S-a pregătit de la cinci ani să ajungă violonistă. Și chiar a ajuns – avea o carieră în față la Londra și mai departe spre orice orchestră din lume. Când a venit vremea să dea la facultate, Letiția Vlădescu a schimbat tot. A ales teatrul, la București.

Letiția (pe care o mai cheamă și Teodora) s-a născut într-o familie de muzicieni (tatăl ei e dirijor, mama ei e pianistă). Sora ei mai mare este Cezara-Lucia Vlădescu, considerată un copil-minune al pianului (a intrat la facultate la treisprezece ani, în Germania). Mezina familiei Vlădescu s-a născut la Târgoviște, pe 21 decembrie 1987.

Letiția însăși a fost un copil-minune, dar al viorii. Și ea ar fi putut să plece din România, la studii. Avea doar 14 ani și fusese acceptată la Yehudi Mehunin School din Londra. N-a obținut, însă, o finanțare pentru o bursă completă. După ce a absolvit Liceul “George Enescu” era din nou așteptată la Londra. I se deschiseseră porțile Academiei Regale de Muzică din Marea Britanie.

În România, Letiția a studiat vioara cu mama lui Alexandru Tomescu, reputata profesoară Mihaela Tomescu. Avea deschise toate ferestrele spre o mare carieră în muzică. Și, cu toate acestea, Letiția a ales altceva.

S-a hotărât, cu foarte puțin timp înainte de admitere, să dea la teatru. A intrat prima, cu nota zece. Letiția a luat-o de la început (ca violonistă era cunoscută ca Teodora Vlădescu). A vrut să rupă toate legăturile cu trecutul ei. De ce? Pentru că nu era fericită. Și nu era sinceră cu meseria de violonist-concertist. Onestitatea e foarte importantă pentru Letiția.

Iar teatrul a fost darnic cu ea. A jucat în seriale (într-un proiect belgian sau mai degrabă o coproducție europeană – a avut rolul principal în“Matrioshki 2”), în show-uri de televiziune (în Statele Unite ale Americii și România), a fost o Mița Baston extrem de apreciată – la nouăsprezece ani uimea pe toată lumea pe scena Teatrului Sică Alexandrescu din Brașov.

Au trecut anii. Letiția are acum douăzeci și șapte. Joacă în “Peretele” la Metropolis, o mai vedeți la Mignon, dar și – ei bine, da – la Operetă. Nu demult a avut o reprezentație la Londra – la Leicester Square Theatre.

Letiția Vlădescu e o femeie foarte frumoasă, care emană siguranță de sine prin toate mișcările trupului și vocii. Dar dacă te uiți mai adânc în ochii ei, riști să vezi o fragilitate, o vulnerabilitate, de care, în definitiv, niciun om care duce povara unui asemenea talent nu e străin.

Îți atrag atenția că te voi înregistra și voi face publică această convorbire.
Nu pot să cred! Cum am ajuns eu să fac așa ceva?

Ești o mare actriță din țara noastră, se mai întâmplă.
Dar nu ai putea să ții minte ceea ce zic?

Nu. N-am memoria voastră – a actorilor. Pleci la Londra, am auzit, să joci. Ce joci acolo?
Joc în “Oase pentru Otto” cu Lia (n.r. –spectacolul, scris și regizat de Lia Bugnar,   s-a jucat, în această formulă la Leicester Square Theatre din Londra). Și îmi place rău de tot.

E prima reprezentație pe care o dați în formula asta (n.r. – “Oase pentru Otto” se joacă la București cu Medeea Marinescu și Lia Bugnar).
Da.

Și o să cânți o arie din “Traviata”?
O să o cânt atât cât trebuie.

În ce spectacole mai joci tu acum, în țara noastră, nu dincolo de Canalul Mânecii?
Joc în “Peretele” (n.r.- un musical de Lia Bugnar), care se joacă la Metropolis, joc în “Noi doi… cu Leon”, o comedie bulevardieră de Neil Simon, la Teatrul Mignon. Tot la Mignon joc în “Midnight chat cu Sylvia Plath”. Superbă, superbă viață a avut poeta…

Ți-a plăcut ție viața ei?
Universul ei, de fapt, nu neapărat viața. E un univers extrem de special.

Și în ce mai joci?
“Liliacul” de Strauss la Operetă, iar acum la alte două spectacole, care nu știu când vor ieși – unul nici nu știu dacă va ieși vreodată, ăsta e adevărul.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu renunțarea

Reusești să nu mori de foame?
Iată-mă! Sunt perioade în care e mai greu, dar…

Ești și mică, așa…
Mănânc foarte puțin. Între timp am învățat să renuț la multe lucruri care îmi plăceau.

Mașini de lux, iaht-uri, croaziere?
Doar călătorii. Dar la un nivel de lux. S-a întâmplat să călătoresc foarte mult de când eram mică. Acum, da, am mai renunțat, din motive financiare. Și când eram mică oricum mergeam la concursuri și nu apucam să văd foarte multe lucruri, și nici nu plăteam cazare sau așa.

Câți ani ai tu?
Douăzeci și șapte.

Povestește-mi te rog prima dintre cele două cariere ale tale – cea de violonistă. Ai fost și o îndrăgită violonistă din țara noastră când erai mică.
Da, am fost.

Când ai început?
La cinci ani.

De bună voie și nesilită de nimeni?
Da, chiar așa a fost.

Sora ta (n.r. – Cezara-Lucia Vlădescu, în prezent reputată pianistă) cânta deja la pian?
Da, ea a început de la trei ani.

Cu câți ani e mai mare decât tine?
Cu patru ani.

Și dacă tot mergea ea… De ce n-ai urmat și tu tot pianul?
Nu mai știu. Și tot timpul cred că am dat răspunsul corect la întrebarea asta, dar, sincer, adevărul e că nu mai știu. Nu îmi mai aduc aminte dacă eu am pus mâna pe vioară, chiar nu-mi mai amintesc. La Cezara știu sigur că plângea să o lase la pian, dar eu… Nu mai știu. Cezara era, de fapt, geloasă că mama mea făcea ore de pian cu copiii.

Mama ta e profesoară de pian?
E pianistă, da. E posibil ca eu să nu fi vrut să fac la fel ca sora mea.

Erai o Gică-Contra?
Da. Și cred că n-am fost nici la fel de sever educată ca ea.

Pentru că erai mai mică?
Da. Și eram foarte mincinoasă (râde).

Ziceai că repeți și nu repetai? Sau cum?
Nu puteai să nu repeți, mai ales în primii ani, ca să îți menții nivelul tehnic. Pentru că, tehnic, erau foarte mulți copii foarte buni, ruși, coreeni…

Stai că începem cu începutul.
Perioada mică?

Da. Și unde “zdrăngăneai” vioara? La tine acasă?
Da, dar de la preșcolari m-am dus să văd dacă o să fiu acceptată la Liceul de Muzică “George Enescu”.

Acolo ai învățat?
Da. Și profesoara mea a fost doamna Mihaela Tomescu (n.r. – mama violonistului Alexandru Tomescu).

Cât timp?
Treisprezece ani.

De ce treisprezece?
Pentru că am făcut și la preșcolari un an. Te testează de mic (râde).
Din ce am văzut eu pe statistici, elevii care studiază la licee de muzică au cea mai mare rată de sinucideri dintre elevi. De ce?
Știi de ce?

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu admirația

Vă răpesc oamenii copilăria ca lui Michael Jackson?

Nu aș vrea să vorbesc despre asta, pentru că l-am iubit foarte mult pe Michael Jackson…Dar n-a fost în niciun caz în zona aia. Probabil că ajung la sinucidere pentru că n-au copilărie. Ca să fii foarte bun trebuie să fii foarte bun la început, până în 14 ani. Sunt mulți, foarte mulți copii-minune! Știi câți sunt?! Și după aia, gata! Și după 14 ani rămâne cu adevărat muzicianul, artistul. Dar și acolo la un moment dat te saturi… La actorie e altceva – sunt aplauzele, există o admirație concretă, e altfel, e mai tare. Dar tu, acolo, singur în cămăruța ta cu instrumentul tău… Nu că ar fi munca mai mică la actor…

Câte ore repetai tu la vioară?
Nefiind organizată tot timpul s-a întâmplat să studiez și opt ore dintr-un foc, dar și două ore, când eram pe fugă. Dar, copil fiind, n-a existat să nu studiez trei-patru ore pe zi. Eu la școală aveam și program de oră de vioară și teorie muzicală și tot. Și nu numai eu. Toți colegii mei. Nu sunt un caz ieșit din comun. Așa se formează muzicienii.

Colegii tăi ce fac acum?
O colegă de-ale mele de liceu locuiește la Londra și este într-o orchestră, nu știu să-ți spun acum dacă la Royal Philarmonic Orchestra sau la alta… E și o foarte bună prietenă, am fost colege din clasa întâi. Colegii mei în general sunt în orchestre și sunt printre cei mai buni muzicieni, nu doar din România!

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu eliberarea

Și tu? Ești mulțumită că n-ai ales viața aceasta?

Da, drept dovadă că n-am ales-o. Pentru că ăsta e adevărul – puteam să o am și nu am ales asta. Acum se poate să intervină cândva regretul… nu știu. Pentru mine a fost și o eliberare. Nu poți să zici că ai zece ani și studiezi patru ore pe zi și asta îți face plăcere, tu fiind un copil vizibil agitat și dornic să se joace și să…Dar nu e atât de dramatic cum sună. Acum doi ani trăiam încă o copilărie întârziată din care m-am trezit deodată – pac! Și copilăria aia întârziată a durat cel mult un an de zile.

Cum trăiai?
Trăiam, pur și simplu. Nu cred că trăiam nici rău, nici bine. Știu că se poate și îngrozitor de rău și de bine. Atât de neutre sunt acum lucrurile și mi se pare că am făcut atât de multe lucruri degeaba (râde)… Și mi-am făcut și o viață foarte chinuită, foarte chinuită! Când viața poate fi și trebuie să fie mult mai ușoară.

La teatru când te-ai hotărât să dai?
Cu foarte puțin timp înainte să dau efectiv. N-a fost niciun fel de chemare din grădiniță, din clasa a cincea sau nu știu cum, chiar n-a fost. Pur și simplu am dat și am intrat.

Ai intrat prima, eu așa știu.
Așa și e.

Cum ai făcut?
Nu știu. Am făcut un examen bun, cred. Am intrat cu zece. Am și cântat. Am cântat și la vioară și cu vocea (râde). Dar să știi că nu la proba finală – la proba finală chiar am zis text, chiar am vorbit (râde).

Știai să îți stăpânești emoțiile mai bine? Ce aveai tu în plus față de colegii tăi?
Mă avantaja experiența aia de scenă. Eu pe scenă devin alt om. Pot să îmi stăpânesc bine emoțiile. Și cred că asta s-a văzut. Eram un copil, păream un copil și chiar eram un copil, dar aveam treaba asta și poate că aveam și altceva, ceva ce au văzut ei la mine și aveau nevoie. Nu știu. Oricum, eu știam că voi intra, eram sigură de asta.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu loialitatea

Ți-a plăcut?

Enorm. Eu mi-am păstrat din educația trecută ceva important – loialitatea. Eu față de profesorii mei din facultate, indiferent ce au făcut greșit față de alții sau față de mine, am numai cuvinte de laudă. Așa sunt eu educată, să port etern respect. Dacă am lucrat cu cineva, chiar dacă ne-am certat, nu îl voi vorbi de rău. E o loialitate în mine, e ceva care s-a format în orchestră, în spiritul de echipă care există într-orchestră. Cred că am învățat ierarhiile. Am învățat ce înseamnă un dirijor. Așa că atunci când am intrat la teatru, știam deja ce înseamnă un regizor, dacă vrei să vorbim în termeni de teatru.

Hai să vorbim despre teatru. Nu vrei să vorbim despre teatru?
Vorbim despre ce vrei tu.

Deci, ți-a plăcut la școală.
Da, mult.

Și teatrului îi plăcea de tine?
Se purtau foarte frumos cu mine toți.

De ce?
Nu știu de ce. La cât de urât se purtaseră ceilalți…

Ceilalți căutau să te disciplineze, nu?
Nu știu, dar s-au purtat foarte urât. Și când a plecat sora mea în străinătate, în Germania, a contat. Sora mea a intrat la facultate la o vârstă foarte mică, la treisprezece ani. Și a plecat din România, normal. Și cei de la școală s-au purtat urât cu mine după aceea, de parcă aveam eu vreo vină că așa a fost destinul Cezarei. Urât, îngrozitor. Toate astea s-au adunat.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu invidia

Și tu ai rămas singură.

Am rămas într-un mediu în care toți știau cine e sora mea și unde e și ce face, și cât de sus a ajuns. Și, cred, o invidiau. Și prin ricoșeu mă invidiau și pe mine.

Și era o și mai mare presiune asupra ta?
Da. Nu vreau să spun că eram o victimă, dar eram.

Se așteptau să fii la fel de bună ca ea?
Nu, nu asta. Se purtau pur și simplu urât pentru că soră-mea era plecată în străinătate. Că era româncă și plecase în străinătate și ei nu.

Anii `90-2000.
Da.

Oamenii sunt în general stupizi, Letiția, nu ai ce să le faci!
A fost ceva important în viața mea – ruptura asta de sora mea. Bine, și eu trebuia să plec din România la paișpe ani, dar nu la facultate, ci la Yehudi Menuhin School din Londra. Și intrasem, dădusem examen…

Era un fel de liceu?
Da, dar un liceu care îți oferea posibilitatea să studiezi la cel mai înalt nivel, îți deschidea porțile celor mai mari orchestre din lume.

Și de ce nu ai plecat?
Nu am reușit să obțin finanțarea totală, o bursă completă.

Altfel, ai fi rămas și s-ar fi schimbat viața ta.
Poate. După ce am terminat liceul, în România, am intrat și la Royal Academy din Londra, dar nu m-am dus nici acolo. Acolo m-am oprit.

Cum?
Pentru că am vrut să dau la Teatru (râde). Hai să îți spun cum a fost: în anul final, în clasa a doișpea, am avut un turneu în Marea Britanie. A fost întâmplătoare toată treaba. Și profesorii mei au crezut că eu am avut aranjat să dau audiție, dar n-am avut, m-a remarcat un profesor de la ei, șeful de catedră, acela m-a plăcut, m-a rugat să mai rămân cinci minute după concertul nostru, m-a întrebat de repertoriu, am interpretat ceva, el mi-a zis să vin la toamnă, că sunt studenta lor, că vrea neapărat să lucreze cu mine. Chiar așa a fost. Asta se întâmpla prin februarie. Și din toamnă trebuia să merg la clasa lui. Era un profesor foarte, foarte cunoscut.

Era un acord verbal.
Era suficient. Dar eu nu m-am dus, am dat la Teatru în România. Eram nefericită cu vioara mea, ăsta e adevărul. Eram foarte nefericită. Și voiam să fiu actriță!

Și ai mai vorbit cu profesorul?
Pe e-mail, da, i-am spus că m-am răzgândit, că eu vreau să fiu actriță.

Și el ce a zis?
M-a înțeles. I-am zis motivele mele. I-am zis că simt că nu sunt sinceră față de meseria de violonist-concertist. Știu cum sună, că pentru unii sună a lamentare. Dar, nu mă înțelege greșit, eu am făcut o școală foarte bună în România. Am avut profesori excepționali. Profesoara mea, Mihaela Tomescu, este mama lui Alexandru Tomescu.

Da? Și l-ai cunoscut bine?
Ne știm de când eram mici.

Și era bun? Era mai bun decât tine?
Era foarte bun, era mai mare decât mine, era total diferit ca stil. Nu m-aș putea compara cu el.

Ce profesori ai avut dumneata la teatru, la facultate?
La Licență am fost la Doru Ana, dar am lucrat cu toți profesorii de an, firește. Iar la Masterat am fost la Gelu Colceag.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu alde Mița Baston

Și ce ai făcut dumneata în teatru după ce ai terminat?

Am făcut teatru încă în din anul doi din facultate. Am avut noroc și aici. Am colaborat ani de zile cu Teatrul din Brașov – “Sică Alexandrescu”.

Ce ai căutat acolo?
Puiu Șerban a montat “D’ale carnavalului” și eu am jucat Mița Baston. A fost rolul meu de debut în teatru. Înainte făcusem film.

Ce film?
Un serial belgian – Matrioșki 2 – despre traficul de femei, care a avut foarte mare succes în unele țări din Europa.

Și la noi nu?
Am impresia că au cumpărat Matrioșki 1, cel care a fost boom-ul, care s-a vândut în cincizeci și două de țări.

Și cum ai ajuns acolo?
Am avut un rol secundar. Am dat o probă. Aveam o fișă la agenția de casting. În primele două săptămâni de facultate ne-au pus să ne facem aceste fișe.

Și te-au luat pe ochi frumoși? Că ai tu ochii frumoși sau cum?
Cred că m-a recomandat faptul că eram atât de evident din Europa de Est.

În plus, fragilă cum ești, păreai și victima perfectă a traficului de carne vie.
Clar! Foarte frumos a fost. Cred că m-a recomandat și Andreea Vulpe, care era profesoara mea.

Și unde ai filmat?
În Belgia și în Bulgaria, și a fost foarte tare.

Și nu te-ai vedetizat printre colegii tăi după întâmplările astea?
Nici vorbă! Am rămas la fel. Mă știam cu ei de la admitere, unii mă plăceau foarte tare, unii – deloc. Dar asta e. Așa e peste tot.

Da, dar tu făceai ceva și ei nu.
E o Facultate de Teatru și Film. Lucrau oamenii, să știi. Nu stăteau degeaba, n-am fost eu prima care a început să lucreze. Și apoi intrau unii care deja erau vedete, nu eram eu vedetă pe acolo. Eu făcusem muzică clasică. Nu cred că era așa de important. Pentru unii dintre profesori poate era mai important dacă jucasem în filme sau ceva. Mai erau unii care mă știau și de mică, dar întâmplător, nu știu cum, fiindcă nu avusesem nicio tangență cu teatrul, acesta e adevărul.

Nu mergeai la teatru?
Nu. Am crescut în Teatrul de Operetă, că sunt fată de dirijor. Dar în teatru – teatru n-am fost. Poate când eram mai mică, de câteva ori. Nu aveam când să merg,      n-aveam timp.

Nu aveai nici actori în anturaj.
N-aveam.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu boemia

Și ți-au plăcut studenții la teatru?
Din prima clipă.

Ați avut o viață boemă?
Ah, nu. Norocul a fost școala de dinainte, pentru că am trăit după o disciplină și o rigoare, pe care eu de fapt, în adâncul meu, în sinea mea, nu le am. Eu nu sunt un om riguros.

Dar ai fost disciplinată, educată așa.
Da, și au rămas, toate astea au rămas. Eu nu cred până la capăt în stilul boem. Despre ce vorbim când vorbim despre boemie? Că nu cred că putem vorbi foarte tare despre performanță.

Și dumitale îți place performanța?
Te rog, să nu scoți citatul ăsta – că în teatru îmi place performanța! Îmi place și performanța, normal.

Și ai făcut performanță în teatru?
Cred că m-am apropiat.

Mița Baston? Ai fost o Mița Baston bună?
Cred că da, pentru nouăsprezece ani… Dacă mă uit acum înapoi, da, cred că eram bună în rolul ăsta. Dar aș zice: eram o posibilă Mița Baston. Ceea ce e mult. Mița era o femeie extrem de viscerală și simțitoare și de paranoică…

Le ai și tu în viața dumitale?
Nu fac în halul ăla acasă, dar probabil că aș putea să le fac, pentru că pot pe scenă. Din moment ce pot pe scenă… Dacă mă enervez foarte tare…

Ești mai temperamentală.
Sunt foarte impuslivă, dar m-am mai liniștit, să știi.

Îți place maturizarea?
Nu. Pentru că găsesc tot mai puține momente de fericire.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu orgoliul

Pe scenă nu ești fericită?
Ba da. E tot o problemă de orgoliu și asta.

Îți place să te aplaude lumea și așa?
Da, și la un moment dat tot orgoliul ăsta devine, poate să devină, nasol. Totuși, nu e doar asta.

Ți-ai găsit după ce ai intrat la facultate deprinderea de a merge la teatru?
Cum să nu? Îmi place foarte mult. Și sunt un spectator cinstit.

Huidui, fluieri, dacă e spectacolul prost?
Nu. Dar nici nu aplaud neapărat.

Acum ce spectacole îți plac din ce ai văzut recent? Unde m-ai trimite la teatru dacă m-ai trimite?
Te-aș trimite să vezi “Visul unei nopți de vară” la Metropolis.

Îți plac tot clasicii? Shakespeare?
Da, probabil că am rămas într-o infatuare d-asta elitistă. Îmi plac. De-aia îmi place la teatru-teatru.

Îți place să fii altcineva, Letiția?
Vai! Îmi place foart tare, dar nu cred că reușești întotdeauna.

Îți place să fii, totuși, și tu?
Nu cred că am ajuns la măiestria de a fi atât de mult altcineva încât să-mi fie greu să fiu eu.

Ai vrea să nu mai fii tu deloc? Să devii altcineva de tot?
Să fiu altă persoană?

Da.
Actrița tace.

Dar să te joci pe tine?
Nu, n-aș putea să mă joc pe mine.

Dar cum ești tu, Letiția Vlădescu?
Sunt amuzantă.

Asta spui tu?
Asta spun cei care mă cunosc. E greu să îți răspund. Nu știu cum sunt.

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu cartierul din ea

Dă cu tine de pământ! Zi că ești varză!
Cred că pot fi foarte enervantă și obositoare. Sunt cicălitoare, chiar dacă am înțeles că omul are dreptate, tot mai vin eu să-i scot ochii cu un detaliu… Dacă e cineva nepoliticos într-un loc public, mă deranjează îngrozitor.

Ești genul ăla de om care se ceartă cu toți?
Vezi cum exagerezi?! Nu. M-am certat o singură dată cu un om din ăsta.

Ce a făcut?
Eram la o cafea, la Starbucks. Și era unul care se comporta foarte urât. I-am zis: “Băi, dar m-ai înnebunit cu atitudinea asta!”. Și oamenii care mai erau acolo au fost de partea mea, mi-au dat dreptate. Am scos cartierul dintr-o zonă care în mine nu există – de fapt nu știam că există.

Dar dumneata ai crescut în cartier, în mahala?
Nu. În Cotroceni am crescut.

Foarte bine! Și acum stai bine?
Nu bine, central. Stau cu chirie. În casa mea îmi place acum cel mai mult din viața mea. Nu există loc mai frumos. Mă liniștesc acasă. Am și avut foarte multe probleme în ultimul timp.

Acum ești mai bine?
Da.

Te-ai gândit și tu să pleci definitiv din țara noastră?
Nu. Drept dovadă că nici n-am plecat. Și dacă n-am plecat până acum…

Letiția Vlădescu a învățat care e treaba cu limbajul universal

E târziu?
Nu e târziu. Dar nu mă ocup cu un limbaj universal. Muzica, da, e limbaj universal. Dar actoria… Nu zic că nu se poate, sunt oameni foarte bine pregătiți, care pot fi actori în mai multe limbi. Eu nu pot.

Știi limbi străine, dar tot din Europa de Est vei fi.
Exact. În cazul meu, deși vorbesc foarte bine, mă simt prost când vorbesc engleză cu un englez. Din cauza accentului.

Vin ai tăi să te vadă la spectacole?
La premiere mai vin. Dar, mă rog, e o situație mai ciudată acum. Dar am mari emoții când vine sora mea.

Ai o relație bună cu sora ta?
Da! Da!

Ești mândră că e o mare pianistă?
Nu doar de asta. E o legătură foarte apropiată între noi.

Chiar dacă ea a plecat de acasă la treisprezece ani.
Cred că tocmai d-asta. Suntem bolnave! Vorbim tot timpul, tot timpul, tocmai pentru că a plecat. Dar distanța a făcut și lucruri nasoale, a afectat legătura dintre noi și părinții noștri. Distanța… anii ăștia de stat împreună ca surori nu ni mai dă nimeni înapoi. Sunt anii copilăriei, anii adolescenței… au fost făcute foarte multe sacrificii. Și d-aia spun că mi se pare că au fost făcute pentru nimic.

Cum pentru nimic? E pianistă. E mare. Am văzut-o eu pe youtube. E bine.
Și eu sunt bine! E o exagerare dacă spun că nu sunt bine. Sunt foarte bucuroasă că sunt bine.

Trăiești din teatru de-acum?
Da. Chiar da.

Ai ajuns la acest nivel.
Nu era așa de complicat până la urmă. Sunt o singură persoană, mă întrețin singură. Cât crezi că pot eu să consum?

Chiar și așa e greu, e tot mai greu în ziua de azi.
S-a nimerit să am și alte proiecte în paralel cu teatru – în televiziune.

Ai mult timp liber, Letiția?
Nu, dar mi-aș fi dorit să am.

De ce nu ai? Repeți mulți?
De patru luni repet la un spectacol. Am repetat aproape în fiecare zi. E un spectacol important.

O să fii vreo primadonă?
Am o partitură foarte specială – pot să zic și așa.

Ce te bucură pe tine cel mai mult?
Am prieteni foarte frumoși. Și sunt oameni buni.

CITAT: “Sunt fată de dirijor. Mama mea este pianistă. Sora mea este pianistă. Eu mă pregăteam să devin violonist și am ajuns actriță. Toată viața am trăit printre artiști.” Letiția Vlădescu, actriță