Diana Cavallioti, treizeci și unu de ani. Origini grecești. Din Galați de loc. A făcut pian când era mică, a absolvit liceul la Dinu Lipatti, în București, apoi UNATC-ul.
S-a remarcat ca actriță de teatru, dar și de film (O vară instabilă, 2013 ; Un bărbat pentru Sara, 2014). A jucat cu succes și în seriale TV.
Cel mai recent rol mare al Dianei Cavallioti este cel din “Ana, mon amour”, filmul regizat de Călin Peter Netzer (după romanul „Luminița, mon amour” de Cezar Paul-Bădescu).
“Ana, mon amour” a fost foarte bine primit la Festivalul de la Berlin (Ursul de Argint pentru montaj, premiul fiind acordat Danei Bunescu).
Diana Cavallioti: iubește să conducă, se dă cu motorul, este tatuată bine, îi place să trăiască în România, a avut câine de la optsprezece ani, este montagnardă și evită aglomerările de oameni. Duce o viață virtuală foarte discretă.
Fotografii de Liviu Ștefan
Diana, spune-mi ceva despre tine astfel încât cititorii noștri să se mire și să spună “ia uite, mă”.
Donez sânge.
Nu mai zice.
Da. Anul meu se împarte așa: donez sânge, mă tatuez, stau șase luni, donez iar.
Nu ai voie cât ești proaspăt tatuată?
Nu.
De când donezi?
De câțiva ani.
De când ai descoperit că ești specială?
Știam că sunt specială de când eram mică. Mereu mi s-a spus: ești foarte specială, ai grijă, ai RH negativ.
Ce e, domnule, RH-ul ăsta? Niciodată n-am avut habar.
RH-ul ăsta negativ e o malformație a sângelui.
N-ar trebui să existați voi.
Nu. Nu s-a găsit încă o explicație științifică pentru apariția acestui RH negativ. Probabil că ni l-au adus extratereștrii (râde).
Diana Cavallioti n-are apetit pentru afaceri
Oamenii care au RH negativ și pățesc un necaz nu au de unde să ia, și atunci sângele dumitale e foarte prețios. Nu te-ai gândit să îl vinzi pe internet?
(râde) Nu sunt ticăloasă. Nu sunt bună la dezvoltat afaceri. Deloc.
Ce afacere ți-ar plăcea să ai?
Să conduc oameni pe drum lung. Îmi place enorm să conduc. Să îi duc pe cetățeni până la Budapesta, de exemplu, și eventual înapoi. Nici măcar nu e o afacere. Mi-aș oferi serviciile: vă duc până la Budapesta, într-o singură zi.
Gratis?
Nici chiar așa (râde). Să mi se pună măcar motorină în rezervor.
Ai mașina pe motorină?
Am fost pe benzină înainte. M-a ucis benzina.
Ai un autovehicul de teren?
Nu. De oraș, dar și de drum lung.
De cât timp conduci?
Din anul III de facultate. De zece ani.
Accidente ai avut?
A intrat una în mine anul trecut.
Femeie la volan?
(râde) Să știi că da. Mă uitam la ea cum intră în mine și nu-mi venea să cred: femeie, ești nebună?! Da, era nebună. Eu ieșeam de pe străduță, ea intra de pe străduță și nu se uita înainte, pentru că se uita în altă parte, unde vedea probabil ceva foarte interesant. Și eu mă uitam siderată la ea, mi se pare în același timp tragic și amuzant. Dar n-am suferit sau ceva, pentru că se întâmpla la zece kilometri la oră. Dar mi-a distrus capota, na. Am stat cu mașina în service.
Ești în viață.
Daaaa! Încă sunt în viață.
În țara noastră îți place, dacă tot ai rămas în ea?
Puteam să plec, să știi, așa că nu o să mă apuc acum să mă plâng de țara asta, normal că îmi place România!
Nu s-a schimbat de când puteai tu să rămâi prin cele străinătățuri?
Eh, s-a schimbat! Nu s-a schimbat mare lucru.
Cum, nu? Nu ai văzut ce luminițe frumoase o să avem de Paști?
(râde) Asta, da. Schimbare mare!
Diana Cavallioti rezistă, dar nu la vedere
Ești implicată civic? Social?
Îmi fac datoria.
Reziști, ca să zic așa?
Băi, îmi fac datoria civică, dar nu-mi place să-mi afișez cu ostentație toate acțiunile, mai ales pe facebook, la care de altfel am cam și renunțat. Am o pagină de actriță, și un cont mai secret, de om (râde). Am avut un alt cont, unde eram mult mai activă, și l-am închis, când eram la Festivalul de la Berlin.
Te asaltau fanii?
Mă asaltează și acum, dar pe pagină. Postez doar chestiuni legate de actorie.
De ce ai ieșit din lumea asta virtuală?
N-am ieșit de tot, că mai am pagina asta oficială. Acolo comunic strict legat de meseria mea, nu mă mai interesează părerile, oamenii care pun ștampile, nu mai vreau să îmi apară toate prostiile în news feed-ul meu. Nu mă interesează părerile. Dacă ai o idee, pune-o în practică. Sunt un om foarte practic eu. Deja m-am enervat. Numai când m-am gândit. Frate, toți cei pe care îi cunosc eu am ieșit în stradă. Dar de aici și până la autoglorificare și la a arăta cu degetul pe altul care nu face… e cale lungă! Și n-am mai suportat. Mi se pare că, în loc să facem pași înainte, facem pași înapoi.
Și din cauza asta ai ieșit de pe facebook?
Da, n-am mai suportat. E plin de păreriști. Dacă vrei să faci ceva, fă!
Diana Cavallioti și câinii
Ai animale de casă?
Am un câine, da, pe care îl mai pun și eu din când în când pe instagram.
O cățelușă?
O cățea de-a dreptul. E lup cehoslovac. E luat de la Ciorogârla, dintr-o curte. Am avut câine de când aveam optsprezece ani, când am pus piciorul în prag și am adus câini acasă. Câțiva au rămas: Kara, care a fost un setter, Șumi, care era un beagle.
Șumi de la Michael Schumacher?
Da. Super, nu? Toți au fost salvați. N-am cumpărat niciodată niciun câine. Șumi a murit și el, pentru că era un câine nefericit.
La ce etate?
Foarte repede. Pe la un an. Nu era fericit. El a avut o poveste foarte complicată de viață. A fost obișnuit într-un fel. Eu locuiam cu fostul meu soț într-un apartament dintr-un complex rezidențial de la marginea pădurii. Și îți dai seama că Șumi pleca dimineața și se întorcea seara, și se simțea bine acolo. Apoi, eu m-am mutat la un apartament în București, care avea o curticică, dar nu era deloc același lucru.
Când era în epoca lui de aur ce făcea?
Șumi? Vâna rațe! Îți dai seama? Era paradis pentru el! Mie îmi era mai ușor să mă mut, decât să mă plimb pe DN1 toată ziua… Mai bine merg pe jos, cum fac acum. Și acum o am pe Mura, care e foarte fericită la bloc, nici nu îi trebuie altceva, deși a fost și ea învățată la curte. E fericită. Are tabieturile ei…
Tu n-ai?
Eu nu prea am.
Trebuie să ai și tu.
Dar de ce trebuie? Ce, toți oamenii au tabieturi? Eu nu. Mi-aș dori să fac în fiecare zi aceleași lucruri, dar nu fac. Nici măcar cafea nu beau în fiecare dimineață. Pur și simplu, nu am. Într-o zi mănânc de dimineață, în alta plec direct de acasă, altădată mă uit la știri, altădată citesc.
Diana Cavallioti și munții
Ești călătorită mult prin lume?
N-am călătorit atât de mult, mai ales pentru că mi-am dat seama, înaintând în vârstă, că nu îmi place să călătoresc în orașe. Nu sunt pe genul city break.
Nu ești o citadină.
Nu. Îmi place să beau o cafea în Italia sau Franța, normal, dar asta nu mă satisface. Și acum îmi place să merg cu mașina, neapărat, să am independență. Nu suport să merg undeva și să nu pot pleca atunci când am eu chef.
În clipa asta simți nevoia să pleci de la întrevederea noastră?
Nu. Deloc.
Acum, te trage ața pe la munte?
Doamne, da. Și nici nu îmi doresc să văd toată lumea, toate orașele din lume! Mie îmi place să merg să mă simt bine. Îmi place foarte mult când e pustiu. La munte, da! Aș vrea să nu mai fiu așa de leneșă, să fiu mai sportivă, dar sunt leneșă, obosesc, sunt comodă, asta sunt!…
Ți-ar plăcea să escaladezi?
Foarte mult. Dar doar urc pe munte.
Ce vârf ai escaladat, totuși?
Moldoveanu, cel mai înalt din România (râde).
Simți greutatea vârstei, Diana?
Da.
Fizic? Dor șalele?
Nu. Psihic. Mă lasă nervii, tocmai pentru că e tot timpul vorba de grupuri, de gășculițe, de a fi conectat. Nu fac față la așa ceva. Simt că am obosit, da…
Ce planuri ai?
N-am. De ce să-mi fac? Să râdă planurile de mine după aia? Planul meu e să-mi schimb cauciucurile la mașină…
Crezi că lumea se îndreaptă într-o direcție greșită, Diana?
Nu. Lumea se îndreaptă fix acolo unde trebuie să se îndrepte. Ne-o facem cu mâna noastră. Tot ce facem. Inclusiv că mai mult vorbim decât facem.
Diana Cavallioti, fericirea și nefericirea
Ești fericită, Diana?
Fericirea e un concept care mă depășește. Nu sunt nefericită. Știu ce înseamnă nefericirea, și nu sunt nefericită.
Ai experimentat nefericirea?
Da.
Ce făceai când erai nefericită? Plângeai în brațele câinelui?
Da, am plâns și în brațele câinelui, am plâns și singură, și na.
Te-a ajutat asta pentru rolul din Ana, mon amour?
(râde) Ce întrebare prostească. Ana e un personaj. Eu sunt actriță.
Ești atât de în etate încât știi ce înseamnă cuvântul MIRC?
Oh my God!, când mergeam la internet-cafe… Eram foarte mică… Wow! Cred că am fost și eu o dată sau de două ori la mine, la Galați.
Îl mai vizitezi? Cum îl regăsești?
Trist și neprietenos.
Ai amintiri din copilăria gălățeană?
Și dacă am, ce fac acum cu ele? Am amintiri frumoase, era fain la Dunăre…
Unde ai locuit? În ce Micro?
Nu am locuit în Micro. Am locuit în centru. Micro-rile sunt mai la marginea orașului.
Am aflat că se unește Galațiul cu Brăila și se face o metropolă.
Doamne, ce idioțenie! Asta ne trebuie nouă – metropole? Ne trebuie păduri! Să planteze o pădure între Brăila și Galați. Aceste lucruri mă supără foarte tare.
Ești ecologistă?
Nu activă. Iubesc acest pământ pe care m-am născut. Nu sunt foarte româncă, sau foarte gălățeancă, sau foarte grecoaică, sunt om.
Ai origini foarte grecești, nu? Cavallioti…
(râde) Bineînțeles. Dar ți-am zis, cel mai mult țin la condiția mea de om pe planetă, alături de câini, pisici, vrăbii, șobolani, stejari, măceși.
Care e arborul dumitale preferat?
Nu m-am gândit. Îmi plac brazii foarte mult,
Cărți citești?
Da, de toate.
Care e cartea de pe noptiera Dianei?
Casa păpușilor. E o carte de groază.
Mă temeam că aici vom ajunge.
(râde) Cu mizantropia mea…
La filme mergi?
Da, merg. La cinematograf, îți dai seama.
Câștigi mai multe parale dacă vin mai mulți oameni să te vadă în filmele dumitale?
Nu. Am fost plătită la filmări, ura și la gară. Unde te crezi? Ce suntem aici – țara lui Papură-Vodă?! Face fiecare ce vrea aici? Sistemul.
Jos toți?
Da. (râde)
Să tragem concluziile. Ce-ai vrea să te întreb și nu te-am întrebat?
De unde atâta generozitate azi?
Am suflet de mamă.
E ca și cum aș vrea neapărat să spun ceva, și nu vreau. Așa m-am plictisit de oamenii care le spun altor oameni ce să facă… Să gândească fiecare cu capul lui și să nu mai caute exemple în ceilalți.
Diana Cavallioti și breasla actorilor
Ai avut exemple, idoli, când erai mică?
Nu. Niciodată. Sunt genul care ia de peste tot.
Actori pe care îi admiri?
Admir breasla asta în general. Îmi place actoria! Îmi place generația mea, dar nu am idoli și nici exemple. Suntem diferiți. E fiecare cu personalitatea lui, pe care ar trebui să și-o dezvolte independent.
Foarte frumos ai spus.
Iar ești ironic.
Dimpotrivă. Ai sintetizat bine.
Dacă așa consideri…
Ai fost și dumneata boemă în tinerețe?
Nu. Nu am atu-urile unei artiste. Trăiesc bătrânicios față de colegii mei de generație. Chiar mă gândeam că la bătrânețe o să ajung să dau cu bâta în baltă și să fac tot ce n-am făcut la tinerețe (râde).
Ți-ai conservat energia.
Îmi folosesc energia altfel. Colegii mei nu merg la munte, nu fac lucrurile pe care le fac eu.
Cât de des mergi la munte?
Vara merg în fiecare săptămână, dar nu în week-end, e mult prea aglomerat. În general, pe Valea Prahovei… Vara asta nici nu mai vreau să mă duc pe Valea Prahovei. Mă duceam în Bușteni, Brașov, în Poiană, în sus, pe Cheia, Muntele Roșu… Băi, sunt leneșă, dar decât să stau lângă oameni, îmi mut fundul și urc pe munte (râde).
Ți se spune Diana, mon amour?
Nu. Mi s-a spus Didi în școală, din cauza codițelor mele, că aveam codițe ca Dee Dee din Dexter (n.r. – îndrăgite desene animate), apoi Didi mi s-a spus și în facultate, și Didi am rămas o vreme. E OK. Acum mi se spune Cavallioti.
Iar coafezele, doamna Diana?
Nu am coafeze. Nu îmi spune nimeni doamnă. Nu cred că inspir domnie. Dacă mă iei cu doamnă, mă duc la Galați.
Dunărea?
Mi-a plăcut, da. Și acum îmi e dor de ea.
Marea Neagră?
Alte mări. Are niște vânturi dubioase. Marea Neagră nu e prietenoasă. Chiar deloc.
CITAT: „Așa m-am plictisit de oamenii care le spun altor oameni ce să facă… Să gândească fiecare cu capul lui și să nu mai caute exemple în ceilalți.” Diana Cavallioti, actriță