a

Drumul anevoios al Violetei Bîrlă, de la casa de copii până la platorurile de televiziune din Italia. Povestea de viață a româncei devenită regizor în Roma

- - 83- 228 vizualizari

Oferă-mi câteva sugestii de cărți și filme și mă pot declara mulțumită. Nu îți mai cer nimic decât după vreo două săptămâni. Când eram mai mică, recunosc, nu le îndrăgeam. Dar, acum știu că în paginile dintr-o carte ne întâlnim cu niște povești. Și mai știu că atunci când ridici ochii din rândurile manuscriselor, te așteaptă realitatea. Te așteaptă oameni a căror poveste de viață te miră cum de nu este deja cuprinsă în paginile unui roman sau a unui film derulat pe marile ecrane. Pentru unii, e una frumoasă. Pentru alții, e una dureroasă. Cred cu tărie, acum, după ce am cunoscut-o, că autobiografia Violetei Bîrlă va surprinde o lume întreagă. La momentul potrivit, își va scrie propriul scenariu. În situația de față, după cum mărturisește chiar ea, este în șantier, dar regizează filme de scurt și mediu metraj. Inimă albastră este a patra și cea mai recentă dovadă, filmul ce o are ca personaj principal pe inegalabila Maia Morgenstern.

Tânăra Violeta își trăiește visul, acela de a fi o stea. A dorit să devină celebră precum Stela Popescu. Își imagina de mic copil că va face parte din fascinanta lume a televiziunii. Strălucirea-i vine din forța interioară și se bucură că după multe încercări numai de ea știute și simțite pe pielea sa, visul său a devenit unul pe care îl trăiește, chiar peste granițele țării noastre. Nu a avut un model pe care să-l ia ca reper în viață, căci a fost abandonată într-o casă de copii la doar o lună, dar a luptat pentru a da sens vieții sale.

            Toți aveam același tip de pijamale și nicio jucărie. Pijamalele cu dungi și tunși zero. Când mai văd câte un film despre Holocaust mi-aduc aminte de primii mei ani la orfelinat. Iar până la trei ani eu nu am cunoscut altfel de mâncare decât lapte și griș, în niște boluri mari. Mulți ani după aceea nu m-am mai atins de o astfel de mâncare, albă și care semăna a fi griș cu lapte.

La vârsta de 3 ani, a fost luată de tatăl său din grija statului, Anghel, să-și continue de trăit copilăria lânga familia pe care o avea acesta întemeiată. Doar 7 ani a avut parte de figura paternă, ca mai apoi să fie nevoită să se reîntoarcă pe holurile gri și în paturile albe cu gratii și cu mușama pe ele din casa de copii de pe lângă Focșani. A învățat din povestea sa, iar acum ajută copiii defavorizați din România, chiar dacă de 17 ani locuiește în Italia, țara care a adoptat-o de la vârsta majoratului.

Atunci când a ieșit din mediul instituționalizat la 18 ani, a plecat la Roma cu ajutorul unei prietene. La început a lucrat pe o terasă ca ospătar, după care în alt restaurant, schimbându-și din diverse motive locul de muncă, l-a cunoscut pe Franco, iubitul cu care a petrecut 8 ani frumoși împreună. A încurajat-o permanent să facă ce îi place ei cel mai mult. “Mi-a zis să încerc să fac ceva ce-mi place, fiindcă, în fiecare zi când se întorcea de la serviciu, mă găsea plânsă pe canapea. Atunci, mi-am amintit de visul meu din România, dar mi se părea imposibil de realizat. I-am povestit și lui, iar când a auzit, mi-a zis atât: „draga mea, noi stăm la un sfert de oră de Cinecittà, de studiourile de film. Mergem acolo, batem la ușă și întrebăm. Cum o vrea Dumnezeu!”.

            Iar în 2015 a cunoscut celebritatea. A făcut primul film de scurt metraj, “Pe urmele tale”. Era vorba despre un copil care trăia într-o familie dezorganizată și este abandonat. Doar că îl salvează un actor de stradă. Îi dă o șansă, iar copilul ajunge un pianist celebru la Viena. Toate cele patru filme ale sale de până acum sunt o reflecție a vieții sale, ne mărturisește Violeta.

Înainte să îi cumpărăm cartea sau să achităm un bilet la cinema pentru locurile din față, o cunoaștem aici, în Viitorul României pe cea care nu a abandonat lupta, regizoarea stabilită la Roma, Violeta Bîrlă.

Cine este Violeta Bîrla, de unde vii și încotro te îndrepți?

            Astăzi, sunt o femeie de 36 de ani care s-a născut la Focșani în octombrie în ‘83. Știu despre mine că nu am fost un copil dorit. Nu știu ce înseamnă iubirea adevărată. Eu nu am avut încă norocul să cunosc o iubire imensă și necondiționată. Mi-am dorit această iubire pură prea mult. Și cred că nu există copil care să nu-și dorească doi părinți fericiți, să fie iubit de ei și protejat. Oare nu am meritat?! Cred că Dumnezeu a vrut altceva pentru mine! Părinții sunt un dar prea mare și nu toți ne putem bucura de un cadou atât de important!

Momentan, sunt la Roma, nu știu pe viitor ce planuri are Dumnezeu cu mine. Cunosc doar că aici sunt bine. Iubesc acest pământ. Italia, pentru mine, este a doua patrie și sufăr acum pentru ceea ce se întâmplă acum, cu acest virus COVID19. Este un război rece, oamenii sunt triști, sunt depășiți de situație. Italia este tristă, rănită…și eu mă simt la fel. La fel de mult mă doare de țara mea, fiindcă eu am două mame: România și Italia!

Îți mai aduci aminte de fetița Violeta? Cum era ea în sânul familiei sale?

            Am fost un copil jucăuș , eram foarte curioasă, da și foarte tristă.  Îmi amintesc că de foarte mică îmi doream să devin o stea în lumea filmului. Îmi amintesc perfect când i-am zis tatei că eu când voi crește mare voi fi ca Stela Popescu . Tata zâmbea și îmi zicea să învăț carte și să las joaca. Își dorea mai mult pentru mine. Dar, eu îmi amintesc că nu mi-am dorit niciodată altceva. Acesta era singurul meu vis. Nu mi-a plăcut niciodată să fac lucruri pe care le făceau ceilalți copii. Voiam să fiu altfel. Dacă aveam un creion la fel, pix, stilou, le stricam să îmi ia altele diferite. La fel procedam și cu pantofii când trebuia să îmi cumpere. Mă întrebau ce culoare vedeam în clasă, la școală, la copii și ceream ceva ce ei nu aveau.

Nu stiu de ce îmi doream să nu fiu la fel. De mică aveam idei clare.

Ai câteva cuvinte pentru mama ta? Dar, dacă ai mai avea posibilitatea să-l mai revezi măcar o dată pe tatăl tău, ce i-ai spune?

            Pe mama mea cred că îmi e și teamă să o judec. Este o persoană care nu merită să aibă copii! Cred că un om care nu știe să iubească, nu este conștient de ceea ce înseamnă un copil. Sunt profund dezamagită! Regret că a fost mama mea! Din păcate, dacă aș fi putut să aleg eu, nu mi-aș fi dorit să fiu aici. Așa nu aș fi suferit și nu aș fi fost piatra unei familii. Uneori, sufăr atât de mult încât simt cum mi se oprește inima în piept. Atât de mult mă doare tot ce am suferit până astăzi.

Le spun copiilor, în general, că un copil fără părinți nu va fi niciodată la fel ca cei care au părinți. Indiferent cât ar lupta, indiferent cât ar fi de bun. Rămân semne adânci în inimă care nimeni nu le poate vindeca. Eu văd asta la mine. Sunt puternică, sunt optimistă, sunt decentă în tot ceea ce fac , dar simt că am un cui. Singurul lucru care încă mă ține în viață este visul meu. Nu trăiesc pentru nimic altceva decât să știu că într-o zi, cât mai curând, să fie exact așa cum mi-am dorit dintotdeauna.

Pe tata l-am cunoscut la vârsta de 3 ani, nu am multe amintiri. El a fost un om extraordinar, un om respectat și muncitor. Am trăit alături de el de la vârsta de 3 ani până la vârsta de 11. Și de la vârsta de 11 ani mai mergeam în weekend, in vizită. L-am iubit,. Dar am fost și pe el foarte supărată în copilărie, căci era sever cu mine. Acum, l-aș fi înțeles. Dar, atunci nu reușeam să înțeleg de ce era atât de sever. Dacă aș putea să-l mai văd măcar odată i-aș spune cât de mult îl iubesc și cât de mult îmi lipsește! I-aș spune că l-am iertat! Înainte să plece din această lume, am vorbit la telefon și m-a rugat din suflet să îl iert, iar eu atunci eram prea tristă pentru copilăria trăită, încă prea tânără să înțeleg tot ce înțeleg acum … și răspunsul meu în timp ce plângea a fost . Nu … roagă-te la Dumnezeu să te ierte ! Eu încă nu pot!

Astăzi, plâng mult și regret că tata a plecat de aici trist pentru că eu nu l-am iertat. Acum, dacă m-ar vedea, cred că ar fi mândru de mine. Cred că ne-am îmbrățișa și am plânge fără oprire. Îi voi lăsa de fiecare dată un scaun liber în primul rând. Vreau să cred că el este printre oaspeți când fac ceva frumos .

Un om este construit atât din satisfacții sufletești, cât și din provocări. Care a fost perioada cea mai grea din viața ta? Dar, mulțumirea cea mai mare sufletească pe care o simți?

Până la 28 de ani credeam că cel mai trist moment a fost acela când am ieșit din sistem și am răbdat singură în tăcere până mi-am revenit la normal. Dar, nu, după 28 de ani mi-am cunoscut mama și regret alegerea. Ne-am întâlnit și în loc să-și ceară iertare că m-a abandonat,să simt că într-adevăr își dorea să mă vadă, aproape că îmi râdea în nas. După spusele ei, nu a fost vina ei că m-a lăsat la o lun[ de viață. A dorit să-i dea doar o pedeapsă lui tata. Atunci, am simțit un gol profund. M-am reîntors la  Roma dezamăgită.

Mulțumirea mea sufletească este că sunt așa cum sunt astăzi. Sunt sensibilă, mereu pregătită să fiu alături de cei care au nevoie de mine. Și faptul că mi-am îndeplinit visul de la vârsta de 28 de ani și că nu trece nici măcar o zi fără ca eu să nu încerc să fac cât mai mult și cât mai bine. Sunt alături de mii de copii defavorizați din România și nu există satisfacție mai mare momentan. Dar, știu că pot mai mult de atât!

Unde este acasă pentru tine? Este Roma acum orașul visurilor tale?

            Acasă este aici, la Roma. Pot spune că am trăit aproape jumătate de viață în România și jumătate aici. Sunt de 17 ani la Roma. Iubesc necondiționat acest oraș. Nu pot să ascund că dacă într-o zi pot fi fericită în România, m-aș întoarce în țara mea cu drag. Pe viitor mi-aș dori să fiu în România. Încă nu am contracte în România și regret mult asta. Îmi doresc!

Roma a fost orașul în care te-ai dezvoltat. Cum ai ajuns totuși acolo?

Roma este orașul unde m-am dezvoltat, adevărat! Am ajuns fără să îmi fac vreun plan, a fost o hotărâre de la o zi la alta. Am venit, nu mi-a fost deloc ușor, dar m-am adaptat, am cunoscut oameni extraordinari și am reușit să îmi îndeplinesc visul.

            Cum ți-ai descrie parcursul pe care ai ales să mergi- film, scurt metraj, regie?

            Eu sunt un regizor de film și nu doar, sunt autor, fac casting și sunt și producător independent. Am muncit mult să ajung aici. Cred că într-o zi pot fi un regizor la un nivel mondial. Pentru asta trebuie să avem toți răbdare.

Cum e să lucrezi alături de mari actori ai țării noastre precum Maia Morgenstern?

            Este extraordinar să lucrezi cu actori de nivel înalt precum doamna Maia Morgenstern. Este unică și de o sensibilitate de nedescris. Îmi doresc să mai am ocazia să lucrez și în viitor cu domnia sa. În toamna voi fi alături de doamna Adriana Trandafir. Avem o piesă de teatru de comedie pe care o vom aduce în turneu. Evident, acum este devreme să povestim despre spectacol. Noi suntem pregătiți și sperăm să ieșim cu brio din această grea încercare(pandemia).

Fiecare dintre noi avem oameni pe care-i apreciem, după care ne ghidăm și care ne inspiră. Cine este omul care și-a pus amprenta pe tine?

Am avut un profesor, a fost cel mai deștept om din comuna Dumitrești. Dumnealui a fost mai mult decât un părinte. M-a iubit și mi-a fost alături în creșterea mea, m-a încurajat să merg pe acest drum. L-am ascultat, l-am iubit enorm și îi voi fi recunoscătoare toată viața pentru ceea ce sunt, căci sunt omul de azi datorită domnului profesor Nicolae Giurca.

Se regăsește povestea Violetei în vreun film creat de tine? Filmele tale sunt o reflecție a vieții tale reale?

            Da … Violeta, din păcate, se regăsește în toate patru. Bineînțeles, povestea mea este una care va deveni un film. Și va surprinde o lume întreagă. Dar, am nevoie încă de timp. Filmul autobiografic este în “șantier.”

 

83 recommended
228 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Tanase Emma