Povestea Silviei e foarte frumoasă și este încă la început: de mică a privit stelele și a visat să zboare și a mai crezut și că are harul de a vorbi în limbi străine. Locuia într-o comună de lângă Slobozia (Ialomița). Ajunsă la oraș s-a interesat de cum ar putea să plece cu o bursă de studii tocmai în Coreea de Sud. Îi plăcea ei coreeana. Ajunsă acolo, a studiat media, lucrează la o televiziune și, între timp, a mai fost declarată și cetățean de onoare al capitalei statului sud-coreean. Iată, Silvia.

Andrei Crăciun

Silvia, de la Colelia, județul Ialomița, trecând pe la liceu prin Slobozia tocmai la Seul, Sud-Coreea. De ce ai plecat tu din țara noastră tocmai în Coreea de Sud?
Ceea ce o să spun acum va suna amuzant, având în vedere faptul că am copilărit într-o comună atât de mică, însă atunci când m-am mutat în Slobozia nu m-am putut gândi decât la cât de mic este orașul, cum toate zilele sunt monotone și aproape la fel. De mică îmi plăcea să privesc avioanele, stelele, îmi închipuiam că pot vorbi limbi străine. Am fost deci pasionată de ideea de a mă aventura în necunoscut, de a descoperi atât o lume nouă, cât și pe mine ca persoană. Mi-am spus că explorând așa un loc îndepărtat voi afla cine sunt, și de ce sunt.

Trebuie să recunoști că povestea ta e excepțională, o fată dintr-o comună de lângă Slobozia să primească o bursă integrală de școlarizare în Coreea și să se stabilească acolo? Povestește-ne. Cum ai procedat? Poate mai sunt și alți puști care au aceleași vise ca tine și ar vrea să știe. Mai ales că nu ai obținut-o din primul an și nu ai renunțat.
Așa este, bursa aceasta a fost pentru mine o lecție dulce-amară. Inițial am eșuat, și nu am plecat în 2013, atunci când am aplicat pentru prima dată. A fost lecția necesară care să îmi arate că nimic nu se întâmplă fără motiv, și că trebuie să existe un echilibru în toate. Nu este bine să fii nesigur, dar și siguranța în exces dăunează. Am fost prea sigură, și am pierdut. Dar cam atât despre încercarea eșuată, să revenim la bursa în sine. Această bursă este oferită de guvernul coreean tinerilor dornici să urmeze studii de licență, masterat sau doctorat în Coreea de Sud. Sunt burse complete, care nu au niciun fel de obligație inclusă. Am două sfaturi pentru cei interesați nu numai de aceste burse, ci în general de burse de studiu în străinătate. În primul rând, nu vă dați bătuți din căutat; la prima căutare a părut că nu există burse pentru Coreea, dar căutând în mod repetat, din informație în informație, reușești să ajungi la ceea ce te interesează. Perseverența este necesară, întrucât astfel de informații se updatează foarte frecvent. Al doilea sfat este să vă pregătiți din timp. Activitățile extrașcolare, voluntariatul, concursurile, publicațiile, ș.a vă recomandă foarte mult. Nu e vorba de un efort realizat într-o lună, ci de un efort constant de-a lungul liceului, necesar pentru a putea concura cu alți studenți.

Știu că ai scris încă din școala generală, poezie, eseuri, mai scrii – ce faci cu pasiunea ta pentru scris? Scrii în coreeană acum, publici? Cum e? Cum se descurcă aceia care scriu – poeții, prozatorii, eseiștii – în Sud-Coreea
Da, am continuat să scriu eseuri, și în prezent lucrez la o nuvelă pe care îmi doresc să o public. În coreeană nu am scris, și asta pentru că experiența de scris în limbile franceză și engleză m-au învățat că nimic nu echivaleză limba maternă, mai ales dacă este vorba de un proiect mai de amploare, cum ar fi o nuvelă. Este ca și când ai face sarmale cu varză dulce. Forma, culoarea, mărimea, mirosul, toate sunt la fel, dar ceva invizibil poate ochiului liber, dar vital, lipsește.

Cum e viața în Coreea, cum e societatea acolo, ce diferențe culturale te-au impresionat cel mai tare, cum te-ai adaptat?
M-am adaptat foarte repede, și asta cred că s-a datorat în mare parte faptului că nu am comparat fiecare aspect cu viața pe care o aveam în România. M-au atras foarte mult toate noutățile pe care le descopeream, și cel mai mult m-a impresionat modul în care lucrurile se desfășoară. Totul pare foarte rapid, bine organizat și delimitat. Ei pun foarte mare accent pe ideea de colaborare și comunitate, pe lucrul în echipă și apartenența la grup, ceea ce cred că ar fi o lecție foarte utilă și pentru noi, românii. Dacă vorbim de șocuri culturale, de multe eram oarecum conștientă, dar pot spune că foarte greu mi-a fost să stau pe jos și să mănânc la mesele acelea scunde (am 1,80, ha-ha). Îmi amorțesc picioarele numai când mă gândesc.

Ești prezentatoare la Chosun TV din Seul și studiezi media la o universitate din capitala Coreii de Sud, ba chiar ai ajuns și cetățean de onoare al Seulului după ce te-ai implicat în activități de voluntariat, așa că trebuie să te întreb: te mai întorci vreodată în România?
Deși Coreea m-a tratat foarte bine, am în vedere și posibilitatea de a mă întoarce. Recunosc, simt că rezonez mult prea mult cu Asia de Est ca să mă întorc definitiv, dar simt că România se află într-un impas, și dacă va fi ceva ce voi ști sigur că pot face, atunci cu siguranță voi pune bazele acelui proiect, chiar dacă asta ar însemna poate să fiu în țară mai mult ocazional.

Cum sunt relațiile interpersonale în Coreea? E greu ca străină să-ți găsești dragostea acolo? Ce știu coreenii despre România – îi interesează, știu ceva?

Cred că voi începe prin a spune în primul rând că există o foarte clară delimitare între generația mea și generația coreenilor de vârsta bunicilor mei, foarte bine conturată de războiul civil pe care cei în vârstă l-au trăit. Cu această diferență în minte, ceea ce am sesizat eu este că bătrânii par mult mai prietenoși și deschiși. Dacă ei cunosc puțină engleză, cel mai probabil ți se vor adresa în metrou, curioși să afle despre țara din care provii. Tot ei sunt și cei care par a știi mai multe despre România, în special despre Ceaușescu și Nadia Comăneci. Când vine vorba despre tineri, mi se par ceva mai timizi, sau mai bine zis puțin prea gânditori când vine vorba de comunicarea cu cineva din altă cultură. Mă tratează cu foarte mult respect, și chiar simt că le este puțin teamă să nu cumva să facă vreo greșală culturală. Cu toate acestea, sunt din ce în ce mai multe relații mixte, ba chiar am două prietene bune căsătorite cu coreeni.

De când ai plecat, ce ai învățat despre țara noastră trăind la distanță?
În mod paradoxal poate, am învățat să o apreciez mult mai mult. Mi-am dat seama că noi, românii, nu suntem învățați să ne iubim unii pe ceilalți, dar mai ales, să ne iubim țara. Văzând cât de mult coreenii își iubesc și își apără țara, am ajuns să înțeleg cât de dezbinat este poporul nostru. Cu toate acestea, din punct de vedere geografic, nu ne aflăm aproape de o țară care ne amenință cu un război nuclear, avem un teritoriu de două ori mai vast, iar populația noastră este  dublul populației din Seul. În plus, avem un sol foarte abundent în resurse. Cu toate acestea, consider că nu vedem esențialul.

Cum vezi tu viitorul României, Silvia? Dar pe al Coreeii?
Viitorul României… este o întrebare foarte bună. Sincer, de câte ori mă întorc, dacă am vreo experință negativă interacționând în vreun fel cu sistemul din România, ajung să gândesc foarte negativ, și să spun că nu mai are rost să mă întorc deloc. Dar atunci realizez de fapt că încă ne-a rămas ceva vital unui viitor mai bun: speranța. Avem foarte mulți oameni capabili, dar motivul pentru care mulți dintre aceștia aleg să plece are legătură în primul rând cu noi. Oamenii au devenit suspicioși, au început să creadă că este în regulă să îți fie ție bine cu prețul celui de lângă tine, și de fapt îi criticăm atât de mult pe politicienii corupți, încât devenim orbi și nu realizăm că am devenit ca ei. Ne aflăm în Uniunea Europeană și apartenența noastră la UE este deja cheia pe care dacă o folosim cu cap, ne-ar putea deschide noi orizonturi. Avem acces la fonduri, și la o piață mare de desfacere. Consider că România ar trebui să producă și să exporte mai mult pentru un viitor mai bun. Coreea merge în continuare într-o direcție bună, și preconizez că nu va avea probleme în viitor, decât dacă vor exista crize de energie; este o țară fără resurse, așa cum am meționat, și numai o criză de petrol ar putea stagna producția lor masivă de semiconductoare, electronice, sau nave.

Despre Coreea de Nord ce se vorbește acolo – ce scriu ziarele, ce zic televiziunile, se va mai reunifica vreodată peninsula?
Am vorbit de diferențele ce există între cele două generații, care sunt foarte bine delimitate și când vine vorba de visul unei reunificări. Cei bătrâni au încă frați și surori în nord, fapt pentru care au fost foarte sensibilizați datorită summit-urilor recente dintre Moon Jae In, președintele Coreei, și Kim Jong Un. Cei din generația mea însă nu consideră unificarea benefică, Coreea de Sud fiind nevoită să investească sume  uriașe pentru a echilibra cât de cât situația care s-ar crea. Putem să ne imaginăm un scenariu asemănător cu cel ce s-a petrecut în Germania. Mulți coreeni din nord își vor părăsi casele în vederea unui trai mai bun, iar statul va trebui să folosească sume uriașe de bani pentru a restabili situația de haos care s-ar crea. Ziarele sunt foarte optimiste, și prezintă situația într-un mod foarte conștient: se vorbește în general despre progresul făcut, despre stabilizarea situației în peninsulă, unificarea fiind încă un pas ce nu are cum să aibă loc în viitorul apropiat.

Părinții tăi locuind în Ialomița ce-au zis când te-au văzut la celălalt capăt al lumii, ce zic acum, dar oamenii din comunitate, te căinează că mănânci câini și viermi de mătase? Chiar așa, ce mănânci? Cum arată o zi obișnuită din viața Silviei?
Ha-ha, câine nu am mâncat, și nu intenționez, dar vierme de mătase am încercat, e adevărat. Și, spre surprinderea tuturor, chiar mănânc chestii normale în general. Mai ciudate cred că ar fi plantele pe care ei le folosesc în diverse garnituri. De exemplu rădăcini de lotus, sau tulpină de brusture, care sunt nelipsite de la masă. Cred însă că mănâncă mult mai sănătos și diversificat decât noi. Este adevărat, au și ei plăcerile lor vinovate, și unele mâncăruri pot fi puțin prea picante sau grase, dar în general sunt de părere că noi mâncăm foarte multă carne. O zi obișnuită începe cu facultatea și în general continuă cu diverse activități, de exemplu voluntariat în cadrul unui orfelinat (n.r. – așa a și ajuns Silvia cetățean de onoare al Seulului, fiind răsplătită pentru cum s-a implicat ca student din străinătate în viața comunității coreene, fiind și profesor voluntar pentru copiii din Gangdong) sau cursuri de perfecționare. Sunt de părere că nu știm niciodată suficient de mult, așa că îmi place să învăț ceva nou în fiecare zi. De câteva luni sunt invitat special la o emisiune la radio, ceea ce m-a făcut să realizez că nimic nu este mai fascinant decât să descoperi oameni, și să interacționezi cu aceștia. Îmi face o plăcere deosebită să vorbesc cu persoane ce provin din diferite colțuri ale lumii, și de obicei îmi închei ziua la ceai, în sufrageria din cămin, cu fete ce provin din alte țări.

Silvia, ultima mea întrebare este: ești fericită?
Poate că dacă mi-ați fi pus această întrebare în 2017, aș fi ezitat să răspund, și asta pentru că nici eu nu cunoșteam răspunsul întrebării. Anul ce a trecut a fost pentru mine un an al revelațiilor și al lecțiilor de viață. Am învățat însă ceva esențial: fericirea vine din interior, și nu de la oameni. Am alergat atât de mult după fericire, dar niciodată nu mi-am dat seama că de fapt treceam pe lângă ea, treceam pe lângă mine însămi. Dacă ești mulțumit cu ceea ce faci, cu persoana care ai devenit, de locul unde te afli, de persoanele cu care te-ai înconjurat, atunci poți fi fericit. Și ca să răspund la întrebare, sunt mai mult decât fericită. Sunt încântată să mă redescopăr în fiecare zi din viața mea.

CITAT
Mi-am dat seama că noi, românii, nu suntem învățați să ne iubim unii pe ceilalți, dar mai ales, să ne iubim țara. Văzând cât de mult coreenii își iubesc și își apără țara, am ajuns să înțeleg cât de dezbinat este poporul nostru.
Silvia Pencu, studentă româncă la Seul