GENERAŢIA URMĂTOARE. Ludwig Grunberg, tatăl mamei lui Matei, a fost unul dintre cei mai originali filosofi români din secolul XX, specialist în axiologie. A ţinut corespondenţă cu Emil Cioran, a scris teatru, care nu s-a jucat niciodată. Apoi, a avut un sfarsit tragic. Era o zi de luni. Matei avea atunci şase ani. A fost unul dintre evenimentele cele mai importante din istoria familiei sale, deloc ocolită de tragedii.
Tatăl lui Matei este pictor şi preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România, mama sa este sociolog şi scriitoare de cărţi pentru copii. Au ţinut casă deschisă. La ei în sufragerie, nu o dată, l-a văzut Matei Lucaci-Grunberg pe Matei Vişniec.
Şi ca şi cum această zestre culturală nu era de-ajuns, Matei Lucaci-Grunberg s-a mai născut şi cu un talent extraordinar la baschet. A făcut baschet de performanţă până la majorat. Urma să joace în prima ligă, la Dinamo, avea contractul pe masă. Fiind minion după standardele din baschet, era coordonator de joc. A renunţat la baschet (era în naţionala de juniori!) pentru Facultatea de Regie-Film. Acum e doctorand.
Scurtmetrajele sale din studenţie au făcut carieră frumoasă în festivalurile de film. Acum pune în scenă spectacole de teatru. Are succes şi cu ele. La “Paravan. Două telefoane” se râde pe îndelete la Godot. Cu “Paravanul” a câştigat şi titlul de “cel mai bun spectacol” anul trecut, la Gala HOP , dedicată tinerilor actori şi regizori din România. Are douăzeci şi şase de ani.
Viitorul cinematografului şi teatrului românesc se va scrie şi cu numele său. În cinema, idolul său este John Cassavetes. Din NBA ţine cu echipa de baschet a oraşului Dallas. La fotbal preferă Italia şi pe AC Milan. Fotbalistul său preferat a fost Roberto Baggio. Matei Lucaci-Grunberg preferă, însă, să regizeze comedii.
Ce faci, Matei?
Bine fac.
Ce pregăteşti?
Mai scoatem (n.m. – Matei şi grupul de actori din jurul său) cel puţin două spectacole anul acesta.
Tu la bază eşti regizor de film.
Da, şi mă consider mai mult regizor de film decât de teatru.
Mă interesează dubla ta expertiză. Apoi, mă interesează ce faceţi voi în teatrul independent. Eu, ca om care mai merge pe la spectacole, constat că există multe grupuri: grupul vostru, grupul din jurul Liei Bugnar, grupul celor de la Improvisneyland, grupul celor de la Centrul Cultural Bălcescu. Cum funcţionează toată treaba asta?
Pe bază de prietenie, cred.
Eu am văzut spectacol “Două paravane” la Gala HOP dedicată tinerilor actori, unde aţi şi câştigat premiul pentru cel mai bun spectacol.
Da, din păcate eu nu am fost prezent atunci, dar tot e bine că a fost spectacolul.
Câţi ani ai, Matei?
26 de ani am. Ieri i-am împlinit.
La mulţi ani! Eşti tânăr.
Da.
Noul “noul val”.
Cam aşa ceva.
Tu ai studiat Regia de film la UNATC.
Am prins ultima generaţie cu patru ani la film. La teatru se trecuse deja la generaţiile de trei ani.
Cu Laurenţiu Damian, cu cine?
Da. Am terminat patru ani la Laurenţiu Damian, după care am făcut doi ani de master. Acum sunt la doctorat, tot la domnul Damian – în anul doi.
Faci trei ani de doctorat?
În principiu, da. Dacă reuşesc să termin în trei ani, da. Dacă nu, cred că pot să prelungesc până la cinci ani.
În ce constă admiterea la regie-film, la facultate?
S-a tot schimbat, când am dat eu era o chestie destul de alambicată. Am avut vreo două săptămâni de examene, erau vreo opt probe. Primele erau elimintorii. Aveam probă de cultură cinematografică, analiză a unei secvenţe de film, adaptarea unui text literar în scenariu, a unui pasaj, crearea unui scenariu pornind de la nişte cuvinte-cheie. Mai era o probă cu o suită de fotografii din care trebuia să faci o povestioară şi am mai prins şi o probă de lucru cu actorul în platou. Au fost multe, nu mai ţin minte exact. S-a mai simplificat între tip, din câte ştiu.
Câţi aţi terminat?
Vreo doişpe.
Matei Lucaci-Grunberg a regizat o adaptare premiată după o nuvelă de Charles Bukowski
Atât? Şi lucrează oamenii?
Nu-mi dau seama ce vor face. La master am fost doar trei din generaţia mea, nu ştiu deocamdată cine va face film şi cine nu. De la noi n-a făcut nimeni lung-metraj deocamdată.
Tu ce ai făcut?
Toate filmele de an, am făcut documentare, unul aici şi unul la Karlsruhe, în Germania, am avut un schimb de experienţă. Am făcut “Autoportret”, examenul standard de anul I. În anul III am făcut o adaptare după Bukowski, o povestioară. Era ceva despre nebunie.
Îţi place ţie Bukowski?
Pe vremea aia, da, îmi plăcea mult.
Şi acum? Te-ai mai maturizat?
N-are legătură cu maturizarea. Şi acum îmi place ca scriitor, ca univers pe care ţi-l creează, mi se pare incredibil, filmic, vizual, puternic, dar am trecut eu într-o zonă puţin mai pozitivă. Pe mine mă încărca negativ.
Şi în afara exerciţiilor pentru facultate?
A mai fost un scurtmetraj în anul IV, “Ce ai?”, scris de mine. Au fost scurtmetraje de-a binelea, nu doar exerciţii. Circulau prin festivaluri.
Ce carieră au făcut ele în festivaluri?
Cel după “Bukowski” se numea “Regal” şi a luat ceva premii. A luat pe la “Cinema iubit”. A circulat mult prin ţară, a fost şi la festivaluri pe afară, pe la Nisa…
Ai fost şi tu cu el?
Am fost.
Cum ai ajuns tu la Regie-Film? Era ceva din familie sau…
Tata e pictor, mama e scriitoare, deci…
Cum o cheamă pe mama ta?
Laura Grundberg. E sociolog şi scriitoare de cărţi pentru copii. Cum am ajuns eu aici? Am făcut sport de performanţă toată viaţa.
Matei Lucaci-Grunberg a fost vedetă între juniorii din baschetul românesc
Ce sport?
Baschet.
Cu Anghel Damian, că vă tot daţi filmuleţe pe wall-urile de facebook (n.m. – actorul Anghel Damian, fost baschetbalist şi el).
El e mai tânăr cu trei ani decât mine.
Hai, că la Anghel, înţeleg că e înalt. Dar tu eşti mai minion. Pe ce post evoluai?
Sunt minion bine faţă de Anghel. Jucam coordonator de joc. Am fost la lotul naţional sub 16 şi sub 17 ani.
La ce club erai?
Dinamo. Am jucat şi în Divizia B de la cinşpe ani. Şi am avut şi contractul pe masă pentru Divizia A.
Şi de ce n-ai urmat cariera în baschet?
Nici eu nu-mi dau seama.
Îţi pare rău?
Acolo cred că eram talentat cu adevărat. Asta ştiu sigur, pentru că ştiu cum mă simţeam.
Şi de ce ai renunţat?
Pentru că perspectivele nu erau prea roz.
Nu te-ai accidentat sau ceva. Ai renunţat de bună voie.
Când am intrat la UNATC, aveam contractul cu Dinamo, pentru Divizia A, pe masă. Şi puteam să aleg: facultatea sau sportul. Şi am ales facultatea.
Nu ştiu exact cazul: Dinamo era o echipă mare în baschetul românesc atunci?
Da, pe vremea aia avea echipă în Divizia A, apoi au retrogradat, au fost probleme cu banii. Dacă semnam cu Dinamo, mi se schimba total regimul de viaţă: două-trei antrenamente pe zi, cantonamente, deplasări, meciuri, turnee. Nu puteam să mai merg şi la şcoală, asta era clar. Puteam să fac la distanţă, dar nu m-a interesat.
Ai tăi?
Ai mei erau OK dacă făceam baschet. Dar era cumva obligaţia asta, aşa o resimţeam eu, ca venind dintr-o familie de intelectuali să fac şi eu ceva în zona artei… Nu ştiu exact ce era în capul meu. Baschetul din România nu are vizibilitate, nu sunt cine ştie ce bani. Dacă vrei, despre talentul meu la baschet pot să îţi vorbesc ore în şir, cu ăsta chiar mă laud, le-o spun tuturor: eram talentat la baschet!
Matei Lucaci-Grunberg nu s-a îmbogăţit din regie, dar nici rău nu o duce
Ce leafă ai fi avut acum, ca baschetablist cu patru-cinci ani de experienţă în Divizia A?
Dacă aveam o carieră OK, nu vârf, dar un jucător de mijloc, decent, cred că undeva la două mii de euro pe lună, pe acolo.
Sunt mai mulţi bani decât faci tu acum din regizorat?
Da şi nu, apoi, în baschet cariera e mult mai scurtă, aici nu e. După ce am terminat şcoala mi s-au legat proiecţelele, nu m-am îmbogăţit, dar sunt bine.
Pe unde stai dumneata, ca să te evaluăm un pic?
Pe la Foişorul de Foc, dar într-un apartament care a aparţinut părinţilor mei, care s-au mutat într-un apartament al bunicilor mei şi tot aşa.
Pe ce stradă?
Pe Ferdinand. E bine. Am făcut Liceul Coşbuc, care e chiar vizavi.
E un liceu bun.
Da, e puţin diferit. Apartamentul, oricum, n-are nicio treabă cu veniturile mele, a fost al lor şi mi l-au lăsat mie să stau acolo.
Mai ai fraţi, surori?
Nu, sunt singur.
Stai, deci, şi pe o moştenire impresionantă, în afara faptului că eşti un tânăr regizor de perspectivă, de succes.
Da?
Eşti căsătorit, Matei?
Nu.
Văd că porţi un inel la gât, pe o sfoară. Care e harfa inelului la gât?
Port dintodeauna un inel la gât.
De ce se poartă inelul la gât?
E de când eram eu mic, nu mai ştiu ce sportiv purta. Un tenisman, cred. Sau poate un fotbalist.
Agassi, ceva?
Parcă.
Ce fotbalist îţi plăcea ţie?
Roberto Baggio şi Paolo Maldini îmi plăceau.
Eh, aşa mai vii de acasă, a fost fotbalistul meu preferat.
Da, mie îmi place tot ce ţine de Italia – fotbalul, şi tot.
Şi mie la fel.
Puţine goluri, apărare beton, şi aia e!
Prudenţă, 1-0, fundu-n poartă, contraatac, o excelentă manieră de a învinge în viaţă.
Corect. E ideal. Meciul meu preferat a fost o finală Champions League,un Juventus-AC Milan 0-0, mi s-a părut superbă!
Matei Lucaci-Grunberg îşi aminteşte vizitele lui Matei Vişniec
Voi ţineaţi casă deschisă de când erai tu mic – veneau oameni pe la voi pe acasă, intelectuali şi aşa…
Da, pot să spun că am avut o casă deschisă, dar nu neapărat în zona teatrului şi a filmului. Veneau din literatură mai mult în perioada aia. Venea destul de des Matei Vişniec.
Venea Vişniec pe la tine pe-acasă când erai mic?
Da. Trecea. Îmi amintesc. În schimb veneau din zona de psihologie, sociologie, filosofie. Şi pictori, sculptori.
Tatăl tău…
Tatăl meu e la UNARTE ceva, profesor- ceva, lector sau ce e sub profesor, nu ştiu. Şi e preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici.
Şi cu filmele? Te uitai tu singur, de capul tău, sau cum?
E mai alambicată povestea. Când eram mic mergeam foarte des la teatru.
Cu ai tăi?
Cu bunicii.
Tot intelectuali şi ei?
Da, filosofi amândoi – bunicii din partea mamei.
Mi se pare că ştiu eu ceva de treaba asta. Bunicul tău a fost axiolog…
Da, un om cu o istorie specială.
Care era numele lui?
Ludwig Grunberg. O istorie mai aparte: era evreu, marxist, ateu.
Nu e nimic rău în asta.
Nu, dar în conjunctura de atunci, politică, şi dinainte şi după 1989… A avut probleme…
În timpul Războiului (n.m. – Al Doilea Război Mondial) cum a supravieţuit?
N-a avut probleme, pentru că era din Buzău, iar aici n-au fost mari pogromuri, deportări.
Mai mult în Moldova şi în nordul Transilvaniei, e adevărat.
Exact. El a fost cumva ferit. În schimb soţia lui, bunică-mea, vine dintr-o familie de deportaţi din Hotin. Au fost deportaţi de ruşi în Siberia. Din familia ei a fost singura care a scăpat.
Aveţi şi trauma asta în familie.
E o traumă, da. Ei s-au căsătorit la optişpe ani. Amândoi orfani. S-au întâlnit la Facultatea de Filosofie.
Marxist zici că era bunicul.
Marxist-marxist. Mai mult pe axiologie. El a scris şi nişte teatru, care n-a fost publicat.
Bunicul filosof care coresponda cu Emil Cioran şi cu Constantin Noica
Vrei să îi pui în scenă piesele?
Nu neapărat, dar măcar să le republicăm. Avem de la el şi jurnale filosofice şi scrisorile trimise între el şi mari filosofi ai timpului, esteticieni, corespondenţa dintre el şi Cioran…
A corespondat cu Cioran?
Da. Şi sunt chestii foarte mişto care n-au mai fost publicate.
Nu mai trăieşte bunicul.
S-a sinucis în 1995. El avea 62 de ani, eu 6.
Interesantă alegere. Cărui fapt s-a datorat? Lipsei de sens a vieţii?
E mai complicat. N-am un răspuns exact. A suferit de o depresie clinică.
Bunica ta mai trăia?
Bunica mea trăieşte şi acum. El a avut tot felul de crize: criza scriitorului, criza omului care îl caută pe Dumnezeu fără să îl întâlnească. Ele în esenţă nu sunt declanşatoare. Sunt efecte, nu cauze. Sunt efecte ale unui ceva. Acel ceva nu îl ştie nimeni. Mai ales după 1990, în România, psihologia şi psihoterapia erau primitive. Şi medicamentaţia…
El urma tratament?
Sigur, a fost internat şi în spital, a fost pe somnoterapie, lua tot felul… Cum se numea antidepresivul acela, care abia apăruse pe piaţă în anii `90.
Xanax-ul vremii.
Nu se numea Xanax. Prozac?
Da, probabil că era pe Prozac.
Aşa. S-ar putea să fi fost Prozac. Pe unii avea un efect de senzaţie, pe alţii – nu.
El ce metodă a ales? A sărit pe geam, cumva?
Da.
Clasica metodă a precipitării.
Nu a fost o precipitare, era perfect conştient de ceea ce face. A fost o traumă în familie.
Tu erai mic, te-au ocrotit.
Da, era şi familia mea acasă când s-a întâmplat. Era anticipată cumva. Tocmai fusese sâmbătă la doctor. El s-a sinucis într-o zi de luni. Şi doctorul i-a zis că luni îl va interna. Nu se face aşa. În momentul în care vorbeşti cu un om care suferă de panică, de anxietate, nu-i arunci încă una în spate. Pentru că îl blochezi. Toată familia a fost implicată, dar n-au putut să îl oprească. Eu n-am fost expus la traumă atunci.
Dar te-a marcat ulterior.
Da, a fost cel mai important eveniment din viaţa mea. Mai ales că apoi eu am fost crescut de fratele lui, Ludi. A încercat cumva să îi ţină locul, să îl înlocuiască, în sensul bun, frumos, nu urât. Atunci, bunicul a fost un personaj extrem de prezent în familie, chiar şi după ce a murit.
Ce s-a întâmplat cu acest unchi al tău, fratele bunicului filosof?
A murit şi el.
De moarte bună?
Să zicem că da, deşi şi la el au fost nişte probleme, era şi el cu traume. A murit tot la şaizeci-şi-un pic.
Deci, ai început cu teatrul, dus de bunici, apoi ai migrat spre film.
De prin clasa a X-a m-a furat filmul.
Matei Lucaci-Grunberg a făcut film dintr-un text de Lia Bugnar
Unde vedeai? Le furai de pe net?
Mai puţin. Mergeam mult la Cinematecă.
Aici, pe Eforie (n.m. – pe Strada Eforie, lângă Poliţia Capitalei)?
Aici, dar şi la Union. Mergeam la amândouă, vedeam filmele acolo, nici nu găseai pe torenţi filmele alea. Am şi o colecţie de vreo o mie de DVD-uri, la care construiesc de ani de zile, de pe atunci. Şi mi-a plăcut mai mult filmul. Mi s-a părut mai… nu ştiu cum să zic, o formă de limbaj care atunci mi se părea spectaculoasă, chiar dacă nu era live. Atunci vorbesc.
Acum?
Acum nu ştiu. Mă bucură mai mult teatrul acum. După ce am terminat, am lucrat şi-şi. Anul trecut am făcut un scurtmetraj, scris de Lia Bugnar, după “Oase pentru Otto”, am câştigat un concurs la CNC şi trebuie să iasă scurtmetrajul. Abia aştept!
E cu aceleaşi actriţe – Lia Bugnar şi Medeea Marinescu?
Nu. Actriţele sunt Anca Dumitra şi Nicoleta Hâncu.
Pe Nicoleta Hâncu o știu de la teatru.
Anca Dumitra joacă și în “Las Fierbinți”…
În teatru ce mai lucrezi?
În afară de “Două paravane”, tocmai am făcut “Scooby Doo” la Sala Palatului. E un produs Warner Bros, licența a cumpărat-o un american, în fine…
Și cum ai ajuns tu să lucrezi în acest proiect?
În distribuție era și Andrei Roșu, care e un actor care mi-a jucat în toate scurtmetrajele. E actorul meu fetiș în film. Mai era un prieten, Răzvan Bănică, în distribuție. Și ei au rămas fără regizor. Eu m-am dus, m-am întâlnit cu producătorii români, și-au dat OK-ul, m-am întâlnit cu producătorii americani, și-au dat și ei OK-ul, și l-am făcut.
Ce mai pregătești?
În teatru aș vrea foarte mult să fac “Noises off”. Am văzut întâi filmul, cu Michael Caine, apoi am citit textul piesei. Filmul a fost făcut de Peter Bogdanovici, un regizor independent foarte mișto. Și filmul acesta a fost sursa de inspirație pentru “Paravan. Două telefoane”. Textul acela e o comedie despre cum se face un spectacol, e în trei acte, e mai complex decât ce am făcut noi. Mai am încă un text – “Secretul armei secrete”. E un film făcut de Alexandru Tatos în 1988 sau în 1989 (n.m. – filmul a apărut în 1988). E un basm comic … dar n-a mai apucat, pentru că a murit în 1990, să facă și spectacolul de teatru, care se numește “Feriți-vă de zmei!”. Sunt în discuții pentru toate aceste proiecte. Teoretic, stau bine.
Și ce lipsește?
Puțin timp. Îmi lipsește puțin timp să mă ocup. Am mai scris un text cu Răzvan Bănică, inspirat din “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”.Texte pentru teatru am. Sunt în negocieri pentru următorul proiect: unde îl scoatem și în ce condiții.
“Paravan. Două telefoane” unde îl jucați – la Godot?
Da. Și prin țară, am mai fost cu el pe la Râmnicu Vâlcea, acum vom merge prin Moldova, la Botoșani, dar nu numai. L-am mai jucat în București la unele evenimente private. L-am jucat în Festivalul Național de Teatru și în Festivalul Național de Teatru Independent, în afara concursului.
Cum a mers?
Bine. Noi ne asumăm aici și o zonă de dezordine, pe care nu aveam cum să o evităm. Noi am făcut acest proiect, repede, special pentru Gala HOP. Eu îi știam pe actori din facultate, erau din grupul meu cu care lucram și pe film. Au jucat în scurtmetrajele mele.
La Ştefan Huluba cum ai ajuns? Că Ștefan Huluba e un actor foarte interesant.
Cred că Irina Antonie mi l-a adus. Eu nu-l știam, nu aveam nicio treabă, dar Huluba are o energie pozitivă cu totul, și e el special. Am mai lucrat acum pentru “Scooby Doo” cu un alt actor care vine din zona improvizației – Pavel Bârsan.
Îl știu pe Pavel Bârsan! E bun, e foarte bun. De la “Improvisneyland”.
E bun, da. La “Scooby Doo”, el era, pentru mine, echivalentul lui Huluba din “Două paravane”. Oricum, “Două paravane” a depășit cu mult toate așteptările noastre, am câștigat la Gala HOP, se joacă la Godot. Noi voiam să facem o comedie despre un univers pe care îl cunoaștem foarte bine – lumea repetițiilor, pe care toți actorii o știu. Ne-am gândit să facem acest spectacol care să fie funcțional și pentru un public de specialiști, din teatru, dar și pentru un public mai larg. Noi voiam să fie funcțional în orice mediu ca o comedie. L-am făcut, ne-am simțit bine, a fost o super-chimie între noi.
Matei Lucaci-Grunberg rămâne cu aceiaşi actori. Chimia.
Pentru următorul spectacol rămâneți în aceeași formulă?
Da. Și pe teatru și pe film. Eu lucrez cu același operator (Mişu Ionescu) şi monteur (Vali Bulgariu) la film dintotdeauna.
Asta e bine sau e rău?
Nu știu. Dar eu așa funcționez.
E bine, poate, pentru că voi ajungeți să vă cunoașteți, dar pentru actori cred că e rău că nu apucă să joace și cu alți actori mai experimentați și să fure meserie de la ei.
Noi suntem niște tinerei care ne ajutăm unii pe alții acum. Ca să îmi facă plăcere ceea ce fac trebuie să mă simt bine cu actorii mei.
Sunteți prieteni în afara scenei.
Sigur, dar nu suntem cei mai buni prieteni. Și eu am alți prieteni mai buni decât ei, și ei au alți prieteni mai buni decât mine. Nu suntem prieteni de-o viață, avem toți prieteni mai apropiați. Dar e o zonă de confort, și când ai confort ai mult mai mult curaj. În alte contexte nu aș face tot ce fac, nu m-aș expune așa de tare, pe când lor pot să le propun orice tâmpenie. Dacă îi conving, mergem toți și o scoatem la capăt. Sunt teorii care susțin că acest confort e o chestie de evitat.
Pentru început, e bine, nu trebuie să rămâi toată viața.
Da, cu sigurață, acum e vorba despre bucuria de a face.
Și cu Florin Pierisc Junior care e treaba (n.m. Matei Lucaci Grunber a amânat cu o oră întâlnirea, fiindcă avea o întâlnire cu Florin Piersic Junior)?
Chiar despre “Noises off” e vorba.
O să joace la tine?
Eu așa sper.
Știu că el l-a plăcut mult pe Huluba la Gala HOP.
Cine nu-l place pe Huluba? Am ajuns în conjunctura asta în care sperăm să iasă ceva. Am avut discuții bune din toate punctele de vedere până acum. Am fost coerent?
În familie vorbeați idiș sau ebraică?
Nu. Nu am fost crescut în spirit evreiesc sau religios.
Atei, atei, dar…
N-am de-a face cu comunitatea sau ceva de genul ăsta. N-am fost crescut în acest spirit. Mai avem prieteni de familie, mai sărbătorim o Hannuka sau ceva, dar atât.
Tatăl tău e creștin?
Da, e ortodox.
Matei Lucaci-Grunberg e un umanist care încă mai crede în conştiinţa oamenilor
Și tu?
Eu nu sunt nici una, nici alta. Nu sunt religios, dar nu sunt nici ateu. Nu prea îmi plac terminologiile astea.
Ceva ești tu.
Cred mult în umanism. Să zic așa – că sunt umanist? Cred mult în valorile omului, în conștința omului.
Ce părere îți face dumitale societatea noastră românească?
În general? (tace un minut). Mi-ai pus o întrebare grea. Eu o iau ca atare, nu am avut multe experiențe cu care să o pot compara. Nu am trăit în străinătate destul. Modelul acesta de aici, cu părțile bune și cele disfuncționale, nu pot să spun că mă macină sau mă doare foarte tare. Văd ce se întâmplă ca pe un dat al societății.
Viitorul societății noastre? Ești optimist, fiind și tânăr?
Îmi pui întrebări grele.
E meseria mea.
Da, nu-l văd rău.
Nu ești genul ăla care se plânge, că, vai!, lumea artistică face foamea…
Nu sunt, nu sunt.
Regimul tău de muncă? Cum e?
Mi-l fac singur. După ce am terminat școala, chiar am avut noroc să mi se lege proiectele. Ca să fiu sincer, păcălesc ușor, fiindcă vorbesc mai bine decât media și sunt mai carismatic decât media. Nu o spun cu aroganță. E o autoevaluare. Mă ajută și faptul că am un nume de familie interesant, care acum mă ajută. În alte context nu m-a ajutat. M-am confruntat și cu antisemitismul.
Matei Lucaci-Grunberg a fost făcut, în şcoală, în faţa întregii clase, “jidan împuţit”
Nu pot să cred. Unde?
La școală, de exemplu. Am fost făcut “jidan împuțit” în fața clasei. Și eu și mama – “jidancă împuțită”, și ea.
Când asta?
În clasa a opta.
De ce?
Pentru că n-am mers într-o excursie cu clasa.
Și de ce n-ai mers în excursia aia?
Pentru că aveam turneu sau ceva, nu mai știu, cu baschetul. Oricum n-avea relevanță. Era în afara orelor de școală – extra.
Nu mi se pare neapărat antisemitism. Mi se pare mai degrabă că profesorul era un imbecil notoriu și că s-a luat de tine fiindcă n-ai fost în excursie, lezându-i autoritatea. Nu te-a atacat pentru etnia ta, ci pentru ceea ce a perceput ca fiind o sfidare, el fiind în mod evident tâmpit și incult.
Nu e ușor să ți se spună “jidan împuțit” în fața unei clase întregi.
Și cum s-a rezolvat?
Mi-am trimis antrenorul de la baschet să-l caute pe holuri și să-l amenințe, că nu te mai puteai înțelege cu el.
Era masiv antrenorul de baschet.
Era un bărbat la doi metri.
Și profesorul, îmi place să cred, un minion!
Nu era chiar minion, tocmai că nu era.
Și s-au încăierat? Cine a învins?
Antrenorul de baschet. L-a luat un pic pe sus, după care ăla m-a lăsat în pace, că nu voia să mă lase să dau examenul de Capacitate.
Cu Israelul în ce relații ești? Aveți familie acolo?
Avem familie multă în Israel și în America. Și cea mai mare parte în Finlanda.
Ce caută familia dumitale în Finlanda?
Tot din partea mamei – bunicii din partea mamei… Era cineva dintr-o familie cu cinșpe frați din Finlanda și s-a îndrăgostit de altcineva din Hotin și așa au ajuns ei acolo. Familia aceasta e în Finlanda, o parte, și în Siberia – cealaltă parte. Mai am rude în Polonia.
Matei Lucaci-Grunberg are şi origini maghiare
Ești un cetățean global. Te mai duci și tu în vizită pe la rudele acestea?
Mă mai duc. Suntem internaționali. În România nu prea mai avem rude. Tata e din Ardeal, de lângă Arad, dar acolo sunt unguri (râde). Lucaci se scrie Lukasz sau aşa ceva, înainte.
Deci, ești cum e mai rău: și ungur, și evreu. Dacă erai și negru și gay și puțin țigan, erai candidatul perfect pentru toate tipurile de discriminare!
Exact. Eram combinația ideală. De-asta îți spun.
Dacă te duci pe un stadion, te înjură toți.
Plus prezumția că am bani, deși n-am, și că mă ajută cineva, deși nu mă ajută nimeni.
N-ai fost copil de bani gata. N-ai bolid la scară.
Nu vezi că n-am nici smartphone?
Așa e, n-ai. N-ai făcut pasul la smartphone. De ce?
Cred că mai mult voit, nu mi-am dorit. Am avut o viață normală, nu m-a susținut o bancă din umbră. În alte contexte, prejudecata dă bine pe un afiș – Grunberg sună cumva. Dacă mai știe cineva și cine e tata sau cine e mama sau cine a fost bunicul… Atunci e de bine.
Urmărești teatrul românesc din postura de spectator?
Sunt spectator și de film, și de teatru. Dar nu cred că sunt cel mai mare consumator de teatru.
De ce?
Știu oameni care merg mult mai mult ca mine. La film stau mai bine – văd filme non-stop, merg și la cinema.
Piratezi?
Foarte puțin. Mi-am cumprat dintotdeauna filmele.
Bănuiesc că nici dumitale nu ți-ar plăcea să fii piratat.
Când produci un film, din momentul în care ai semnat contractul e produsul lor, nu mai e al tău. Dacă fac un film independent, fac ce vreau cu el.
Ai vrea să fii un cineast independent?
Mi-ar plăcea, ar fi ideal.
Matei Lucaci-Grunberg e mai încrâncenat în film decât în teatru
În teatru, cumva, ești.
N-aș refuza să lucrez nici cu un teatru de stat. Dar mi-e greu să spun cum voi evolua, deocamdată fac teatru de plăcere. La film simt o presiune mai mare. În teatru nu pun pe nimeni să mă ia în serios. Dacă îţi place, bine, dacă nu, nu. În film am ambiţii, mă simt mai încrâncenat, da.
În teatru te mai şi joci.
Sunt şi sumele de bani mult mai mici, segmentul de joacă e mai mare. La film, eşti mai responsabil – cu bugetele şi aşa. Publicul de film e şi mult mai dificil.
De ce?
Pentru că e un limbaj mai universal, poţi face mult mai uşor comparaţii. În general, la teatru aplaudă oamenii la sfârşit, sala e foarte generoasă, foarte dispusă la reacţie.
Şi la film huiduie?
Şi la film am avut reacţii bune. Râdeau oamenii la comediile mele, dar…
Ce părere ai despre noul val?
Părerea mea e în felul următor: unele au fost foarte bune, au venit pe formula neorealismului italian, refăcut cu mijloacele de acum. A venit cu nevoia de teme sociale, lucruri care sunt foarte exotice pentru cei din străinătate. Ce n-au făcut, şi nu ştiu dacă e vina lor sau a publicului: nu au reuşit să aducă lumea la cinema. Noul val e un proces intelectual excelent, cu vârfuri mari, dar e un produs de nişă. Şi cred că un cinema sănătos înseamnă o varietate mult mai mare de genuri: filme de artă, comedii, filme de război, filme romantice.
În scurtmetrajele dumitale se mănâncă multă ciorbă?
Nu prea. Eu fac mai mult comedii. E alt limbaj cinematografic. Am făcut o comedie despre un actor care nu poate să plângă la cadru. M-am dus departe de zona asta a ciorbei. Cred, totodată, că generaţia noastră n-are încă o voce formată.
N-aveţi treabă cu Revoluţia.
Eu m-am născut în 1989, am trăit într-o lume occidentală, am avut computer de mic, Cartoon Network, telefoane mobile… Nici tranziţia n-am trăit-o în maturitate. Eu ştiu bine lumea de după anul 2000. Asta am trăit. Nimeni din generaţia mea n-are treabă cu Revoluţia. La noi văd oameni care caută tot felul de limbaje noi, alternative. Ştiu un regizor puţin mai mare decât mine care face cu totul altceva: cuţitari într-o şaormerie, foarte Tarantino, film de gen. Şi colegii mei – la fel – erau îndreptaţi spre filme mai puţin realiste. Vreau să zic neapărat ceva despre John Cassavetes. El este modelul meu. E ca un ideal – un om care era actor la bază, care făcea şi teatru, şi film. Făcea filme la Hollywood şi cu banii îşi făcea filmele lui. Avea şase-şapte actori şi toate aceste filme sunt făcute cu aceşti actori, şi au o putere extraordinară. Le filma la el acasă în general. Îl distribuia pe Peter Falk, actorul din “Colombo”. Era o zonă un pic de nebunie. Eu nu sunt chiar aşa – un mare risk taker.
0-0, italian.
Da, dar mereu îţi doreşti ce nu eşti. Dacă se va vorbi despre mine cândva ca despre John Cassavetes aş fi mai mult decât fericit.
CITAT: “Noul val e un proces intelectual excelent, cu vârfuri mari, dar e un produs de nişă. Şi cred că un cinema sănătos înseamnă o varietate mult mai mare de genuri: filme de artă, comedii, filme de război, filme romantice.” Matei Lucaci-Grunberg, regizor.
Foto: Arhiva personală Matei-Lucaci Grunberg