în care am reusit de fiecare dată să urc ușor-ușor, o dată fiind din nou top 50, cred că, fără accidentări majore, aș fi putut să urc în top 20, poate chiar top 10,  cu suișurile și coborâșurile de rigoare. Poate nu aș fi ieșit niciodată din top 100.

Țara. Ce relație are Alexandra cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României, după ce a călătorit prin toată lumea și a cunoscut atâtea culturi și civilizații? Unde ai de gând să te stabilești?
Chiar dacă am avut norocul să călătoresc prin toată lumea, să o cunosc mai bine, atât cât să îmi fac o imagine de ansamblu și să văd destule locuri frumoase și de perspectivă, tot îmi place țara mea. Îmi place energia pe care mi-o iau mereu de aici, spiritul românesc unic de frumos și potențialul pe care îl avem. Îmi place să mă întorc mereu aici, chiar și cu problemele bine știute cu care ne confruntăm zilnic. Da, nu exclud și posibilitatea să merg în afară, poate câțiva ani să lucrez în alte țări, pentru că este mai ușor și frumos de lucrat în afară, mai profesionist, lumea te respectă mai mult și mentalitatea este mai potrivită pentru a costrui ceva. Nu sunt atâtea obstacole pe care le întalnim aici. România încă este în spate la mai multe capitole și partea bună este că avem atâta potențial să creștem. Este greu de urnit încă, dar trebuie să începem de undeva și cred că, o dată ce ne urnim, avem talentul necesar și creativitatea să facem din noi oameni de admirat. Ne lipsesc încă perseverența și seriozitatea de a merge pe un drum fără să deraiem de atâtea ori, delăsător. Mi-ar plăcea mai mult să fac ceva constructiv aici decât să fiu tentată să plec.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Alexandra? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
Ma implic și în activități civice ale Cetății Țării Românești. Când este timpul pentru alegeri, mai ales dacă sunt în țară, merg la vot. Nu am apucat să ajung la vreun protest pâna acum. Mi-ar plăcea să avem întruchiparea personalității lui Mihai Viteazul o dată la putere…cum ar fi?

Idoli. Are Alexandra idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale jucătoarei de tenis? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Da, normal. Am crescut cu idoli de mică. Mi -au dat motivația și puterea să cred că o să ajung și eu o data în acea postură. Am început cu Steffi Graff, Martina Hingis… pe urmă, jucătoarea cu care m-am simțit cea mai apropiată, ca stil de joc și fizic, a fost Justine Henin. Când am câștigat primul meu turneu WTA, cei din asociație m-au și asemănat puțin cu ea. Pe urmă, vine inevitabilul Federer de la care îmi iau inspirație întotdeauna. Mă liniștește când îl văd jucând, am și reusit să “fur” câteva aspecte din jocul lui și este jucătorul de care nu mă plictisesc niciodată să îl urmăresc.

Spune-ne și nouă o picanterie din circuitele WTA & ATP, ceva care să ne aducă, de ce nu, zâmbetul pe buze sau să ne lase pe gânduri.
Sunt multe lucruri interesante de povestit din interior, așa-zise picanterii. Să mă gândesc pe care aș puteasa o povestesc. O să spun o întâmplare legată de mine, în 2011 la Miami. Jucam în sferturi cu Maria Șarapova. După noi urma să joace Federer. Meciul a durat peste trei ore iar în decisiv Maria a chemat fizio de vreo două sau trei ori, după ce a pățit o mică entorsă la gleznă după un serviciu. S-a folosit și de acest “dezavantaj” al ei ca să mă mai scoată din ritm. Moment în care, la ultima ei chemare a fizioterapeutei pe teren, la 4-3 parcă, aceasta a întârziat mult până să apară…vreo 10-15 minute sau mai mult. Era ciudat pentru că noi jucam pe central și vestiarul nostru era la 1 minut de intrarea principală. Am aflat a doua zi de la adversarul lui Federer, Olivier Rochus, că statea el frumos să se uite la meci (Federer) și când vedea că se lungește meciul, iar Maria tot trăgea de timp, a luat frumos un walkie-talkie și a început să vorbească pe stație… El a spus așa: -Fizioterapeutul nu mai are voie să intre pe teren să îi ofere tratament Mariei… repet… nu mai are voie să o facă! Moment în care a fost panică în toată conducerea. Din vestiar, fizio era pregatită cu rucsacul să se ducă pe teren, toată lumea întreba pe toată lumea ce se întamplă, de ce este interzis, cine a dat ordinul și ce se întâmplă cu meciul mai departe….Din nou, Federer își face apariția vocal: – Acesta este ordinul de la conducere, directorul de turneu nu mai dă voie la nicio asistentă. Meciul trebuie să continue fără tratament medical!  Panica a crescut… forfotă mare între cei de la WTA, echipa de fizio, conducere etc… Cum, de ce, dar ce facem, suntem la TV, cine vorbea, pentru că de director nu reușeau să dea… eeh și a continuat povestea în jurul acestui apel venit din neant și după ce s-a distrat destul, cu stresul la cote maxime in culise, până la urmă zice nonșalat și ușor arogant: – Am glumit, sunt doar eu, Roger! S-a lăsat cu râsete, probabil și cu ceva “înjurături” nespuse, fizio a apărut pe teren și meciul s-a reluat…Mie mi-a prins bine. Mi-am mai tras sufletul după ce alergasem mult…

Trăgând o linie, după tot ce a fost, cu ce s-a ales Alexandra Dulgheru într-o viață dedicată tenisului? Ce e cel mai important lucru pe care l-ai învățat în toți acești ani?
Tenisul m-a învătat foarte multe, totul aș putea spune. Mă simt norocoasă că am mers pe acest drum pentru că sportul în general duce la extremă tot ce ești și faci ca om. Fizic, mental, emoțional, te provoacă la maximum. Te ajută să te cunoști mai bine ca persoană, să lucrezi cu tine însuți și cu cei din jur, să îți controlezi emoțiile, să devii mai puternic, să treci mai ușor peste obstacole, să îț îmbunătățești calitățile și să fii un om mai bun, în final. Tenisul mi-a și deschis uși, am cunoscut lumea, mi-a deschis orizonturi, gândesc mult mai deschis și m-a modelat ca persoană. În continuare simt că am multe de îmbunătățit și îmi doresc să pot să o fac.

Care e treaba cu tenisul în țara noastră? Ce ne lipsește pentru a avea continuitate în performanță?
România este plină de oameni talentați, iar aici nu vorbesc doar de sport. Cred că cele mai mari calități ale noastre sunt talentul, istețimea, puterea de muncă, ambiția și altele. Ca să fim mai buni atât în tenis cât și în alte domenii, într-adevăr ne lipsesc mai multe aspecte. În primul rând avem nevoie de o bază financiară, ca să putem avea facilități și materiale mai bune, acces la partea științifică modernă și mai mulți specialiști. Ne lipsesesc încă profesionalismul și mentalitatea de dezvoltare pe care o au multe țări în afară. Avem nevoie de mai multă seriozitate în tot ceea ce facem și de viziune de viitor. Încă nu știm să construim pentru viitor. Vrem rezultate imediat și din cauza asta uităm să vedem și imaginea de ansamblu. Partea buna este că – așa cum am mai spus – avem mult potențial să creștem…

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei tineri care vin din urmă.
Pentru cei care vor să joace tenis sau orice alt sport, în primul rând i-aș încuraja să o ia ca pe o joacă la început, să se ducă la sport pentru că le place, pentru că le trezește acea emoție de competiție, bucuria de mișcare, bucurie că au făcut un punct frumos și pentru că îi va dezvolta frumos oricum. Pe urmă, dacă vor să continue pe acest drum, este nevoie de o echipă bună în spate, care să le dea o linie bună de antrenament, de dezvoltare fizică și mentală și cu principii sănătoase de gândire. Nu este un drum ușor, vor fi multe obstacole și multe lucruri nu vor părea așa cum și le imaginează la început. Este nevoie de perseverență si de încredere atât în propriile forțe cât și în cei de la care învață. În rest va deveni un stil de viață.

CITAT
Ne lipsesesc încă profesionalismul și mentalitatea de dezvoltare pe care o au multe țări în afară. Avem nevoie de mai multă seriozitate în tot ceea ce facem și de viziune de viitor. Încă nu știm să construim pentru viitor. Vrem rezultate imediate și din cauza asta uităm să vedem și imaginea de ansamblu
Alexandra Dulgheru, jucătoare profesionistă de tenis