O schioare cu un picior amputat, medic patolog în Germania, câștigă medalii pentru România la Jocurile Paralimpice

Scris de Andrei Militaru 26-08-2016 57,237

Laura Văleanu este o tânără de 26 de ani, originară din Sibiu, a cărei viaţă este demnă de un scenariu de film. Pentru Laura viaţa a fost până acum o “aventură” plină de neprevăzut, cu măriri şi decăderi, în care a făcut ca imposibilul să devină posibil. Şi a reuşit când alţii nu-i dădeau nicio şansă. A reuşit pentru că ea este imaginea fidelă a curajului, ambiţiei, devotamentului, pasiunii, entuziasmului, toate adunate laolaltă.

Destinul Laurei a fost unul tragic. La vârsta de 16 ani a avut un teribil accident de motocicletă, în urma căruia i-a fost amputat un picior de la gambă în jos. În mod normal, o victimă a unui astfel de eveniment este, practic, condamnată să traiască toată viaţa într-un scaun cu rotile, stârnind compasiunea celor din jur. Nu a fost şi cazul Laurei, care a refuzat cu obstinaţie să accepte că viaţa ei poate deveni un calvar, a refuzat să se lamenteze. În ciuda infirmităţii, a continuat să lupte pentru visurile sale, conştientă fiind că are toată viaţa înainte. Ajutată de un psihic de fier, a depăşit acest moment de cumpănă şi nu a renunţat niciodată să spere că, într-o zi, va redeveni un om normal. Şi chiar a reuşit graţie unor oameni cu inimă mare. A primit o proteză cu ajutorul căreia a învăţat să meargă din nou. Dar dorinţa ei cea mai mare era să urce din nou pe schiuri, un sport care i-a marcat, în sens pozitiv, copilăria. Ar fi de prisos să spunem că a reuşit şi de această dată, ba mai mult, a făcut schi de performanţă, fiind cooptată în lotul paralimpic al României şi participând la Jocurile Paralimpice.

În paralel cu schiul, Laura a urmat cursurile Facultăţii de Medicină ale Universităţii din Munchen. Timp de cinci ani a studiat asiduu, iar de curând a devenit doctor patolog la institutul de specialitate din Munchen, preluând din mers şi activitatea de asistent universitar. Practic, timpul Laurei se împarte acum între laboratoarele medicale, tratate şi cursuri studenţeşti, rapoarte de cercetare şi pârtia de schi. Este un amestec straniu de activităţi, care defineşte existenţa acestui om minunat.

Laura Văleanu s-a născut în Sibiu, provenind dintr-o familie de intelectuali. La o vârstă la care alți copii abia învață să vorbească și să scrie, tânăra, motivată și îndrumată de tatăl său, a făcut cunoștință prima dată cu limba germană.

IMG_0016

În clasa a I-a am învăţat să scriem şi să citim în germană, iar în clasa a II-a am învăţat în română. În clasa a IV-a am dat test la germană pentru a intra la Liceul Brukenthal, pe care l-am și absolvit ulterior. Tata a avut foarte mulţi prieteni saşi și lui i se părea foarte important să învăț limba germană”, povestește tânăra.

În paralel cu studiul limbii lui Goethe, a deprins deopotrivă tainele schiului, încurajată tot de tatăl ei. A început să schieze la vârsta de cinci ani, iar de atunci acest sport a acaparat-o iremediabil. A ajuns să trăiască pentru schi, să se hrănească şi să respire aerul tare al schiului. “Am ajuns să iubesc acest sport mai mult decât aş putea iubi o fiinţă. Am ajuns să nu mai pot trăi fără schi, fără acea senzaţie care mi-o dă acest sport. Schiul a devenit drogul meu fără de care nu mai puteam trăi.”

Pe lângă rezultatele excelente obținute la școală, Laura a avut rezultate pe măsură și la schi. În scurt timp a devenit schioare profesionistă, iar la vârsta de 15 ani a câștigat primul ei titlul major în acest sport, titlul de campioană națională. În plus, a adoptat un stil de viaţă alert, combinând exerciţiul fizic cu cel mental. Practic, viaţa Laurei era perfectă, însă atipică pentru un adolescent de vârsta ei. “Aveam un sentiment ciudat atunci, deoarece îmi atinsesem toate scopurile şi totul era roz, dar parcă totuşi nu eram mulţumită pentru că voiam mai mult.

IMG_5478

Seara fatidică care i-a schimbat viața

Însă, aspirațiile Laurei s-au transformat fulgerător în fum din cauza unui teribil accident de motocicletă petrecut în Sibiu pe când avea 16 ani. “Era foarte aglomerat drumul, aşteptam să trec printr-o intersecţie şi am avut neşansa ca o maşină care venea din dreapta mea să intre direct în mine. M-a lovit în plin. Accidentul a avut loc la o lună după ce îmi luasem motorul”, își amintește cu seninătate tânăra. De aici înainte a urmat un adevărat calvar, cu zeci de zile petrecute în spitale, cu suferințe uriașe și operații nenumărate rămase fără rezultat, deoarece medicii nu i-au mai putut salva piciorul.

Am ajuns la spital, la Sibiu, și exact în aceeași noapte am fost transferată la Târgu Mureş cu o ambulanță, nu cu elicopterul. Nici până azi nu am înțeles de ce nu am mers cu elicopterul. La astfel de accidente, extremitățile sunt cele mai afectate, iar dacă nu intervii asupra lor în șase ore, nu mai ai ce să le faci. Am fost operată destul de târziu, deja şansele de reuşită erau destul de mici pentru că degetele deveniseră negre. Apoi am fost mutată la Cluj, mama mea fiind medic şi având foarte mulţi prieteni acolo. Din păcate era prea târziu, ajunsesem la faza în care rămăsesem doar cu călcâiul piciorului.

Într-o asemenea situație, Laura a avut de luat o decizie care avea să-i marcheze toată viața. A avut de ales între varianta unei reconstrucţii plastice prin acoperirea părţii afectate cu muşchi de pe spate sau de pe abdomen sau varianta amputării şi înlocuirea piciorului cu o proteză.

Când mă gândesc acum, mi se pare tare greu ca un copil de 16 ani să ia o astfel de decizie. Am luat decizia amputării de la nivelul gambei, deoarece nu doream să mai am parte de alte operaţii care ar fi urmat dacă aş fi ales varianta reconstrucţiei. Din primele clipe de când am ajuns la spital am ştiut că o să-mi amputeze piciorul, dar am fost mereu pozitivă şi optimistă.”

După accident nimic nu mai era perfect, ci totul trebuia luat de la zero. “Înainte de accident am avut 67 kg, după accident ajunsesem la 47 kg, mi se atrofiase musculatura destul de mult pentru că nu făceam nimic. Eu nu am trăit această experienţă neplăcută într-un mod negativ, ci am văzut-o ca pe o provocare. Atunci mi-am dat seama că fusesem degeaba nemulțumită anterior accidentului pentru că viaţa mea fusese perfectă, dar de multe lucruri în viaţa îţi dai seama prea târziu de anumite lucruri. Important e să înveţi din fiecare experienţă şi cel mai important e să ştii să-ţi controlezi stările cu ajutorul minţii, să fii propriul tău psiholog.”

După toate chinurile trăite în spital, la revenirea acasă, Laura a primit o proteză cu care nu s-a adaptat deloc la început. Trebuia să o schimbe săptămânal pentru că piciorul îi era umflat după operaţie. Apoi a început să o schimbe lunar, iar ulterior, cu ajutorul unei firme de specialitate din Oradea, a făcut rost de o proteză definitivă, specială pentru schi, care a costat 15.000 de euro. Totuși, și aceasta a avut nevoie de mai multe ajustări, până când Laura a simțit-o ca pe piciorul ei.

A durat câţiva ani până a învățat să meargă perfect, fără dureri şi disconfort. Însă marea ei dorință era să revină pe schiuri. “Grija mea a fost mereu să mai pot merge cu motorul şi să mai pot schia. Am avut accidentul în septembrie, iar în decembrie, când a dat prima zăpadă, nu mai puteam de nerăbdare să schiez din nou. Şi aici am plecat de la zero, am început pas cu pas, ca şi cu mersul pe jos. Am învăţat cu fosta mea antrenoare, în Păltiniş, pe pârtia mică, ca la cinci ani, atunci când am schiat prima oară în viaţa mea. După doar o zi pe pârtia mică eram deja pregătită să merg pe pârtia mare. A fost un sentiment foarte ciudat, dar în acelaşi timp am simţit acea satisfacţie pe care numai schiul mi-o putea da. Iar de acolo şi până la schiul de performanţă mă aştepta un drum lung și deloc uşor.

IMG_9669

Motto-ul Laurei: “Întâlnește oamenii potriviți la momentul potrivit”

La trei luni distanță de la accident și după ce a învățat să schieze din nou, viața Laurei a cunoscut o nouă turnură neașteptată. Povestea ei a ajuns la urechile unor jurnaliști de la o televiziune locală. Astfel, mai multe filmulețe cu Laura pe schiuri, ajutată de proteza specială, au fost vizionate de oficiali ai Comitetului Naţional Paralimpic (n.r. – for care se ocupă de coordonarea și pregătirea sportivilor cu dizabilități pentru întrecerile destinate acestora), care pregătește sportivii pentru Jocurile Paralimpice.

Eram în clasa a 12-a, înainte de Bacalaureat. M-au sunat şi m-au întrebat dacă vreau să merg anul următor, în 2010, la Jocurile Paralimpice de la Vancouver. Am acceptat, dar am mers fără prea multe antrenamente. Mi s-a părut foarte greu, în condiţiile în care la o competiţie de o asemenea anvergură nu poţi merge fără să te antrenezi temeinic. Totuși, am participat la primele mele Jocuri Paralimpice.  La Vancouver am întâlnit oamenii potriviți la momentul potrivit. Oamenii de acolo, atmosfera, tăria lor de caracter m-au făcut de 1.000 de ori mai puternică şi mi-au schimbat perspectiva despre viaţă. M-am schimbat acolo în două săptămâni cât alţii în ani. Am revenit la viaţa de zi cu zi mai puternică ca niciodată şi foarte încrezătoare în mine.

Ulterior, prin intermediul tatălui ei și al unui antrenor de schi german, Laura a făcut cunoștință cu actuala sa antrenoare de schi, o nemțoaică ce pregătește sportivi din lotul național paralimpic al Germaniei. Tinerei schioare i s-a reactivat licenţa de schi şi a redebutat la Campionatele Mondiale, în 2013. Practic, ea s-a pregătit cu lotul paralimpic al Germaniei şi a concurat pentru România la întrecerile internaționale.

Un an mai târziu, a urmat Olimpiada de la Soci, pentru care s-a pregătit un an întreg. Grație antrenamentelor intense efectuate sub stricta îndrumare și supraveghere a antrenoarei sale,  Laura s-a prezentat mult mai bine la Soci decât la Vancouver. “Am terminat pe locul 5, iar un an mai târziu, în 2015, am concurat la toate probele, inclusiv cele de viteză şi am terminat pe locul 3 în proba de slalom uriaș”, mai spune tânăra care acum se pregătește pentru  Jocurile Paralimpice din 2018, din Coreea de Sud.

Deși concurează sub tricolor la concursurile internaționale, dar se pregătește cu lotul paralimpic al Germaniei, Laura nu beneficiază de niciun sprijin din partea Federației Române de Schi Biatlon. Singurul sprijin îl are de la Comitetul Paralimpic Român, care o susține din punct de vedere logistic, nu și financiar. De altfel, ea beneficiază de bunăvoința antrenorilor de la lotul german, care o pregătesc benevol. “Comitetul Naţional Paralimpic nu dispune de fonduri să plătească antrenori, iar federația nu este interesată de soarta mea. Cu toate acestea, nu m-am gândit niciodată să concurez pentru Germania, chiar dacă este țara mea adoptivă, deoarece România este țara mea natală și pentru ea voi concura mereu.

IMG_1231

Absolventă de medicină a unei prestigioase universități europene

Dacă alți sportivi profesioniști își petrec toată viața în sălile de antrenament sau în cantonamente, preferând gloria efemeră, ei bine, Laura s-a gândit și la viitorul ei și la vremurile când nu va mai putea să facă sport de performanță. Influențată puternic de mama ei, medic de profesie, tânăra schioare a urmat cursurile Facultății de Medicină a Universității Ludwig-Maximilian din Munchen, facultate pe care a absolvit-o recent. Cum a ajuns să studieze în Munchen?

Încă din gimnaziu am început să facem schimburi de experienţă cu şcoli din Elveţia, Germania şi Austria. Eram fascinată de ţările acestea, de elevi, de mentalitatea oamenilor. Asta m-a determinat să-mi doresc să studiez într-una din aceste ţări. Iniţial am vrut să dau examen pentru Viena, m-am pregătit pentru acest examen, dar a coincis cu proba de sport de la bacalaureat şi nu am mai putut ajunge la examen. Apoi am optat pentru Munchen pentru că era cel mai aproape oraş de România, erau zboruri directe către Sibiu, aveam şi prieteni din ani mai mari care studiau acolo.

A fost admisă cu nota de la bacalaureat, s-a pregătit doi ani, după care a susținut examenul de admitere de stat, un examen pe care îl promovează, în medie, 50% dintre concurenţi. Apoi a urmat cursurile propriu-zise, care au durat trei ani, după care încă un an în care a făcut practică în spital la toate specializările. La final a dat un examen scris şi oral, pe care l-a promovat cu succes și astfel a devenit medic patolog. Acum lucrează la Institutul de Patologie din Munchen ca rezident și spune că este extrem de încântată de munca pe care o prestează. Lucrează mai bine de 12 ore pe zi și nu câștigă foarte mult raportat la orele lucrate, dar asta n-o împiedică pe Laura să fie mereu motivată.

IMG_9667

Întotdeauna am vrut să fac medicină, de când eram mică, mama mea fiind medic, probabil că m-a influenţat indirect. Studiul de medicină nu mi s-a părut greu. Atât de mult îmi place şi atât de mult mă pasionează, încât nu mi se pare greu că trebuie să învăţ tot timpul şi să mă pregătesc tot timpul. Nu mi-aş putea imagina să fac altceva, nici nu cred că aş fi bună de altceva.

În plus, pe lângă munca din Institutul de Patologie și antrenamentele de pe pârtia de schi, Laura a găsit timpul și resursele pentru a-și face intrarea și în mediul academic. “La clinica universitară unde lucrez acum este extraordinar pentru că, în afară de faptul că fac ceea ce face un patolog, am şi cursuri cu studenţii. Am început de curând să predau. Pe lângă muncă, activitate de predare şi schi, mai trebuie să facem şi partea de cercetare pentru că suntem la clinică universitară şi este obligatoriu să facem şi cercetare”, explică Laura, care mai spune că, deși timpul său este destul de comprimat, întotdeauna își găsește momente de relaxare în schi. “Am noroc că lucrez pe segmentul de patologie, drept urmare am weekend-urile libere şi mă pot pregăti. Zilnic fac câte 2-3 ore de antrenament. Acum, pe perioada verii, pregătirea se bazează foarte mult pe condiţie fizică, iar în weekend-uri merg şi schiez pe gheţar. Îmi place să fac lucruri grele doar pentru satisfacţia pe care o primesc la final.

CITAT: “Din primele clipe de când am ajuns la spital am ştiut că o să-mi amputeze piciorul, dar am fost mereu pozitivă şi optimistă.” Laura Văleanu, medic patolog și sportiv paralimpic