Zeci de sporturi sunt practicate în lumea asta, multe dintre ele ramificându-se. Spre exemplu, artele marțiale sunt de șase proveniențe, respectiv cele japoneze, cele chinezești, cele vietnameze, cele tailandeze, cele coreene și cele braziliene, care, la rândul lor se impart în mai multe categorii. În vreme ce unele sporturi ajung să fie atât de cunoscute încât nu au nevoie de descrieri, despre altele care aduc sute de premii premii anual în țara noastră se scriu puține.

„Artele marţiale nu înseamnă doar luptă, ci construirea caracterelor”, spune Bo Bennett și acest lucru îl vom descoperi în interviul de astăzi de la un om care și-a construit viața după blazonul unui sport pe care îl practică de 27 de ani și îl predă de 12 ani.

Lui Narcis Șerban i-a plăcut mereu să fie în competiție cu el însuși, iar din acest motiv a început încă de la vârsta de 19 ani să practice un sport de performanță nou adus în țara noastră. S-a născut sub semnul unui zodiac de foc, iar nativul Leu l-a făcut să fie mereu un învingător, atât la competiții cât și în sala de antrenament.

În familia Șerban microbul sportului are rădăcini adânci, invitatul dialogului de astăzi, fiind fiul unui antrenor de fotbal. Adevăratul prim contact cu un sport l-a avut la vârsta de 7 ani: scrima. A trecut de la scrimă, sport practicat vreme de doi ani la sporturile de echipă, respectiv rugby și apoi fotbal și s-a oprit în cele din urmă la Taekwondo.

Întâlnirea cu acest sport care reprezintă o „artă marțială cu un sistem unitar, exact, simetric de autoapărare și contraatac” a avut loc la 19 ani, destul de târziu ar spune unii, la momentul potrivit ar spune ieșeanul. A reușit să aprofundeze arta din spatele practicării sportului și să crească în această lume, într-un timp aproape record. A crescut într-un an cât alții în ani întregi de antrenamente și s-a dedicat trup și suflet „sportului care l-a ales”, după cum și el spune.

A fost campion național, vicecampion național, a câștigat Cupa României, și dupa numeroase trofee, medalii și diplome, Narcis a hotărât să devină din anul 2008 antrenor, iar acum pregătește 40 de sportivi în cadrul clubului „Eagles Taekwondo Iași”. Deținător de centură neagră 3DAN, Narcis Șerban este deja un nume în Iași și în țară, iar dacă nu ar fi fost acest context pandemic, cel mai probabil, ajungea să devină un nume și în Europa.

Despre acest sport se pot găsi foarte multe definiții, însă cea mai pertinenta este aceasta: cuvântul Taekwondo este format din trei silabe: tae care  înseamnă „a lovi cu piciorul”, kwon „a lovi cu pumnul” şi do este „artă”, deci numele se poate traduce „arta de a lovi cu pumnii şi picioarele”. Acesta combină mai multe tehnici de luptă, de apărare, sportive şi chiar de meditaţie. La începutul anilor `60, Taekwondo îşi face debutul peste tot în lume când 12 maeştri sunt trimişi în diverse tări pentru a preda aceste tehnici. Taekwondo este arta marţială faimoasă pentru loviturile înalte cu piciorul, ceea ce o deosebeşte de alte tipuri precum karate sau kung fu.

În anul 2000, Taekwondo a fost introdus ca disciplină sportivă la Jocurile Olimpice (doar două arte marţiale asiatice sunt reprezentate la Jocurile Olimpice: taekwondo şi judo).

Cu alte cuvinte, Taekwondo este mai mult decât un sport, fiind considerat însuși o artă care are în spate un adevărat ritual, unde fiecare gest înseamnă ceva. În Taekwondo este deosebit de important respectul faţă de antrenor şi gradele superioare, iar la sfârşitul antrenamentelor, ba chiar şi în timpul desfăşurării lor, practicantul trebuie să fie atent la ţinută, pe care trebuie să şi-o aranjeze stând cu spatele la antrenor și să salute, întâi antrenorul, apoi colegii, prin strângerea mâinii în modul tradiţional, palma mâinii stângi sub antebraţul drept. 

Un sport cu o asemenea complexitate ne este predat astăzi de antrenorul sau mai bine spus formatorul viitorilor campioni în arta Taekwondo-ului.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Având în vedere perioada de dinainte de 1990, toate activitățile se învârteau în jurul sportului, acesta fiind cam singura cale de socializare, iar eu am avut o copilărie privilegiată din acest punct de vedere.

Credeți că copiii care sunt singuri la părinți sunt mai responsabilizați decât cei care au un frate sau o soră?

Eu mai am un frate mai mare care, la rândul lui, în tinerețe a practicat fotbal, microb introdus în familie de tatăl nostru. În ceea ce privește responsabilizarea, pot spune că până nu am început artele marțiale, nu prea am știut ce este ordinea și disciplina. Un sport individul te educă și te echilibrează în mod exemplar.

Cum și când a apărut sportul în viața tânărului Narcis? Este ceva ereditar?

Primul contact cu sportul a fost la vârsta de 7 ani, scrimă timp de doi ani, abia apoi am început cu sporturile de echipă, respectiv rugby timp de doi ani, ulterior fiind fotbalul. Categoric sunt când afirm că microbul introdus de tatăl meu, care a fost antrenor de fotbal în Iași a învins, astfel încât nu mă mir că l-am practicat până la vârsta majoratului. În cele din urmă, la vârsta de 19 ani, întâmplător sau poate că nimic nu este întâmplător, am avut norocul și bucuria de a începe cursurile de arte marțiale, adică taekwondo, ramură pe care o practic și o predau în acest moment.

Știți melodia celor de la Voltaj “20 de ani”? Vă leagă ceva de această vârstă? V-ați distrat la acea vârstă?

Într-adevăr, vârsta de 20 de ani este una foarte frumoasă, dar nu prea mă regăsesc în versurile melodiei. Pentru mine, acea perioadă este presărată de antrenamente zilnice, de competiții și de stagii de pregătire. De distracție nu prea am avut timp, dar nu regret absolut deloc.

Care este rolul sportului în viața unui tânăr?

Cred că rolul sportului este vital pentru generațiile care vin. Anii precedenți ne demonstrează că fără sport suntem o națiune fără viitor. Prin sport, copilul se dezvoltă atât psihic, cât și fizic, depășind greutățile vieții mult mai ușor. Îndrum părinții să-i canalizeze spre orice sport, indiferent de natura lui, pentru că fiecare copil are personalitatea lui și într-un final se va opri acolo unde îi este locul.

Cât sport ar trebui să facem și care ar fi avantajele practicării unei activități care implică munca fizică?

De la o vârstă fragedă, undeva la 3, 4 sau 5 ani. Sportul pentru ei este perceput ca o joacă, iar dacă îl face cu plăcere, pe la 8 sau 9 ani el devine un mod de viață. Mai târziu va interveni sportul de performanță, aici fiind deja ca o meserie pentru el. Pe săptămână între 3 și 5 antrenamente pentru intervalul de vârstă 10-12 ani ar fi de ajuns pentru a nu intervene suprasaturația. Această vârstă este importantă pentru că aici intervine selecția naturală și scopul fiecăruia.

Către ce sport l-ați îndruma pe fiul dumneavoastră?

Având în vedere că ceea ce vede în casă, asta și face, respectiv eu și soția suntem conectați la acest fenomen, sper, ca orice părinte să urmeze la rândul lui această cale. De asemenea, dacă îmi va cere să facă fotbal, baschet sau orice alt sport, cu drag îl voi duce. Spun asta pentru că din orice sport poți asimila calități motrice care te vor ajuta, cu siguranță, mai târziu.

Artele marțiale v-au ales sau dumneavoastră le-ați declarat iubirea veșnică?

Pot spune că am fost ales să practic aceste arte marțiale, iar iubirea a venit, evident, pe parcurs. Îmi doresc să practic acest sport cât mai mult timp cu putință.

Ați crescut într-un timp scurt… Ce părere aveți de povestea „Prâslea cel voinic și merele de aur”? I-ați spus povestea fiului dumneavoastră? Vă identificați cu acest personaj?

Fiul meu are 4 ani jumătate și l-am învățat să muncească pentru orice lucru. „Vrei o jucărie? Trebuie să faci ceva?”, „Vrei o diplomă, o medalie? Luptă!”. Astfel, el vine la antrenamentul de taekwondo, spune că este o joacă, dar mereu este conștient cumva, sau subliniază periodic faptul că el se antrenează ca să câștige medalii.

Ați înființat clubul Eagles Taekwondo? De unde această denumire? Care este povestea?

Bună întrebare! Clubul a fost înființat de trei instructori: subsemnatul, Emanuel Todică și Lucian Baltariu. Totul a început la Valea Uzului, o localitate în care se desfășura un stagiu de pregătire existând și în ziua de azi o stâncă pe care este scris numele și data înființării clubului. De ce vultur? Pentru că la fel ca vulturii care au spiritul liber și nu sunt condiționați de alte lucruri, așa și noi, am încercat să mergem pe drumul nostru fără să ne abatem de la învățăturile și principiile noastre asimilate.

Cine v-a susținut în acest proiect care a devenit un adevărat club în momentul de față? Ați “șlefuit” sute de temperamente. Care este schimbul pe care vi-l stabiliți dumneavoastră cu dumneavoastră? Dacă ar veni la club un coleric, l-ați tempera, dar cât de încărcat v-ați simți după? Sau, mai bine zis, v-ați simți încărcat?

În momentul în care am construit acest club nu am alergat după perfomanță și nici acum nu o fac. Performanța vine prin muncă multă, în timp și trebuie să treci peste multe obstacole ca să ajungi să pășești pe suprafață, să câștigi sau să pierzi și poate cel mai important…să continui. În primul rând mă interesează relația de grup, feedback-ul copilului la ceea ce-i ofer, aptitudinile copilului, pentru că nu toți se pliază pe această ramură sau acest sport. Sunt copii care, venind de la alte sporturi, medii sociale diferite, reacțiile lor lasă de dorit, dar datorită grupului format, copilul se integrează și este asimilat, astfel că reacțiile negative dispar și nu de puține ori apar reacții pozitive ale părinților care încep să îi sprijine mai mult și să le ofere tot ceea ce are nevoie pentru a continua. Un lucru apreciat de părinți este faptul că periodic vin cu carnetele de note și în funcție de prestația lor la școală li se atrage atenția pentru o remediere a situației școlare sau chiar o pauză de la antrenamente până își revin cu notele. În ceea ce mă privește, nu am de ce să plec cu un gust amar de la sală sau încărcat negativ, dimpotrivă, prin ei mă încarc pozitiv și alături de ei trec și eu peste obstacole. Munca cu ei este extraordinară. Să îi vezi cum cresc, cum se dezvoltă, cum reacționează la prima competiție și apoi cum ajung ei la rândul lor să-i înfrunte pe ceilalți. Aceasta este satisfacția mea ca antrenor!

Cum vă vedeți peste 10 ani?

Peste 10 ani? La fel! Aproape zilnic la sală, cu ei la competiții, stagii de pregătire și sper să stau la scaun și să îi dau indicații fiului meu.

Ce calități apreciați la oameni?

SINCERITATEA. Puterea de a spune oricui în față ceea ce simți chiar dacă adevărul doare câteodată. Prieten îți este cel care îți mulțumește mai târziu pentru că ai fost dezarmant de sincer cu el cândva, în schimbul unei ipocrizii de moment.

AMBIȚIA. Ai câștigat, continui! Ai pierdut? De asemenea continui! Astfel, caracterul tău va fi din ce în ce mai puternic.

Ce sfat aveți pentru un tânăr? În general.

În primul rând să se gândească de două ori când face un lucru pentru că în zilele noastre, tentațiile sunt foarte mari și este foarte ușor să cazi dintr-o extremă într-alta. Este foarte greu să le dai sfaturi pentru că ei au senzația că știu tot. Doar dacă ar avea aptitudinea să privească înainte, cu siguranță ar alege calea cea bună.