Mădălina Andronic a iubit activitățile artistice de mică. Când nu cânta la cor, exersa pași de dans. Când nu dansa, învăța roluri pentru o piesă de teatru. Iar când nu făcea nimic din toate astea, picta. Întâi în joacă pe pereții din casă sau sub forma unor mâzgâleli în cărțile de telefon, apoi cu speranță la liceul de artă pe care l-a urmat, unde făcea expoziții și mergea la olimpiade, trecând la faza de temere în facultate și mai ales după, când a dat nas cu realitatea.
Este licențiată în graphic design în România, are un master în ilustrație de carte finalizat în Marea Britanie, iar acum face ce iubește foarte mult chiar din copilărie: se joacă cu culorile. A îmbrățișat această meserie din lucrul la care se pricepea cel mai bine-desenul
Nu și-a limitat orizontul, astfel nu doar hârtiile albe, groase i-au fost material de lucru. Ceramica, textila, accesoriile fashion, papetăria sunt domeniile conexe în care aduce Mădălina frumosul și își extinde creativitatea. Îi place să își pună amprenta pe lucruri noi și să transforme orice idee în proiect.
E bucuroasă de orice ocazie care îi iese în cale pentru a-și arăta ilustrațiile, iar când nu lucrează la vreun proiect personal, colaborează cu agenții de publicitate. Tot ce face are o poveste în spate sau un personaj căruia îi dă viață. Ilustrează din ce trăiește, vede, simte. Explorează frumosul, îl așază dând contur unei teme noi. Se menține vie și găsește o plăcere mare în detaliile mici.
Eu desenez ce simt, ce văd și ce fac. Bineînțeles, nu mereu literalmente, dar cu bucăți mari din mine trecute prin pensulă. Prin urmare, ilustrațiile mele au crescut odată cu mine, iar subiectele abordate au crescut și ele – de la basme, la iubiri în ape străine.
Mădălina Andronic este o femeie tonică, liberă, deschisă, plină de farmec și frumoasă precum creațiile ce ies din mâna sa. Nu este la început de drum pe potecile freelancing-ului, astfel ne-a împărtășit cum a reușit să găsească echilibrul dintre proiecte și aventurile zilnice în toți acești ani avute atât în țară, cât și peste granițele acesteia.
Nu m-a ocolit răspunzând sincer la toate curiozitățile mele, mai ales atunci când a fost vorba despre cea mai frumoasă întâlnire din viața sa. Nu cu talentul, ci cu soțul. J Am obținut cele mai fascinante răspunsuri la cele mai obișnuite întrebări. Să o cunoaștem pe cea care azi ne conduce în universul ilustrației.
Cum e omul Mădălina? Dar ilustratorul?
Sunt unul și același; ilustrația vine din mine și din experiențele pe care le am, din tot ceea ce simt și învăț zi de zi. Așa cum m-am transformat eu de-a lungul anilor, așa a evoluat și ceea ce pictez, prezentând viața și viziunea mea asupra ei în fiecare an.
Sunt o femeie căreia îi plac locurile frumoase, care iubește mult și e iubită și mai mult, care găsește plăcere în detalii mici și momente simple, care pune lucruri la suflet (deși aici e un work în progress cu rezultate bune în ultimii ani 🙂 și care nu pierde timp cu small talk sau jocuri de-a v-ați ascunselea – totul este destul de la vedere din prima secundă. Și cred că exact așa este și ilustratorul și asta se vede pe hârtie.
Poți spune că cea mai frumoasă întâlnire a ta este cea cu talentul pe care îl porți?
Nu, aș spune că cea mai frumoasă întâlnire a fost cu soțul meu și cu mine, cea de după această întâlnire. Pentru că a fost într-adevăr o întâlnire care a schimbat totul, din toate punctele de vedere.
Pentru talent nu am niciun merit, e o sclipire pe care sunt recunoscătoare că am primit-o, dar care nu este de ajuns pentru a construi ceva durabil. Este nevoie de extrem de multă muncă, educație, fler, rezistență la frustrări și eșec pentru a depăși stadiul de “om talentat” și atât. Nu cred că talentul este cel care face o întâlnire frumoasă – nici în cazul meu, nici în cazul celor care îmi văd lucrările,
Ilustrația între meserie și pasiune. Care e termenul care te definește?
Ilustrația este pentru mine o meserie făcută din pasiune. Aș picta și dacă nu aș trăi din asta, dar vreau și pot să o fac, așadar nu pot să le diferențiez, dar există niște principii clare după care mă ghidez, astfel încât să nu cad în nicio extremă.
Vedem frumosul din mâinile tale pe hârtie, apoi pe textilă, dar și ceramică. Care e zona care îți place cel mai mult?
Sunt bucuroasă de orice ocazie pe care o găsesc sau care mi se oferă pentru a-mi prezenta ilustrațiile și nu am un mediu preferat. Cu cât sunt mai multe și mai diverse zonele “atacate”, cu atât cresc șansele ca mai mulți oameni să mă vadă și să se bucure de munca mea. Am clienți care îmi colecționează ilustrațiile, am clienți care mă știu exclusiv din zona de ceramica și totodată ajung mereu la oameni noi, care poate nu mă știau de nicăieri, prin colaborări cât mai diverse.
A fost odată ca niciodată este expresia care te conduce în universul magic al poveștilor. Despre povestea ta ce îmi poți spune? Cum a început totul?
A fost o dată un copil care alegea mereu activitățile artistice – dans, cor, canto, pictură, teatru. S-a decis prin clasa a 7-a la pictură, a terminat un liceu de artă și o facultate de grafic design în România, un master în ilustrație în Marea Britanie, apoi a revenit în țară pentru a trăi din artă, pentru a lucra la nenumărate proiecte personale sau pentru clienți din toate domeniile și diverse colțuri ale lumii. Iar acum doi ani, copilul devenit între timp om (mai) mare, a plecat din nou, însă nu cu scopul de a cuceri noi teritorii pe plan profesional, ci de a trăi mai frumos, cu recunoștință pentru faptul că poate.
Începuturile au fost ca toate începuturile – întâi în joacă cu desene pe pereți și în cartea de telefon, apoi cu emfază și speranță în liceu, când făceam expoziții și mergeam la olimpiade, trecând prin dezamăgiri și temeri în timpul facultății și mai ales după, pusă față în față cu realitatea. Părinții m-au susținut mereu, chiar dacă ei își doreau poate altceva pentru mine. Dar s-au convins pe parcurs că n-ar fi fost nimic mai potrivit.
Dar, despre evoluția ta ca artist ce poți adăuga? Care sunt proiectele la care lucrezi acum?
Așa cum spuneam, eu desenez ce simt, ce văd și ce fac. Bineînțeles, nu mereu literalmente, dar cu bucăți mari din mine trecute prin pensulă. Prin urmare, ilustrațiile mele au crescut odată cu mine, iar subiectele abordate au crescut și ele – de la basme, la iubiri în ape străine. Încerc mereu să mă concentrez pe perfecționarea tehnicilor în care lucrez, a compozițiilor, a paletelor cromatice sau a sentimentelor pe care le ofer, interesul meu principal fiind să transpun privitorul într-o stare, într-un loc, să îl iau cu mine și să îl duc în locul pe care îl pictez.
În acest moment lucrez la câteva proiecte micuțe pentru clienți – am avut un ultim an plin de proiecte mari și mă bucur de un răgaz. Dar în același timp am și proiecte personale în desfășurare pe care le las să vină așa cum vor ele, doar verificându-le din când în când. Pentru a vedea frânturi din ce lucrez, postez zilnic pe Instagram @madalina_andronic.
Ce ticluiești pe viitor? Porți cu tine un vis?
Mi-am dat seama lunile acestea că nu mai am planuri pe termen lung. Doar pe termen scurt sau mediu. Nu știu de ce, poate pentru că obișnuiam să fiu aproape obsedată de planuri, calendare și program atunci când locuiam și lucram în București și de când m-am mutat timpul e altul – ba e lung, ba e scurt, depinde din ce punct de vedere privesc. Însă mai niciodată planurile de viitor nu se așează așa cum credeam – și asta nu e neapărat o treabă rea: îmi doresc să mi se întâmple lucruri de care am nevoie, nu lucruri pe care mi le-am pus pe vreun “vision board” sau plan cincinal și pe care le forțez să vină.
Sigur, îmi doresc să fac multe, dar nu le mai spun. Acum câțiva ani voiam să fac o școală de ilustrație, proiecte sonore, o fabrică de ceramică, un magazin pe un bulevard faimos sau un loc de evenimente lângă un lac, dar acum nu cred că îmi doresc decât o viață frumoasă, liniștită, fără tensiune sau stres. Nu cred că e un pas înapoi, ci pur și simplu o conștientizare a faptului că nu mereu e nevoie de mai mult.
Dacă ai avea praf magic și ai dori să te schimbi într-un personaj pe care l-ai desenat, care ar fi acela? Motivează.
Eu sunt deja în mai toate personajele pe care le-am desenat, prin urmare procesul este unul invers. Însă uite, în acest moment lucrez la o serie de ilustrații cu locurile în care îmi doresc să merg vara aceasta, deci am putea spune că aș vrea să mă transform cât mai repede într-unul din acele personaje.
Cum ar arăta pentru tine o zi de muncă perfectă? Ai un moment preferat din zi care te conduce spre creativitate?
Ziua este o unitate de măsură mult prea mică pentru un ilustrator, niciun proiect nu durează așa puțin, iar etapele pentru finalizarea acestuia sunt diferite. Pentru că mă întrețin din ce fac, atunci când trebuie să lucrez, o fac fără să țin cont de vreun moment de creativitate și nici nu am nevoie de factori declanșatori. Inspirația nu este un lucru pe care trebuie să-l aștept – este un mușchi pe care l-am exersat zi de zi, ani la rând, prin diverse practici, așadar știu foarte clar ce am de făcut.
Nu cred că există “zi de muncă perfectă” – poate doar cea în care termin o ilustrație personală și mă bucur de rezultat.
Totuși, cu ajutorul căror elemente ieși din cotidian? Când negociezi cu timpul liber cum ți-l petreci?
Mă bucur de privilegiul de a putea pune stop oricând și de a lua o pauză – mai lungă sau mai scurtă -, iar lucrurile care îmi fac plăcere sunt strecurate în fiecare zi.
Îmi place să văd lucruri frumoase – mă plimb cu soțul meu prin orașe mici și vechi, cu străzi înghesuite și flori colorate, ieșim cu barca, facem road-trips cu mașina în regiunile învecinate, mergem să luăm prânzul sau cina în locuri speciale în care ne revedem cu oameni dragi sau cunoaștem oameni noi, mergem la plajă, dansăm, gătim – lucruri absolut normale, nu fac vreo extravaganță cu adrenalina.
De ce ai nevoie pentru a avea armonie în viața ta?
De partenerul meu cu care împart totul și care îmi este sprijin în orice – fie problemă, ghidușie sau realizare.
De o minte limpede, fără drame, conflicte sau prea mult stres.
De un loc frumos care să mă bucure atunci când deschid ochii dimineața.
Unde este acasă acum pentru tine? Ți-ai lăsat amprenta atât în Constanța, dar și București, acum, în Puglia.
O să sune așa siropos pentru încheiere, dar nu mi-e frică, ne plac finalurile fericite, să nu mințim: acasă e acolo unde suntem amândoi și suntem bine. Am realizat asta mutându-mă nu din nevoie, ci din curiozitate, dar într-un moment în care nu credeam că voi pleca vreodată din România. Acasă e aici, în Puglia, momentan. Rămâne de văzut unde va fi acasă peste 5 ani – observ că avem idei năstrușnice de pe-o zi pe alta și nici unul din noi nu zice “nu”.