a

Ioana Ciolacu. Designerul care a ales Bucureștiul în fața Londrei

- - 41- 503 vizualizari

Foto: The Storyalist | Născută la Iași, într-o familie de arhitecți, designerul de modă Ioana Ciolacu a absolvit Facultatea de Arhitectură din București și UNARTE (Facultatea de Arte Decorative și Design, secția Modă). A plecat apoi la Londra pentru un master la London College of Fashion, perioadă în care câștiga, în 2013, prestigiosul premiu „Designer for Tomorrow”, prezidat de Stella McCartney. Ioanei i s-a oferit atunci șansa de a-și deschide un atelier oriunde în lume. A ales Bucureștiul, unde s-a întors în vara aceluiași an pentru a pune bazele casei de modă care îi poartă numele. Un nume tot mai cunoscut în industria modei.

Pentru Ioana Ciolacu, 2016 începea la Berlin Fashion Week, acolo unde este nelipsită în ultimii ani și unde își prezenta colecția Toamnă-Iarnă 2016/2017, numită „All Things Nice”, o colecție inspirată vizual din copilărie și dintr-un film fellinian – „La Strada”. Se așteptase la critici împărțite, căci se eliberase „de păreri”, în colecția de acum era ea, își asumase toate riscurile, așa că se bucurase când primise review-uri pozitive în Vogue Runway sau în Vogue U.S.A. Întoarsă în țară, continuase să se ocupe de producție, de partea de business și de retail, de shop-ul online deschis anul trecut.

Ioana Ciolacu vorbește cu naturalețe despre modă și nu încearcă să ascundă parcă nimic din felul ei de a lucra. S-a născut în 1982 și este singurul creator de modă român care a câștigat vreodată concursul „Desginer for Tomorrow”.

Ioana-Ciolacu-2015

Foto: Dan Beleiu, pentru Elle Romania

Iași. Începutul

Cine ești, de unde vii?

M-am născut la Iași, în comunism (râde!). Părinții mei sunt amândoi arhitecți. Una dintre bunicile mele a început cândva să studieze Artele, dar venind comunismul nu a mai reușit să termine facultatea. Străbunicii mei erau considerați chiaburi și atunci le-au luat tot. Bunica s-a făcut contabilă, dar intrase foarte bine la Arte și fusese ceea ce își dorise să facă. Iar bunicul meu scria poezii. Semi-politice, în contra sistemului, cu povețe. El avea o fire mai sensibilă. Nu l-am mai prins, dar din câte mi s-a povestit cu el semăn cel mai mult.

Ce spune bunica ta văzând că ai ales Artele?

E foarte mândră de mine: „Avem artistă în familie, copilul este realizat”. Deși nu cred că înțelege exact. În România, nu e ca și când a abundat vreodată de designeri sau a existat acest gen de job. Toată lumea își făcea haine în casă sau la croitoreasă. Nu avem istorie în modă. Însă ea se bucură și înțelege că e ceva creativ.

Cum ai copilărit? Erai o fată care desena haine pe hârtie?

Aveam șase-șapte ani când a venit Revoluția. Școala am început-o după 1989. Era fain, pendulam între a merge la străbunica mea, la țară, sau la bunici la Focșani. Îmi plăcea să stau afară, îmi plăcea apa, să mă bălăcesc… Vara umblam desculță, eram înnebunită după natură. Și, da, clar, desenam. M-am născut desenând. Asta făceam tot timpul. Poate că am dobândit și ceva talent din familie și am fost mereu încurajată. Plus exercițiu. Totuși, mică fiind, nu desenam haine. Partea cu moda a venit mai târziu. În copilărie, eram încântată să devin mireasă. Adoram volumele, tot ce era mare, de prințesă. M-am mai schimbat de atunci (râde!). 

Care ți se pare azi norocul copilăriei tale?

Am avut norocul că am petrecut un singur an la o școală primară care ținea de un liceu, era imediat după 1989. Acel liceu, „Mihail Sadoveanu”, era numărul unu pe uman în Iași și se bătea cu Colegiul „Costache Negruzzi” – axat pe real. Acolo am făcut clasa I. Doar că, venită din grădiniță unde totul e mult mai liber, am ajuns într-un sistem destul de sinistru. În învățământ, imediat după ’89, profesorii nu erau schimbați și țin minte că învățătoarea avea o problemă cu părinții mei, pentru că ei erau monarhiști declarați, cel puțin taică-meu. Luam tot timpul 8 la desen, ceea ce în clasa I era ca și cum ai picat; toată lumea lua 10, deși eu desenam cel mai bine din clasă. Mă simțeam nedreptățită. Plus că se purta de la trasul de ureche, până la bătutul cu linia. Nu am avut problema asta, dar nu prea mi-a plăcut. Nici nu am fost mofturoasă, cred că am acceptat. Partea bună este că tatăl meu a avut inspirația să mă dea la Școala Waldorf din clasa a II-a. Deci am prins doar clasa I în sistemul tradițional de învățământ. Școala Waldorf mi-a fost prezentată ca o școală în care totul este lejer și nu vei primi note. Am rămas acolo din clasa a II-a până într-a XII-a și a fost cel mai fain lucru care mi s-a putut întâmpla, în creștere fiind. Nu prea sunt influențabilă, dar cred că aș fi avut mai multe bătăi de cap în învățământul clasic. Aici am avut de-a face cu oameni care terminaseră o facultate și aveau doi ani de instrucție ca să poată preda în acest sistem. Vorbeam cu ei la singular, aveau respect față de noi și mergeam la școală de plăcere. Nu aveam note, ceea ce m-a ajutat să mă dezvolt fără stres. Taică-meu a riscat, din toate părțile erau voci care ziceau: „Cum să nu aibă copilul note?”. Școala era asociată mai degrabă cu elevii mai slabi la învățătură, deși nu am înțeles niciodată de ce. Ulterior, s-a probat și contrariul. Știu că eram întrebată: „Unde înveți? La Waldorf? A, ești la școala aia de handicapați!”. Răspunsul meu era: „OK. Par?”. Am fost a treia generație care am absolvit Liceul Waldorf din Iași. Am avut niște discuții când trebuia să dau la liceu, dacă aș dori să merg la Liceul de Artă, că era evident că în zona asta înclin. Tatăl meu se gândea că poate nu e OK că nici în liceu nu o să note, dar eu am ales să termin acolo. Nefiind o școală particulară, ci una care ține de stat, dădeam toate tezele la un loc cu toți, în aceeași zi și pe aceleași subiecte. La fel și admiterea la liceu, apoi BAC-ul. Urmam programa oficială de examene. Dar nu toceam, nu am tocit niciodată. BAC-ul nu doar că nu l-am dat la mine în liceu, unde era doar o clasă absolventă, ci în alt liceu, cu alți profesori, așa că nu încăpea discuție să fie manevre, și toți colegii mei, inclusiv eu, am luat note peste 8. Iar când în urmă cu câțiva ani au început să pună camere de luat vederi în licee și a scăzut enorma rata promovabilității la BAC, copiii care terminaseră Waldorf aveau promovabilitate de 90%. Aici s-a văzut diferența între a învăța pentru că îți place versus a toci. Unde erau handicapații? Îți trebuie mai mult de atât? Nu prea.

Ai mai fost acolo, în liceul tău?

Am fost la întâlnirea de zece ani și am fost din nou încântată să văd că oamenii care m-au învățat sunt într-adevăr mișto. Ei te învățau să fii un om cum trebuie în societate, să te descoperi pe tine, indiferent de ce alegeri faci ca job. Poți să alegi să fii zidar, acolo nu exista judecată sau direcție impusă, te lăsau să descoperi tu. Când o să am copii, clar vor fi în Waldorf. Chiar observam că sunt mulți actori, cântăreți, artiști care își dau copiii acolo. 

Cât de devreme ai ales facultatea la care urma să studiezi?

De pe la cinci ani voiam să mă fac arhitect, neștiind exact ce înseamnă. Mă rog, vedeam la ai mei. Îi vedeam lucrând și acasă, taică-meu e și profesor la universitate și îți dai seama că eram adesea acolo, cu studenții. Încă mai merg, când mai ajung în vacanțe, când mai are vreo pregătire. De prin clasa a IX-a, de plăcere, am început să merg la el la pregătire. Îmi doream să încep să cunosc. Prin școala generală, am descoperit geometria în spațiu și a fost incredibil. Așa că mă duceam de plăcere în weekend-uri și făceam câte patru ore pregătire la facultate, acolo unde taică-meu ținea ore de pregătire pentru admitere. După ce am dat BAC-ul, m-am înscris la toate facultățile de arhitectură din țară. Am făcut un tur, am dat admitere peste tot, mai puțin la Iași.

Pentru că erau ai tăi acolo?

Da. Știam că vreau să fug cât mai departe, nu pentru că nu voiam să fiu alături de ai mei, ci pentru că știam că în facultate, prin prisma tatălui meu, mă aștepta un loc călduț, iar ulterior biroul lui tata. El m-a și încurajat să plec, să-mi iau zborul.

Ești singură la părinți?

Da. Și nu am mai dat la Iași și pentru că examenul de acolo era ultimul și deja intrasem la celelalte, inclusiv la București, unde îmi doream și unde fusesem admisă între primii zece. La Iași, m-am dus doar ca să-mi susțin prietenii care dădeau și ei.

Ioana Ciolacu și Stella McCartney Ioanaciolacu.com

Ioana Ciolacu și Stella McCartney

Prima facultate. Arhitectura

Cum a fost să te muți la București?

Am stat în cămin, în Tei, mai bine de un an. Mi-a plăcut, dar nu aș fi stat mai mult. Apoi m-am mutat cu chirie tot în zonă, pentru că voiam să am aproape colegii din cămin. Stăteam așadar tot în Tei, pe Alexandru cel Bun, acolo unde se termină casele și încep blocurile. Vizavi de blocul meu, la casă, stătea bulibașa florarilor (râde!). Era un hub de romi, a fost fun, ei sunt mai pe freestyle. Dar foarte politicoși. Acolo unde stau ei e sfânt. Era liniște, dar era și exotic, se mai întâmpla să văd o nuntă marțea pe stradă, care bloca tot, cântau jazz oamenii, cu țambalele lor. Mi-a plăcut, mă simțeam în siguranță. Apoi m-am mutat.

Cum ți se părea Arhitectura?

Era o facultate grea. Am și început să lucrez și nu mi-a plăcut jobul în sine, nici ce aveam de făcut, nici care îmi erau perspectivele. Cumva îmi fusese frică de asta: ajunsesem din sistemul ideal, din Waldorf, într-un sistem în care nu se punea mare preț pe o interacțiune de acel tip. Eram și foarte mulți. Nu cred nici că eram foarte pricepută, nu am găsit niciodată echilibrul dintre partea tehnică și toate hârțogăraiele versus mica parte creativă pe care poți să o impui.

Cât de repede ai început să lucrezi, studentă fiind?

Am început să lucrez repede, mai întâi verile, la taică-meu, ca să am bani de vacanțe. Apoi, am avut diverse joburi la diverse birouri, nimic spectaculos, aveam doar puțin timp, pe lângă școală.

Le spuneai alor tăi că nu prea îți place?

Au văzut, au înțeles. Și a venit momentul critic în care mă săturasem. Probabil că aș fi continuat, dar cu mai puțin succes. Nu cred că ai auzit de mine ca arhitect, deși am fost în domeniu, mai mult sau mai puțin, opt ani. 

Și ce ai făcut în momentul critic?

Era vară. Treceam din anul IV în anul V. Și am zis: „OK, de ce să nu mai copilăresc acum? Încă pot să-mi iau libertatea să copilăresc, să schimb, să văd ce vreau”. Primul gând era scenografia, îmi plăcea și mi se părea legată de Arhitectură; sunt arhitecți care au făcut scenografie, cum ar fi Liviu Ciulei. Mă gândeam că mi s-ar potrivi, că aș putea să încep încă o facultate. Nu eram neapărat și dornică să mai încep o facultate. Voiam să fac altceva, dar cu toate avantajele pe care le aveam.

Să nu fi învățat degeaba atâta arhitectură…

Exact. Și cealaltă variantă era moda. Dar moda nu era prima opțiune. Nu am fost niciodată foarte interesată să îmi descopăr stilul, nu era ahtiată după așa ceva.

Nu erai o fată cu revistele de modă pe noptieră…

Le citeam, dar nu neapărat pentru hainele de acolo. Nu am cochetat cu moda, am mers mereu pe naturalețe, pe simțit bine, nu pe conturat un stil. Nici acum nu fac asta, las totul deschis. Deci moda a venit pentru că era a doua opțiune. Dar moda pe care o studiezi, nu cea pe care o vedeam, de fashionistă, care nu mă interesa. Am ales, așadar, moda când mai aveam de făcut anul V și VI de Arhitectură. Locuiam pe lângă Sala Palatului. Arhitectura e în zona Universității, Artele sunt pe Budișteanu, iar Scenografia este la ATF, care era hăt, încolo… Nu aveam cum să mă duc la două facultăți (una foarte grea, alta mai puțin grea) și să alerg la cursuri de la una la alta dacă nu ar fi fost cât de cât aproape. Și așa am ales Moda.

Ai tăi, arhitecți, ce au zis?

Mă văzuseră nemulțumită în zona de arhitectură, mai ales taică-meu, și au înțeles. Dar tot taică-meu era ușor reticent, pentru că nu știa cu ce se mănâncă. Dacă în privința arhitecturii putea să-mi dea orice fel de ajutor, pentru că împărțeam aceeași meserie, acum era complet necunoscător. De aici și reticența lui. Dar una minimă. M-au sprijinit până la capăt. Deși poate că au luat-o ca pe un joc. Și așa se face că doi ani am făcut în paralel cele două facultăți. Am terminat Arhitectura, nu voiam să fie ceva neterminat.

SPARROW-HOODIE-FRONT Ioanaciolacu.com

Începutul succesului. Moda

Cum ai început să te axezi pe modă?

Primii doi ani nu prea am fost pe la cursuri. Oricum era ca o joacă, te luau lejer cu schițe după model. Mergeam punctual, pentru că la Arhitectură era mai dificil. Ajunsesem la o anumită intensitate cu care făceam lucrurile. În vara în care mi-am dat licența la Arhitectură, eram atât de turată, nu îmi venea să cred că am terminat. Și pentru că nu mă dusesem prea mult la Modă, mergeam efectiv să învăț ce credeam că mă interesează, am zis: „Bun, am terminat cu Arhitectura, am o vară în față, hai să încep să fac ceva”. Și am dat un Google. Am găsit câteva concursuri, printre care și unul care se potrivea și ca timing. Nu prea mai făcusem haine. Doar pentru mine, mai mult mă jucasem, dar nu aveam cine știe ce cunoștințe. Ideea era să-mi găsesc o treabă, dacă tot eram turată. Am făcut research pentru concurs, am dezvoltat un proiect destul de stufos și două piese care să îl exemplifice. Era un concurs pentru studenți și masteranzi care se întâmpla în Germania. M-au selectat, am plecat la Berlin, apoi în München, pentru că erau două preselecții. Am luat atunci locul II. A fost minunat, am mers și la un târg, pentru prima dată eram într-o expoziție cu cele două piese, am avut și o prezentare pe podium, am cunoscut și câțiva oameni din industrie, mi-au dat și niște bănuți, vreo 500 de euro cu care am făcut prima colecție întreagă, una mai degrabă pentru stradă, de consum. Deja aveam cerere. Organizatorii dăduseră și un comunicat de presă, care ajunsese și în presa de la noi. Și când vine ceva de afară… Am dat și interviuri, începea să mă cunoască lumea.

Cu 500 de euro ai făcut o colecție întreagă?

Da. Ba chiar ulterior, când am câștigat „Designer for Tomorrow”, patronat atunci de Stella McCartney, și mi s-a pus la dispoziție cred că 25.000 de euro ca să fac colecția de primăvară-vară, pe care o prezentam, nu am putut cheltui toți banii. Eu făceam colecții începând cu 500 de euro și până pe la 1.000-2.000 de euro investiție inițială, fără producție. Și am cheltuit cam 10.000 de euro, cu greu. Cu un stoc de materiale. Revenind la primul concurs, îți dai seama că m-a încurajat, eram în anul II de Arte, nu mai făcusem nimic în școală. La școală, erau încântați că îi reprezentam ca student. 

Ți-ai vândut repede prima colecție?

Da, imediat. A fost de ajuns să postez pozele pe Facebook. 

Mai știi cu cât vindeai o piesă la început?

Nu știam să fac calcule pe atunci. Le făceam complet razna, după cât credeam eu că merită. Și pentru că nu vindeam absolut nicăieri și nu am vândut nicăieri multă vreme, nu aveam prețuri standard. Făceam bani, dar care se întorceau ca investiție în producție și nu rămâneam cu mare lucru. Poate că cea mai ieftină piesă era 70 de lei. Sau 700.000 de lei, cum era pe atunci. Erau haine de stradă, mai mergeam la unele târguri. Și cred că cea mai scumpă era 300 de lei (3 milioane de lei vechi). După care am început să fac haine pentru podiumuri, care nu erau de vânzare. Și am început să trag tare pe partea de concursuri, văzusem că a mers. Apoi, a mai mers o dată. E important. Asta m-a ajutat, m-a ținut, m-a crescut. Așa a fost parcursul meu. Îți dai seama, m-am trezit că fac a doua facultate și nu aveam buget de investit sau părinți care să mă alinte prea mult financiar. Mi-a plăcut ce fac de la început. Practic, am fost încurajată dinainte să intru-n pâine, m-au luat cu forța: „Hai, produ!”. 

Ai tăi ce au zis când ai câștigat primul concurs, în Germania?

Erau foarte mândri. Nu aveau neapărat mare încredere sau așteptări, dar au înțeles că e drumul meu. M-au susținut, au început să înțeleagă cum merg lucrurile, pentru că atunci le descopeream și eu și îi țineam la curent.

IoanaCiolacuAW16 Ioanaciolacu.com

Londra. Marea aventură

Și ai plecat la Londra…

Da. Mi-am terminat masterul la Arhitectură, am terminat și Artele, secția Modă. În școală, la Arte, întâlnisem un profesor invitat care îmi plăcuse. Era o nemțoaică și te învăța mai ales cum te poți prezenta de designer. Era un curs teoretic, dar cu schiță, care se termina cu o prezentare în fața unui juriu, în engleză. Pentru ea, care avea și un business pe partea de peisagistică, am și lucrat în timpul liber. Peisagistica îmi plăcea. După ce am terminat școala, m-a luat ca asistentă a ei la UNARTE, de aici și dorința mea de a mă întoarce în sistem. Și un an i-am fost asistentă la cursul pe care îl făcuse cu noi cu un an înainte. O experiență frumoasă, mergeam la facultate de două ori pe săptămână. După acel an, ea a plecat din țară. Și simțeam nevoia să fac ceva, îmi dădeam seama că e mai mult de atât și voiam să văd. Am aplicat pentru un master la London College of Fashion, mi-au dat bursă și am plecat.

De ce ai ales atunci Londra?

Pentru engleză. În plus, trei dintre cele mai bune școli de modă din lume sunt în Londra. A fost simplu. Nu am luat în calcul opțiunea New York (râde!). Am stat la Londra un an. Fiind acolo cu mulți oameni, din multe zone, m-a ajutat să-mi dau seama că de fapt calitățile mele sunt universal valabile, că fac bine ceea ce fac și am învățat una alta în industrie. Și o tot țineam cu concursurile. Până am aplicat la „Designer for Tomorrow” care mi-a deschis cariera în adevăratul sens al cuvântului. A fost foarte tare, pentru că eu eram concentrată pe școală, nu am făcut niciun internship cât am stat în Londra, cum făceau colegii mei. La master, mie mi-au sugerat: „Mai bine te concentrezi pe tine, pentru că ai potențial să fii tu designer”. Și au făcut bine. Când m-au sunat să mă anunțe că sunt printre cei zece semifinaliști din care vor alege doar cinci, aveam un deadline de proiect și nu prea am dat importanță. Când m-au sunat peste două zile să-mi spună că sunt printre finaliști, încă nu terminasem și am dat reject de două ori, deși vedeam că e număr de Germania și mă gândeam că ei sunt. Dar pur și simplu mi se părea că nu am timp atunci. Știu că a venit Alex, prietenul meu, a intrat în casă și zicea: „Băi, răspunde-le, serios!”. OK. Am răspuns și în trei zile eram în Berlin din nou, mă întâlneam cu Stella McCartney și cu ceilalți patru concurenți pentru o discuție preliminară.

Ce îți amintești din prima întâlnire cu Stella McCartney?

Eram toți cinci și fiecare a avut o discuție cu ea. Destul de oficial, era un protocol, o cameră de luat vederi. Era prima întâlnire și era emoționant pentru toți că ne întâlneam cu însăși Stella McCartney. Știu că am fost prima care a vorbit cu ea. I-am prezentat pe scurt despre ce era vorba, ea a empatizat imediat. Am avut și niște elemente de inspirație de care îmi zicea că și ea fusese îndrăgostită în facultate. Aveam cu mine și două piese din colecție. Ne ceruseră să venim cu întreaga colecție, doar că eu, pentru că aveam colecția în România și totul se întâmplase rapid, în trei zile, nu apucasem să o aduc. Aveam numai două piese în Londra, le cărasem la Berlin. Una dintre piese era mai sobră și Stella mi-a zis: „Știi, moda e pe lejer. Nu în sensul de superficial, ci în sensul că oamenii nu au nevoie de lugubru. Ai putea, de exemplu, să adaugi culoare”. Pe atunci, eram încă destul de băgată în concept și ajungeam la chestii care musteau de o inspirație profundă (râde!). Era normal. A fost o discuție naturală, părea atât de simplu. Văzând care e atitudinea ei, am înțeles ce am de făcut. M-a ajutat încă o dată să înțeleg că tot ce am și tot ce pot e egal cu tot ce are și poate oricine altcineva în domeniu. Ceilalți patru concurenți aveau colecțiile la ei, venea fiecare de la el din oraș. Aceleași colecții pe care ulterior le-au și prezentat și pe baza cărora eram notați. Știi, fiecare colecție, după ce ai terminat-o, o urăști. Nu o mai vrei. Poți să o vezi peste ani și să îți placă, dar atunci, pe loc – nu. Eu aveam două piese cu mine și, pentru că aveai posibilitatea ca într-o lună să refaci totul și să prezinți un proiect nou, am făcut o nouă colecție într-o lună. Având discuția cu Stella McCartney, am înțeles ce aveam de făcut. M-am întors la Londra și am lucrat în atelierele școlii, încercând să echilibrez comercialul cu creativul. 

Primul român care câștigă „Designer for Tomorrow”

Și apoi te-ai întors la Berlin…

După o lună, am revenit în Berlin pentru trei zile în care au pompat la greu emoție în noi, finaliștii. Eu eram încântată, vorbisem cu Stella McCartney, eram încrezătoare în mine, dar nu vizavi de concurs. Pur și simplu, eu cu mine. Nu aveam miza că vreau să câștig. Când am ajuns, am avut întâlniri cu presa, dineuri cu Stella, era atâta emoție că, pur și simplu, eram terminați. Dar ne ajutam între noi, în seara dinaintea show-ului eram toți concurenții în holul hotelului, cu masă de călcat și mașină de cusut, ca să terminăm micile modificări care mai erau de făcut.

Cum a fost acea zi, ziua finalei concursului „Designer for Tomorrow”?

De dimineață, la un hotel de cinci stele, ne-am întâlnit cu cei zece membrii ai juriului; fiecare dintre ei avea un nivel egal de decizie. Erau acolo Stella McCartney – președinta juriului și patronul concursului în acel an, John Cloppenburg, din partea organizatorului Peek & Cloppenburg, editorul șef de la Vogue Germania, bloggerul Hanneli Mustaparta și alții. Aici ne prezentam colecțiile pe stander, ei treceau pe la fiecare, atingeau materialele, analizau detalii care nu se văd pe podium. Partea amuzantă este că, pentru că era o zi lungă, urma prezentarea, anunțarea câștigătorului, un dineu, iar eu alesesem să port pentru început o fustă lungă, cu flori, și o cămașă lejeră, ca să îmi fie comod. Dar nu am mai apucat să mă schimb în ținuta pretențioasă, pentru show. Câștigând concursul, poza cu fusta mea înflorată, de țigancă, a apărut peste tot.

Te așteptai să câștigi?

Făcând acel echilibru între comercial și creativ în colecția mea, am riscat; de obicei, concursurile sunt premiate pentru creativ. Când juriul a văzut hainele pe stander, părea evident că o altă concurentă, o asiatică școlită la Londra, era favorita. Mă gândeam că nu o să câștig, dar nu făcusem din asta o miză. Până s-a întâmplat podiumul care a schimbat tot. După ce s-au strâns voturile juriului, Stella a trecut cu plicul prin fața noastră, în backstage, ne-a zis ceva de genul „Nu aș vrea să fiu în locul vostru acum” și a ieșit pe scenă să anunțe câștigătorul. Din backstage, nu am înțeles din prima când a zis „Ioana”, am ieșit cam târziu, împinsă de ceilalți. Nu-mi venea să cred. Apoi am mers direct la party. Lui taică-meu era să-i crape inima. El era prin Europa și se oprise la Berlin. Mai erau acolo Alex, prietenul meu, și o colegă din Londra.

Cum s-au schimbat lucrurile pentru tine, odată ce ai câștigat „Designer for Tomorrow”?

Imediat, a doua zi, am avut o discuție despre ce înseamnă acest concurs, pentru că nu știam, nu aveam toate datele despre ce urma. Când mi-au spus, am început să plâng de emoție că mi se întâmplă mie. Era vorba de o putere financiară pe care nu o mai văzusem, nu o mai visasem.

Atunci ai primit cei 25.000 de euro pentru colecție…

Doar pentru colecție. Dar investiția a fost imensă, o văd și acum. O dată la două săptămâni luam avionul și mergeam în diverse locuri, cunoșteam noi substraturi ale industriei și noi oameni. Și apoi, mai erau mașinăriile care mi s-au pus la dispoziție…Au zis că îmi deschid un atelier oriunde.

Și tu ai ales Bucureștiul.

Da. 

Ce îți mai amintești din acel an?

Am călătorit mult. Un an de zile am avut PR. Și firma care face PR pentru Peek & Cloppenburg e una dintre cele mai puternice și mai agresive. Totul se încheia după un an cu o colecție, un solo show la Berlin Fashion Week. Plus o colaborare cu Peek & Cloppenburg pentru o colecție-capsulă difuzată în câteva țări. A contat și că am lucrat cu oameni pentru care eficientizarea producției este importantă și de la care am învățat să aplic regulile. Plecam din București, dimineața, în Frankfurt sau cine știe unde și mă întorceam seara. Mergeam la târguri, mergeam la atelierele Stellei din Londra, eram în backstage în diverse locuri, ca Opera din Paris, eram la prezentări Stella McCartney, i-am întâlnit pe Anna Wintour, Salma Hayek, Sir Paul McCartney, toate modelele celebre… 

Care a fost atunci marea ta satisfacție?

Cred că realizarea cea mai mare a fost posibilitatea să îmi deschid atelierul și să pot să lucrez pe mașini industriale. Mi se îndeplinea un vis. Era ceea ce voiam. Atunci, era esențial.

București. Alegerea

După concurs te-ai întors mai întâi la Londra și ți-ai terminat masterul acolo?

Nu. M-am întors în București, mi-am deschis atelierul și am terminat abia în decembrie masterul. Dar s-a potrivit, pentru că în vară, când m-am mutat eu aici era vacanță, iar semestrul următor era ultimul semestru și nu se așteptau neapărat să fii acolo, pentru că îți pregăteai colecția de final. Se mai renova și biblioteca și ne băgaseră în niște ateliere mai mici, deci erau mulțumiți să nu fie toată lumea pe acolo.

Având posibilitatea de a-ți deschide atelierul oriunde, chiar și în Londra, nu ți-a fost greu să alegi Bucureștiul?

Nu. Am stat vreo două zile într-un fel de suspans. Mă întrebam ce să aleg. Dar a fost destul de ușor. Pentru mine, Londra nu a fost niciodată o opțiune. Pentru un an, poate că ar fi fost OK, aș fi fost boss. Și apoi ce făceam? Trebuia să profit cât mai mult.

Ce reacții aveau cei din jurul tău, încercau să te convingă să rămâi acolo?

Toată lumea. De asta eram și eu puțin în dubii. Încercam să explic de ce vreau să vin în România. Dar toți erau atât de vrăjiți de posibilitatea de a-mi deschide un atelier oriunde și-mi spuneau mereu: „Pick London!”. Inclusiv părinții mei încercau să mă convingă că aici e nasol, că o să dau cu capul de tot felul de pereți, că sistemul e nasol. Însă eu stătusem deja un an în Londra și cunoscusem și dedesubturile. Ulterior, am descoperit și cum funcționează industria, și ce se întâmplă, și cum ar fi bine să o arzi și să crești. Și mă gândeam că dacă aici, la București, o să prind un pic rădăcini o să-mi fie mai ușor să continui după acel an. Am ales Bucureștiul, deși toată lumea a fost împotrivă. Și încă mă laud pentru decizia pe care am luat-o atunci. Nu am făcut-o pentru că nu s-a putut acolo, ci pentru că e mai bine aici. Și azi mi se mai zice că sunt tâmpită pentru faza asta. Totuși, acum avem internet, toate deal-urile de afară se pot întâmpla și de aici. De ce să nu îți controlezi direct producția? De ce să nu ai o producție decentă și să nu produci în Europa? Plus că Bucureștiul e foarte frumos.

A fost dificil să demarezi totul la București odată ce te-ai întors?

Am venit în 2013 și am deschis. În vara lui 2014, mi-am prezentat colecția la Berlin Fashion Week. Atunci mi s-a terminat și sponsorizarea. A urmat o scurtă perioadă de tranziție, pe care nu prea am resimțit-o. Nu mai aveam bani nelimitați, dar aveam niște buyers și aveam toate cunoștințele. Și o ofertă să continui să merg la Berlin Fashion Week pe cont propriu. Și am reușit în fiecare an să ajung. Apoi, era nevoie să am un shop online și m-am axat pe asta, ca să asigur un flux. Continui să aplic la concursuri, pentru că e o cale, dar îmi place că totul a devenit un business pe care îl am și îl gestionez. Și sunt încântată, pentru că îmi place fiecare aspect. Deși nu îmi permit niciodată să-mi iau liber o săptămână în februarie sau când nu prea lucrează lumea, știu că de fapt aș putea oricând. Și e minunat.

Care ți se pare cea mai mare provocare pentru un astfel de business în România, dincolo de entuziasmul tău?

Nimic diferit față de obstacolele pe care le-aș fi întâlnit și afară. Întotdeauna e dificil să găsești profesioniști sau doritori de a fi profesioniști, iar la noi mi se pare că e mai greu. Pentru că afară competiția e mai mare, am colaborări punctuale cu străini care vin să lucreze cu mine. Am deal-uri cu universități care își trimit interni să facă stagiatura la mine, cum e Coventry University, din Mare Britanie. Chiar dacă nu sunt diferențe de pregătire față de studenții de la noi, sunt mult mai entuziasmați. Eu nu caut oameni care să știe mult, important este să aibă dorința să învețe. Chiar dacă pornești de la zero cunoștințe, dacă ești un om care e acolo în acel moment e tot ce îmi trebuie. O altă provocare ar fi materialele. Nu numai la noi. Pentru orice designer și casă de modă din lume, e o provocare să găsească materiale. Fabrici se închid, producători dispar. Tot auzi de această problemă. Iar la noi aproape că nu se mai produc deloc. În consecință, nu lucrez cu materiale din România. 

Ca designer, te vezi rămânând mereu în București?

Ah, da. Și mă văd și o fană a insulelor în vacanțe. Dar simt că aici e casa mea și aici mi-ar plăcea să dezvolt lucruri. Oricum, călătorești, nu ești într-o bulă. Mi-ar plăcea să văd multe locuri și să pot să visez la o potențială altă casă, dar doar temporară. Și până la proba contrarie, eu zic că merită… Plus că am cam trecut de perioada nasoală a crizei economice, văd că încep să apară business-uri și cred că e o perioadă bună.

CITAT: „Am ales Bucureștiul, deși toată lumea a fost împotrivă. Și încă mă laud pentru decizia pe care am luat-o atunci. Nu am făcut-o pentru că nu s-a putut acolo, ci pentru că e mai bine aici.” Ioana Ciolacu, designer de modă

FOTOGRAFII: ioanaciolacu.com

41 recommended
503 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Poetul Ștefan Baghiu și literatura viitorului

-

Născut în 1992, la Piatra Neamț, Ștefan Baghiu este poet și critic literar. Pentru volumul de poezie Spre Sud, la Lăceni (editura Cartea Românească), primea în 2014 Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor. Avea, pe atunci, 22 de ani. A studiat Literele la... Mai mult »