În 2014, scriitoarea Irina Teodorescu publica în Franța romanul La malédiction du bandit moustachu, roman de debut remarcat repede de critica literară, dar și de cititori. În 2016, editura Polirom lansa ediția în limba română – Blestemul tâlharului mustăcios. Între timp, în Franța, autoarea primea două premii literare și publica, în 2015, un al doilea roman – Les étrangères, iar anul acesta preda către Éditions Gaia, editura cu care lucrează, un al treilea roman, în curs de apariție.

Cine este această scriitoare de origine română, stabilită în Franța, care pare să fi cucerit atât de repede lumea literară și pe care atâția o numesc urmașa lui Panait Istrati la Paris? Deși de doi ani, Irina nu mai locuiește la Paris, ci la Rennes. Născută la București, pe 30 martie 1979, se îndrăgostea de un francez și părăsea România în 1998, după absolvirea liceului. Avea să se stabilească mai întâi la Paris, ea, care învățase mai ales engleza și puțină germană și nu știa deloc franceza, să lucreze ca grafician, folosindu-și talentul la desen și mizând pe un domeniu aflat la început, și, într-o zi, plimbându-se pe străzile orașului, să se înscrie la un atelier de scriitură, doar pentru că astfel credea că va învăța să scrie în limba lui Proust suficient de bine cât să le poată livra clienților săi materiale complete – cu text și grafică. Irina Teodorescu este o scriitoare de limbă franceză și, în cazul ei, nu e ceva care să se fi întâmplat din considerente livrești (o carte scrisă în franceză are, ce-i drept, mai mare vizibilitate și mai mulți sorți de izbândă), ci pentru că prietenii ei de la atelierul acela de scriere de demult, cu care obișnuia să se întâlnească pentru a scrie laolaltă și a-și citi unii altora textele, erau de naționalități diferite. Ca să se înțeleagă, nu aveau decât să se folosească de franceză. Dintre toți, doar Irina a devenit scriitoare profesionistă.

O întâlnesc într-o după-amiază friguroasă în ceainăria Cărturești Verona. De câteva zile, este la București sub pretextul festivalului internațional de literatură de aici (FILB) și al sărbătorilor de iarnă. Încă mai vorbește impecabil româna, deși are un ușor accent franțuzesc. Vorbim mult despre Balada tâlharului mustăcios, romanul de debut care i-a adus faima, pe care îl scrisese într-o vară, pornind de la povești specific românești, și pe care eu îl citisem într-o singură noapte, neputându-l lăsa din mână, prinsă de repeziciunea cu care întâmplările se succed, de la întâlnirea unui anume Marinescu, tânăr de familie bună, cu un haiduc la drumul mare care, prins în capcană, închis și lăsat să moară într-o pivniță, aruncă un blestem asupra Marineștilor, căci ultima dorință a tâlharului este ca fiecare nou născut din neamul acestora, până în anul 2000, să moară. Așa începe totul, iar povestea își urmează cursul și nici nu-ți dai seama când ajungi la final, în chiar anul 2000, în timp ce Marineștii fac tot ce le stă în puteri să dezlege un blestem care însă îi va urmări până la ultimul nou născut din secolul al XX-lea. Acesta nu este un roman, îți spui, este o poveste dintr-acelea de demult, o poveste care recurge la tradiții, la superstiții, la un specific românesc aproape uitat de literatura de azi. Și iată-l scos la lumină de o scriitoare tânără, de aproape două decenii plecată în Franța. Și, într-adevăr, afli că Irina Teodorescu a vrut să spună o poveste. Iar povestea și-a găsit repede cititori, aducându-i scriitoarei și Premiul André Dubreuil, acordat de Société des Gens De Lettres (Societatea Oamenilor de Litere –n.r.), și Prix Europe (Premiul Europa –n.r.), acordat de Association des Ecrivains de Langue Française (Asociația Scriitorilor de Limbă Franceză –n.r.). Și când te gândești că mai publicase o singură carte înainte – un volum de proză scurtă – Treize, al cărui titlu, de asemenea, făcea trimitere la o superstiție. Irinei îi plac astfel de lucruri. Dincolo de scris, desenează și pictează. Chiar așa, cea mai recentă serie pe care o semnează ca artist vizual este una de portrete predictive, în care oamenii sunt desenați în viitor, iar pentru fiecare autoarea îndrăznește să facă și o previziune. În timpul expozițiilor pe care le-a avut la Paris, Orléans sau Rennes, unde locuiește din 2014, oamenii veneau la ea cerându-i să-i deseneze în viitor, ea îi desena, le nota cu amuzament și migală previziunea și râdea în sinea ei văzând că ei credeau. „Tu ești româncă, poți să ne ghicești viitorul”, îi spuneau odinioară prietenii ei francezi și astfel începuse totul cu desenele acestea predictive. Și iată-ne aici! E sfârșitul lui 2016, Irina Teodorescu are doi copii adolescenți, este iubita unui actor francez pe care îl cunoștea cu șase ani în urmă, întâmplător, la București, la Grădina Verona, a publicat trei cărți, dintre care două romane, vândute în mii de exemplare, trăiește ca un om obișnuit și are în ea ceva ce o aseamănă cu o vrăjitoare, ceva ce ține parcă de o moștenire românească pe care nu o ascunde, ci dimpotrivă, din care își ia, adesea, originalitatea. Pentru că Irina Teodorescu este, fără îndoială, un artist de o originalitate stranie, care duce cu ea, într-un Occident tot mai standardizat, farmecele Europei de Est. „Irina Teodorescu, scriitoare de origine română, dar care mânuiește cu mare ușurință toate registrele limbii franceze, ne face să trecem, aproape pe nesimțite, printr-un secol de istorie a Europei de Est”, scria Le Figaro litteraire în 2014. După doi ani, nimeni nu se mai îndoiește.

Tradiția blestemului

Cum a apărut povestea primului tău roman – Balada tâlharului mustăcios?

Asta era prin 2013. În Franța, cartea a apărut în 2014. Mai întâi, prin februarie 2013, am auzit o poveste de la o mătușă de-a mea cu care mama venise să mă viziteze în Franța. La un moment dat, la un restaurant, mătușa mi-a spus de niște probleme din satul străbunicii mele, de undeva de lângă Pucioasa, în Dâmbovița, unde și eu fusesem de câteva ori când eram mică, am de acolo câteva fotografii și câteva amintiri; era vorba de o casă naționalizată care ni se dăduse înapoi, dar iată că eram dați în judecată de o doamnă care zicea că e casa ei. Mă gândeam: ia uite, măi, ce povești au românii ăștia. Și mai era o chestie. Eu mai scrisesem înainte o carte de povestiri – Treize (2011). Și scriam și tot felul de articole, ba chiar îmi venise ideea să fac eu o revistă despre Europa. M-am apucat, construisem o echipă, eram mai mulți, schițasem o linie editorială și un sumar. După un an, am renunțat la ideea proiectului. Dar pe atunci nu renunțasem și voiam și o rubrică despre normele care apar și ar trebui aplicate în toată Europa, dar în unele țări sunt absurde. Cam în același timp aflu că nu mai poți să tai porcul. Că trebuie împușcat porcul. Și oamenii glumeau că se duce nea Mărin și își ia un pistol d-ăla și ajunge să-și împuște și nevasta…

Și uite-așa ajung și românii ca americanii…

Era iarnă, venisem în România, mă plimbam prin diverse sate, tot întrebam oamenii ce fac cu porcul, aveam de gând să scriu un articol pentru revista care urma să apară. Eee, și tu acuma. Ce, dacă au dat ăștia o lege, trebuie să o aplicăm?

Și de aici a pornit totul?

Strânsesem tot felul de asemenea povești. Mă tot gândeam: uite ce face lumea. Și am zis să scriu o carte despre asta, despre ce face lumea. Din ce vezi în carte, nici nu știu dacă e ceva adevărat. Sunt chestii adevărate, în sensul că e un personaj care pleacă la Paris să-și facă studiile, e un haiduc, acești oameni, în general, au existat. Ideea cu haiducul care blestemă mi-a venit pentru că în toate poveștile pe care le auzeam exista credința asta: dacă s-a abătut asupra noastră...

Tradiția blestemului…

Da. Fie că suntem blestemați ca români, tot neamul, fie că e doar o familie…

Francezii nu mai cred de mult în astfel de lucruri…

Nu mai cred. Dar au crezut și ei cândva. Însă în Franța modernitatea a inclus să nu mai crezi; dacă ai probleme psihologice, te duci la psiholog. Asta e moda de acum, nu știu dacă e mai bună sau mai rea. E doar un fel de a trăi.

În cât timp ai scris „Blestemul tâlharului mustăcios”?

Într-o vară. La început, aveam două povești și mă gândisem să scriu două cărți. Una era cea cu blestemul tâlharului. În cealaltă, erau un el și o ea, aveau un copil, nu știam ce se întâmplă pe parcurs. Dar ar fi putut să se lege! Așa că am scris prima parte, cea cu tâlharul mustăcios și blestemul, apoi am continuat, trebuia să ajung până în anul 2000, când toată povestea se termină. Nu făcusem o schemă. O vară am tot scris. În anul acela, nu puteam să mergem în vacanță, pentru că partenerul meu tocmai își găsise de lucru și era imposibil să plece. Eu mai scrisesem o carte și oricum aveam de gând să scriu, iar când a apărut timpul acesta liber am zis: hai să vedem.

E interesant la cartea ta și că își poziționează acțiunea în trecut.

Da, am mers pe ideea de a spune o poveste și nu de a face analiză psihologică.

Ceea ce o face să nu prea semene cu ce se scrie acum.

Asta a plăcut tuturor. Eu voiam să spun niște povești, dar pe măsură ce scriam ele luau cârma. E o scenă, în a doua jumătate, în care un personaj moare și o femeie naște. Și țin minte că în ziua aceea m-am trezit și am zis: El e în carte de ceva timp, astăzi moare. Dar nu știam cum. Pur și simplu, se scoală de dimineață și hai să vedem ce i se întâmplă. Nu mă gândeam ca cineva să nască în același timp. Dar așa s-a nimerit. Pur și simplu, era ca și când vedeam un film.

România din cărți

În primul tău volum, Treize, există și povestiri a căror acțiune se întâmplă și în România?
Într-o singură povestire. O alta se petrece în Anglia, în 1920, sunt mai multe locuri.

Și titlul ei trimite la o superstiție…

Mi-a plăcut acest titlu – Treize. Inițial, erau 14 povestiri, dar am scos una, ca să fie 13. Mie îmi plac chestiile astea cărora le dăm tot felul de semnificații, cum e și cu acest număr. Tocmai fusesem la New York și mă distra că nu exista etajul 13 în hoteluri, 13 în lifturi etc.

Acestui volum de proză scurtă i-a urmat romanul de debut, căruia i-a urmat, apoi, un al doilea roman…

Les étrangères a apărut în toamna lui 2015, la aceeași editură ca și primul meu roman – Éditions Gaia. Jumătate din acțiune este poziționată în România. Știi, în „Blestemul tâlharului mustăcios” nu scrie niciunde că se întâmplă în România, numele Marinescu e singurul indiciu în acest sens. Dar e clar pentru toată lumea. În acest al doilea roman sunt două fete. O întreagă parte urmărește copilăria uneia dintre ele, trăită la București, în anii ’80. Protagonista crește, întâlnește celălalt personaj, o fată de 17 ani, amândouă sunt artiste – una devine fotograf, cealaltă e dansatoare și coregrafă.

E ceva de aici care amintește de copilăria ta din București?

De copilărie nu prea, poate puțin din adolescență.

Ești genul de scriitor care ficționalizează mai mult și ia mai puțin din viață…

Eu zic tot timpul că mie îmi plac cărțile în care nu se întâmplă nimic…

Deși în ale tale se întâmplă atâtea…

Idealul meu e să scriu o carte în care nu se întâmplă nimic, dar nu pot. Nu pot să mă abțin. La fel și în Les étrangères, acelor fete li se întâmplă tot felul de lucruri și acele lucruri nu sunt autobiografice, nu pentru că eu nu vreau, dar fiecare cu viața lui.

Viața. Din București, la Paris 

Cum a fost viața ta de până acum? Te-ai născut la București…

Ce întrebare ciudată… Stai așa și te gândești: cum a fost viața mea? Până acum, viața mea a fost una normală. M-am născut în București, pe Schitu Măgureanu stăteau părinții mei, iar când aveam doi ani s-au mutat în Lizeanu, unde mama mai locuiește și acum; am crescut la bloc, m-am jucat elasticul și șotronul când eram mică, apoi am mers la școală… 

Îți plăceau încă de pe atunci poveștile?
Îmi plăceau poveștile. Și scriam poezii când eram mică, în școală. La un moment dat, primisem și o mașină de scris. O iubeam. Era ceva… Se închidea și se făcea ca o valiză. Tot pe atunci țin minte că am început să scriu mai multe romane, toate erau cu prințese sau, mă rog, cu o fată dintr-o familie bogată, care stă pe pat și se gândește cum să se îmbrace, pentru că se va întâlni cu un prinț. Noroc că nu a supraviețuit niciunul.

Apoi, în liceu, ai fost la o clasă de filologie?

Nu. Am făcut Liceul Coșbuc, cu specific intensiv engleză. Am fost la clasă de real, cum se făcea. Acum copiii mei sunt la vârsta liceului. Fiica mea e la o clasă cu profil real, ei îi place matematica, numai asta îi place. Dar am avut mari discuții cu fiul meu, căruia nu-i place matematica, vrea să fie actor, iubește teatrul, și i-am zis să aleagă umanul, dar m-a convocat diriginta. De ce să nu meargă la real? Învață atât de bine… Dar ce, la uman sunt mai proști? Nu mă așteptam să mai am discuții din astea acum, în Franța.

Așadar, absolvind în liceu o clasă de real, intensiv engleză, ai plecat în Franța.

Da. Asta a fost o greșeală de parcurs (râde). Nu mă gândisem ce să fac. Vorbeam engleză, făcusem germană, dar nu o vorbesc deloc… Și m-am îndrăgostit de un băiat. Am plecat din motive personale.

Ce ai făcut când ai ajuns în Franța?

Între timp, mă apucasem și de arte vizuale. De grafică.

Și când ai ajuns în Franța desenai? Trăiai din grafică?

Desenam, făceam grafică, erau începuturile internetului, mă gândeam să devin graphic designer, ceea ce am și devenit. Am făcut cursuri, m-am apucat serios de asta, era un domeniu la început. Inițial, făceam grafică pentru o revistă de travel, apoi m-am mutat la o agenție care construia site-uri; eu nu fac programare, dar ei aveau nevoie și de grafică. Am rămas acolo până în 2003, când au închis. Atunci am devenit freelancer și am deschis un studio de publicitate și de comunicare împreună cu o asociată, fotografă, tot o româncă stabilită la Paris. Pe atunci încă mai locuiam la Paris. După 7 ani, pentru că făceam și site-uri și lucram și cu informaticieni, ni s-a alăturat un al treilea asociat, un informatician, iar eu, când mi-a apărut romanul de debut, în 2014, m-am retras. Între timp, mi-am dat seama că nu a fost o idee bună, nici din punct de vedere financiar, nici psihologic. Să fii scriitor înseamnă și să fii foarte singur. Sau să te întâlnești cu alți scriitori. Dacă nu faci altceva, ci doar stai și te uiți la lumea asta literară și scrii – nu e foarte plăcut. Așa că mi-am zis că mai bine să mă ocup eu de grafica mea și de ce făceam înainte. Pentru că acum, scriu, fac grafică, desenez, mi-am făcut un site care include și grafică, și scriitură, și desene (www.irinateodorescu.com), ceea ce mi-a permis să-mi contactez foștii clienți, și iată că fac și asta.

Portretele unei scriitoare 

Pe lângă toate acestea, mai și pictezi?

Nu prea mai pictez. M-am apucat acum vreo doi ani de o serie. Tot aveam un carnet la mine și desenam oameni, oameni reali. Pe de altă parte, râdeam cu prietenii mei, care ziceau: dacă tu ești din România, știi să ghicești viitorul. Mă amuzam cu ideea asta, cu clișeele astea și cu spusul poveștilor. Le ziceam: bineînțeles că pot să vă ghicesc viitorul. Și le spuneam ce-mi trecea prin minte. Distracția asta s-a unit cu desenele și așa a apărut seria portretelor predictive.

Oameni reali în situații din viitor?

Da. Sunt desenați în niște situații din viitor, iar dedesubt chiar scriu o predicție. Tot caut expresii folosite, cum ar fi „pas de seară”, din astea… În principiu, sunt desene în cerneală, au și un pic de culoare. Am avut expoziții la Paris, Orléans și Rennes, unde locuiesc de doi ani. În timpul expozițiilor, pentru că desenele expuse nu sunt de vânzare, fiind deja vândute, doritorii puteau să mă sune, să-și facă o programare, și îi desenam chiar pe ei. Și oamenii veneau. Nu am desenele, pentru că de fiecare dată le dau, dar cred că am făcut vreo sută de astfel de portrete. Cel mai amuzant e că lumea crede în acele previziuni.

Doar ești din România…

Ah, da, știu totul. Însă faptul că ei cred îi face să pună în aplicare. În timpul expoziției de la Paris, m-a sunat o domnișoară pentru un desen. Ne-am întâlnit într-o ceainărie. A venit îmbrăcată într-o rochie roșie, cu inimioare. Mi-a zis că și-a luat rochia special pentru întâlnire; fusese cu un tip patru-cinci ani și se despărțiseră de câteva luni, iar ea își pierduse respectul de sine și voia să vadă cum arată în ochii oamenilor. Să comande un portret i se părea potrivit. Pe mine, mă uimea că și-a luat special rochie, dar am desenat-o, i-am pus rochia roșie, și pe umăr i-am pus o mână de bărbat, ca și când ar fi fost în spatele ei și i se vedea doar mâna, era ca o poză de familie; mâinii îi făcusem un pulover maro. Iar ea îmi zice: o să fiu atentă la bărbații cu pulover maro. Eu mă gândisem că așa ar da bine grafic, dar iată (râde)!

Literatură în cifre

Pe când un al treilea roman?

L-am predat deja editurii.

Se spune că nu ești numai un succes de critică, ci și unul de librărie. Cât de bine se vând cărțile tale în Franța?
Primul roman s-a vândut bine. Așa se întâmplă, când scrii un roman de debut toată lumea îl cumpără, e curioasă, la al doilea mai puțin. Și sunt și tot felul de festivaluri pentru primul roman.

Știi cifre, în câte exemplare s-a vândut primul?

Da. A apărut în două ediții. Prima ediție – mare, cartonată, a doua – format de buzunar. Din prima ediție s-au vândut 6.000 de exemplare; și din ediția de buzunar, care apărea în martie 2016, în jur de 2.500. Cifrele le-am primit în septembrie, nu cred că s-a schimbat mare lucru. La al doilea roman, apărut în 2015, până în ianuarie 2016 se vânduseră 2.000 de exemplare, dar nici asta nu e rău. 

Cum e să fii o romancieră premiată încă de la debut?

Într-adevăr, pentru „Blestemul tâlharului mustăcios” am primit două premii. Premiul André Dubreuil, cel trecut și pe coperta ediției de la Polirom, e acordat de Société des Gens De Lettres (Societatea Oamenilor de Litere). Nu e ca Goncourt, dar poate că e cel mai prestigios dintre premiile care nu sunt foarte comerciale. Specificul acestui premiu este că trebuie să fie o carte cu o notă umoristică. Celălalt premiu e mai puțin popular, dar e mult mai vechi. A apărut imediat după Al Doilea Război Mondial, se numește Prix Europe (Premiul Europa) și este acordat de Association des Ecrivains de Langue Française (Asociația Scriitorilor de Limbă Franceză). M-am bucurat apoi să aflu că o scriitoare care îmi place foarte mult, Agota Kristof, care e din Ungaria, a trăit în Elveția și a scris în franceză, câștiga același premiu în anii ’60. 

Ai călătorit mult promovându-ți cărțile, pentru întâlniri cu cititorii?

M-am tot plimbat, mai ales după aparițiile romanelor. La romanul de debut, care apărea la sfârșitul lui august 2014, la început nu au fost multe întâlniri, apoi l-a remarcat presa și m-am trezit că sunt chemată în festivaluri, iar în luna mai din 2015 deja nu mai puteam, veneam dintr-un loc, plecam într-altul.

Pe lângă franceză și engleză, romanul tău de debut mai poate fi citit și în germană.

A fost tradus în germană, așa că am fost și în Germania. A fost ciudat, nu înțelegeam ce se vorbea. Stai, te uiți, ți se traduce cu întârziere…

Dacă ar fi știut ei că ai învățat atâția ani germană.

Nu le-am mai zis. I-am spus doar traducătoarei, la un moment dat.

Irina se plimbă pe o stradă din Paris. Așa începe totul

Mai ții minte cum ai început să scrii? La modul profesionist.

După încercările acelea din copilărie, când am ajuns în Franța nu m-am gândit să scriu. Nu știam nici limba. La un moment dat, îmi cumpărasem un caiet și scriam acolo niște chestii în română, nu știu ce mă apucase, apoi m-am lăsat și am băgat caietul într-un sertar.

Scrii de mână și acum?

Da, tot de mână.

Deci nu te-ai întors la mașina de scris?

Nu, dar mi-am cumpărat altă mașină de scris, care seamănă bine cu prima, dar e portocalie. Nu o folosesc. Oricum trebuie să apeși foarte tare și mai e și extrem de gălăgioasă. Toate cărțile mele sunt scrise de mână și transcrise la computer.

Ai un obicei al scrisului la anumite ore? Scrii dimineața?

Nu neapărat, deși eu lucrez mai bine dimineața. În orice caz, nu scriu noaptea. Noaptea ori beau, ori dorm. Scriu de mână, dimineața, la prânz, după-amiaza… În mod normal, zilnic, după ce am scris, ca să fie proaspăt, transcriu. Dar dacă nu am timp sau nu am chef, le mai las o vreme; totuși, nu mult, nu se strâng patru caiete de transcris.

Și tot nu mi-ai spus cum ai început să scrii de-adevăratelea?

Ah, da. Făcând grafică, aveam unii clienții care mă tot întrebau dacă nu pot să le scriu și un text pentru un afiș sau pentru o broșură… Eu nu mă simțeam deloc confortabil, nu știam limba… Bine, între timp o învățasem cât să o vorbesc, dar nu să scriu.

Ca să se înțeleagă, în școală, la București, nu făcuseși deloc franceză?

Nu. Când am ajuns la Paris nu știam limba franceză deloc. Când eram mică, pe la 8-9 ani, mersesem la un curs de franceză la Institutul Francez, aici, la București, dar mai mult ne jucam. Și la Paris, cum mergeam într-o zi pe stradă, am văzut un afiș: atelier de scriitură. Și mi-am zis: ia să mă înscriu eu aici. Așa învăț să scriu texte pentru clienții ăștia ai mei. Lucram pe atunci cu un hotel, voiau niște rânduri de prezentare, descriptive, despre camere și cum e la ei…

Și te-ai înscris.

M-am înscris, dar bineînțeles că nu era deloc ce credeam eu. Eu credeam că voi învăța să fac fraze corecte, să așez părțile de propoziție după ordinea lor normală în franceză, predicatul acolo, atributul dincolo. Însă nici măcar nu era un curs, era un atelier ținut de o actriță cam nebună, care scrisese o piesă de teatru și… atât. Ne-a povestit viața ei, cum că la un moment dat paralizase, nimeni nu știa de ce, și atunci s-a apucat de scris și s-a vindecat. Mă gândeam: ia uite-o și pe nebuna asta. Ne-a zis să scriem și noi ceva intens, pornind de aici. Era simpatică, dar era nebună. Partea bună e că m-am împrietenit acolo cu ceilalți care se înscriseseră, eram șase cu totul, de naționalități diferite, și am zis să facem asta singuri, în colțul nostru…

Fără nebună.

Da. Ne mai duceam și pe la ea, dar mai ales ne întâlneam la unul dintre noi acasă, puneam într-un castron sau într-o pălărie hârtii pe care notam cuvinte, acelea urmau să fie temele pe care să scriem în funcție de ce extrăgeam apoi, aduceam de băut, făceam mâncare și se făcea 12 noaptea. Băi, nu scriem? Și la un moment dat s-a transformat totul într-o serie de petreceri. Mai suntem prieteni și acum, dar ne-am tot mutat. Pe atunci locuiam toți în Paris.

Din tot acest grup, doar tu ai ajuns scriitoare?

Da, din câte știu. Mai e un tip care-mi plăcea cum scrie, dar nu a publicat; și-a făcut un blog, tot e ceva pentru el, e mai dezorganizat…

Tu nu ai blog?

Nu, nu am avut niciodată. Nici nu prea mă uit pe bloguri – sunt destule cărți de citit… Nici la prietenul ăsta al meu, deși îmi plăcea cum scrie, nu am obișnuința să mă duc pe blog. Când ne întâlneam noi scriam și citeam cu voce tare… 

Ce faci când nu ai nimic de făcut?

Nu reușesc niciodată să fiu o persoană atât de ocupată cum aș vrea să fiu. Și câteodată îmi pare rău, pentru că sunt atâtea lucruri pe care vreau să le fac. 

Ziceai că un al treilea roman a fost trimis editurii…

Da, e aproape terminat, l-am trimis, l-au citit, le-a plăcut, și acum trebuie să mai fac mici retușuri. Nu știu cum se va numi. Nu am titlu. Niciodată nu am titluri. Și „Blestemul tâlharului mustăcios” e un titlu găsit de editură.

În loc de concluzii 

Ești primul om din familia ta care scrie?

Da. Părinții mei au fost ingineri cercetători. La școală, când mă întrebau cu ce se ocupă mama și tata, niciodată nu știam ce să zic. Despre mama, ziceam că e standardistă, adică făcea standarde – norme europene, habar n-aveam ce face.

Nici iubitul tău nu scrie?

Mai scrie, dar nu pot să zic că e scriitor deocamdată. El e actor de teatru, face și regie. Ne-am cunoscut chiar aici, la Grădina Verona, deși el e francez.

Și nu era mai ușor să vă cunoașteți în Franța?

În acel an, eu veneam în vacanță la București și mi-am întrebat prietenii dacă vrea careva să meargă în România. Le-am zis și tuturor prietenilor din clubul nostru, atelierul de scriere, să vină în România. Partenerul meu era prieten cu tipul cu blogul de care îți povesteam, care mi-a zis că ar veni, dar a mai vorbit cu câțiva prieteni. Unul dintre ei s-a întâmplat să fie iubitul meu de acum. Și țin minte că eu am venit cu vreo două-trei zile înaintea lor și când au ajuns în București le-am explicat că pot lua autobuzul de la aeroport, până la Piața Romană. Nici nu m-am dus să-i aștept (râde).

În aceste zile în care stai în România, ai de gând să mergi și în satul străbunicii tale din Dâmbovița? Mai ajungi vreodată acolo?

Nu. Azi îmi vin copiii, iar iubitul meu vine luni, pe 19. Apoi, pe 28 și 29, mai vin niște prieteni de Anul Nou. Tot întreb în stânga și în dreapta unde să îi duc în vacanță aici, în țară, cât să nu fie foarte aglomerat. Ei vor să meargă la mare. Le-am zis că nu e nimic la mare acum.

Copiilor tăi le place aici?

Foarte mult. În luna mai, primisem o bursă de la Institul Francez și am venit pentru cinci săptămâni. I-am adus cu mine și i-am dat la școală aici, la Școala Centrală, singura care i-a primit, era complicat cu formalitățile. Dar le-a plăcut, și-au făcut și prieteni aici, acum îi vor revedea. Știu că le-am zis de la început: răspunsul e nu. Și care e întrebarea? O să vedeți voi. Bineînțeles că la sfârșit m-au întrebat: putem să rămânem în România? 

CITAT: „Să fii scriitor înseamnă și să fii foarte singur.” Irina Teodorescu, scriitoare

Fotografii din arhiva personală Irina Teodorescu