Liviu a învățat actorie în România, dar și în Marea Britanie și s-a întors în țară pentru a-și practica (nu fără succes) meseria.
Andrei Crăciun
Liviu Romanescu, dumneata ai învățat actorie atât în țara noastră, cât și în Anglia. Care e treaba cu școala asta de profil în România, dar în Marea Britanie? Ce ai învățat dumneata – și aici, și acolo? Și ce ai învățat doar aici, nu și acolo – precum și viceversa?
Salut, Andrei si mă bucur de revedere. Aici am învățat că e mai bine acolo. Că e cu totul alt nivel. Acolo. Pe toate planurile. Iar acolo am învățat că e bine așa cum e, oricunde ai fi. În rest, fiecare cu parcursul lui artistic și cu viața lui. Cam ca la noi. Și nu e foarte diferit nici peste ocean, din câte îmi ajunge pe la urechi.Aici am deprins gustul jocului, al provocării și am căpătat un simț al comunității; acolo am învățat despre încredere, singurătate și pasiune. Cred ca marea diferență e că în timp ce la noi îți poți permite să te lași în câteva pauze de meserie, acolo fiecare pauză neplătită e înlocuită cu ore petrecute într-un loc sau într-un domeniu care nu e cel artistic pe care ți-l dorești și pentru care te-ai pregătit. Așa ca fiecare clipă pentrecută într-un spațiu în care nu vrei să fii devine o piatră de temelie pentru ceea ce vrei să faci. Și atunci lucrurile capătă miză. Reversul e că atunci când se strâng pietrele, greu mai sari zidul și unii renunță la meserie. Așa că școala de acolo e obligată să fie mai dură și mai riguroasă.
Ce mai joci în prezent, unde pot da năvală cititorii să îți devină spectatori, să te vadă, să te constate?
Ne-am intors din turneu de prin țară cu Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons.,spectacol pe textul lui Sam Steiner, porție de spirit civic, cu pudră de umor, un mix de energie și nod în gât. E o co-producție Vanner Collective cu Unteatru, care i-a avut alături pe cei de la Funky Citizens și Active Watch. Am stat de vorbă cu spectatorii din Timișoara, Cluj, Craiova, Sibiu, Iași, Târgu-Mureș, Râmnicu-Vâlcea și București pe tema comunicării și a creșterii spiritului civic. Iar pe spectatori îi așteptăm cu drag acasă la Unteatru. Din noul an, repornim la Centrul Educațional Replika spectacolul Monster de Duncan Macmillan, o felie de empatie și bullying, ultima parte a trilogiei pe care Vanner a creat-o alături de regizorul de film Nicolae Constantin Tănase și scenografa Adeline Bădescu. Un thriller cu Mihaela Rădescu, Denisa Nicolae, subsemnatul și un puști de liceu fantastic pe numele său Augustin Kremser. Juriul de liceeni fresh din TEEN-FEST 2019 a creditat spectacolul cu premiul cel mare, asa ca posibil sa fie acolo ceva pentru spectatorii doritori de emoții puternice.
Ce relații mai întreții cu țara noastră? Îți place să trăiești aici? Cum vezi dumneata viitorul României și de ce?
Locuiesc și trăiesc în România. Acum.
Te-ai gândit vreodată serios să îmbrățișezi soluția emigrării? Ce te-a reținut și ce te reține încă?
Da, am și îmbrățisat-o, am fost plecat câțiva ani din țară, dupa care m-am întors la mine. Iar asta m-a adus înapoi în țară. Nu văd „fuga” drept o soluție. În genere. De la orice. Am fugit și eu. Am avut curajul să (îmi) recunosc asta și să mă întorc. M-am întors mai activ ca niciodată. Așa că nu mă reține nimic, Andrei, să acționez așa cum îmi va spune instinctul.
Privită din afară, lumea teatrului românesc pare sfâșiată de conflicte intense. Ce se întâmplă, fraților, cu teatrele, cu actorii, cu bugetul Culturii? Care e situațiunea și ce e de făcut?
Nu cred că e nici un conflict sfâșietor în lumea teatrului românesc, cel puțin nu unul real, că dacă ar fi, ai vedea sângele vărsat. Dar nu sunt semne de modificări sau transformări prea mari. În mare, se navighează cam în același stil, ușor legănat, domol, să nu ne zguduim prea tare. Cine vrea să facă treabă (și sunt câteva puncte de fugă care atrag artiști și fac treabă), face treabă; cei care se fac că fac, aproape au ajuns la un grad de desăvârșire. Și situația asta nu e deloc nouă sub soarele rumân.
Ce întrebare ai fi vrut să îți adresez și cum ai fi răspuns la ea?
Andrei: De ce ai întârziat atât cu trimiterea răspunsurilor?
Liviu: Iartă-mă.
Ce ai fi vrut să știe Liviu Romanescu despre România și români la douăzeci de ani? Cuvânt de încheiere, povață către tineri.
Suntem tineri, Andrei, așa că povața către noi e să nu ne mai îmbătrânim singuri, să ne folosim vitalitatea în tot ce facem. Comunicarea se crește, încrederea se crește, asta nu știam la 20 de ani, iar românul crește lent, cu teamă, că și-a luat multe curele ca parte a unei educații sănătoase.
CITAT
Nu cred că e nici un conflict sfâșietor în lumea teatrului românesc, cel puțin nu unul real, că dacă ar fi, ai vedea sângele vărsat. Dar nu sunt semne de modificări sau transformări prea mari.
Liviu Romanescu, actor