Cristina Lilienfeld este un nume cu sonoritate evreiască din dansul românesc contemporan. Zilele trecute putea fi văzută seară de seară dansând la Centrul Național al Dansului, spațiu care îi găzduiește de câțiva ani încoace spectacole. Anul acesta, de pe 19 mai până pe 8 iunie, călătorește prin lume dansând pe scene internaționale în festivalul-turneu Dance Roads, alături de artiști din alte patru țări.

Ea dansează „Lay(ers)”, spectacol în care apare în fața publicului fără haine, goală, acoperită în lut, spectacol creat într-o rezidență la Luxemburg și cu care câștiga în 2013 prima ediție a Concursului Național de Coregrafie la București. Pe 27 iulie împlinește 32 de ani. Nu este dintre aceia care au făcut balet încă din copilărie, dimpotrivă, descoperea dansul târziu, în adolescență. Și totuși trece drept una dintre cele mai apreciate dansatoare și coregrafe ale tinerei generații. Într-o țară în care dansul contemporan pare să fie încă la început, cum se construiește un nume într-un timp relativ scurt?

Începutul: „Am descoperit dansul  la 17 ani.”

Cine ești și cum ai ales dansul contemporan?

Am început să dansez târziu, pe la 17 ani, fără să fi avut niciun fel de studii în domeniu și fără să fi mers la niciun curs, fără să fi studiat la Liceul de Coregrafie. Pur și simplu, m-am apucat de nebună să dansez prin casă. Nici măcar asta nu mai făcusem până atunci. În adolescență, aveam o prietenă foarte bună și împreună am început să dansăm. Când ne-am dat seama de pasiunea pentru dans, ne-am înscris la UNATC, la coregrafie. Eu am absolvit facultatea în 2008, ea la un moment dat nu a mai vrut să continue. Mediul universitar în acest domeniu nu e cel mai constructiv loc, dar mie, la vremea aceea, mi s-a părut ceva extraordinar să învăț dans la facultate. Părinților mei li se părea că e un vis care nu prea are cum să prindă rădăcini, însă mă susțineau. Nu am intrat din prima la UNATC, așa că am dat și la Psihologie, iar anul următor am intrat și la UNATC. Am mers în paralel cu ambele. După ce am absolvit Psihologia, cu un an înainte să îmi iau licența la UNATC, am profesat scurt timp și ca psiholog, la un centru pentru copii cu autism, apoi am făcut și formare pe psihoterapie experiențială. Și ca psiholog am făcut voluntariat. Până mi-am dat seama că ar trebui să mă concentrez mai mult pe coregrafie, pentru că era ceea ce îmi doream cu adevărat și devenea greu să mă împart.

Se poate trăi din coregrafie?

Acum aș putea spune că pot să și trăiesc. Să zicem că e ceva între supraviețuire și trai. Din când în când, e mai înspre trăit. Însă încerc să integrez partea de psihologie și în spectacole și, în special, în cursuri. Din 2010, țin cursuri pentru neprofesioniști, unde introduc și tehnici inspirate din psihoterapie. Cred că am o atitudine psihoterapeutică în tot ce fac. Probabil e un beneficiu, pentru că am observat că oamenii nu vin la cursuri de dans neapărat să învețe să danseze, ci mai ales să se descopere și să-și exploreze limitele.

Revenind la începuturile tale cu dansul și la UNATC. Te-a dezamăgit facultatea?

Nu era chiar ce mă așteptam. Căutam o atitudine deschisă și un mediu care să mă învețe, să mă stimuleze. Cum aveam deja multe goluri, nefăcând dans până atunci, chiar aveam nevoie de sprijin. A fost exact opusul. Nu eram mulți, eram vreo 10, dar mi se părea că nu ni se oferea un mediu în care să ne dezvoltăm, că nici măcar nu ni se oferea o bază. Se întâmplă uneori să ai profesori mai rigizi, care să nu te lase să mergi în zona de inovație. Însă, din punctul meu de vedere, nici baza nu ți-o ofereau. La UNATC, sunt trei profesori, coregrafi destul de vestiți în lumea noastră mică a dansului contemporan, dar sunt trecuți de o anumită vârstă și văd lucrurile într-un anumit fel. Bineînțeles, nu vârsta e cea mai relevantă, ci felul închistat în care văd lucrurile. Or ca tânăr care vrea să descopere, să-și dea seama care e stilul lui, ce poate să facă, ești aproape îngropat, prentru că ți se impun anumite tipare după care să creezi, ți se spune sistematic că nu ești destul de bun și încrederea în tine își scade până la minimum. 

Te-a demoralizat sau ai continuat să mergi pe drumul tău?

Eu recunosc că eram una dintre persoanele foarte sensibile ajunse acolo. Am avut și colegi care nu au fost atât de demoralizați de stilul acesta. Pe mine m-a demoralizat destul de puternic. După primul an, am vrut să renunț. Mi-am înghețat anul al II-lea, pentru că oricum trebuia să termin Psihologia. Și apoi, am avut norocul ca în vara aceea dintre ani să merg la Cluj, la un festival de contact improvisation. E o tehnică de dans de care eu, atunci, în 2006, nu știam. Acolo am descoperit câțiva profesori americani, calzi și deschiși. Iar ființa stresată care devenisem, care nu mai voia să danseze, a început să se deschidă. Mi-am dat seama în primul rând de ce fac asta. De ce am dat la facultate și de ce vreau să continui. Dar chiar și azi am momente în care mă retrag în mine și mă întreb de ce fac dans. Mi se pare important să fie așa. Altfel simți că intri pe pilot automat. Ceea ce nu prea are sens.

Așadar, te-ai întors de la Cluj și te-ai întors la dans…

Da. Am terminat Psihologia și m-am întors la UNATC. Eram mai pregătită de luptă, mai matură, și am luptat (râde!). Mi-am dat licența. Am terminat cu un spectacol drag, cu o temă foarte personală. Se numea „1+1=1”, însă nu am reușit să îl ducem mai departe și după facultate, era dificil din punct de vedere organizatoric.

Nu te-a tentat să rămâi în mediul universitar și să încerci să schimbi ceva?

Cred că nici măcar acum nu mă tentează, când poate că aș fi mai pregătită. Pe vremea aceea nu eram. În plus, nu-mi doream decât să fug cât mai departe, așa cum fac cei mai mulți dintre noi. Dacă rămâi ajungi să simți că faci un sacrificiu, că te lupți cu morile de vânt încercând să schimbi tu sistemul. Și de multe ori preferi să-ți canalizezi acea energie către ceva mai constructiv pentru tine și cariera ta. 

Ce a urmat pentru tine?

O perioadă, de prin 2010, am ținut cursuri de dans pentru neprofesioniști. Absolvisem UNATC-ul în 2008, dar doi ani am lucrat ca psiholog. Cursurile de dans îmi ocupau tot timpul, erau ca un mic business, aproape că le țineam fiecare zi, uneori chiar și cu câte un singur om. Era interesant și pentru ei, și pentru mine. Aveam un spațiu mic, închiriat într-un bloc din centrul vechi. Ca și acum, un modul avea între 5 și 8 ședințe, se întindea pe aproximativ două luni și se întâmpla cam de trei ori pe an. Țin mult la activitatea aceasta de a preda. E ceva special cu oamenii care vin la dans. De exemplu, sunt mulți care lucrează în corporații și vor să-și dea demisia și să facă ceva creativ, chiar știu numeroase persoane curajoase care au făcut asta. De un timp, îmi țin cursurile la Centrul Național al Dansului, unde există un program în acest sens.

Cum se construiește un spectacol de dans

Și tot la Centrul Național al Dansului, pe lângă cursuri, ai și spectacolele tale…

Spre finalul lui 2012, mi-am dat seama că trebuie să mă concentrez pe partea de spectacole. Am început să aplic la rezidențe și la concursuri de la noi și de afară. Am avut două momente norocoase. Primul a fost când am primit o rezidență la ZonaD, spațiul de dans contemporan deschis de Cosmin Manolescu, care între timp s-a închis, dar care a fost de mare ajutor, un loc prețios pentru toată comunitatea. În acea rezidență de o lună, am lucrat cu Virginia Negru, cu care mai colaborez și azi. A fost prima mea experiență de lucru adevărat, în care mergeam în fiecare zi la studio, făceam research adevărat, lucram la un spectacol. Se numea „My Invisible Body”, era spectacolul meu, în care aveam o invitată. Am avut și o reprezentare la ZonaD, dar când Virginia a plecat din țară, am renunțat să mai continui și am început din nou să aplic peste tot. Am luat o rezidență în Luxemburg – The Artist(n)est Recidency Programme (by George Apostu Center, Bacău, and Centre Troi C-L, Luxemburg). Și de atunci lucrurile au început să se miște. Și au trecut trei ani.

Ce a însemnat pentru tine experiența Luxemburg?

Am ajuns cu un proiect care s-a transformat într-un spectacol foarte apreciat, cu care am reușit apoi să câștig marele premiul la Concursul Național de Coregrafie în România, concurs aflat în acel an, în 2013, la prima ediție. În Luxemburg, a fost primul meu spectacol pentru care am lucrat singură. Lucram de dimineața până seara. Una dintre cele mai intense perioade, în care am trecut prin tot felul de etape, căci la un moment dat simți singurătatea ca o apăsare. Dar mie mi-a plăcut la nebunie. Chiar și în momentele de singurătate, fiindcă la un moment dat îmi stricasem și laptopul și nu mai puteam să comunic cu nimeni, tot mi se părea fabulos. Rezidența era la Centre Troi C-L, un centru coregrafic unde vin majoritatea coregrafilor din lumea dansului contemporan. Locuiam în Luxemburg, într-un apartament, la zece minute de centrul coregrafic. A fost frumos. Am trăit acolo exact cum aș vrea eu să trăiesc. Era viața mea de vis. Mă trezeam dimineața, mergeam la studio, lucram, aveam un program de antrenament, aveam timp berechet, era vară, făceam yoga, balet, exerciții de întreținere. După ce terminam repetițiile, mă plimbam prin oraș și prin parc, seara. La final, am avut o prezentare cu public, iar spectacolul a fost de la început apreciat. La finalul fiecărei luni, centrul avea o prezentare. Spectacolul meu a făcut parte din acea prezentare a lunii respective, alături de alte două spectacole și de un film. Practic îmi dansam spectacolul, „Lay(ers)”, în fața publicului.

Astfel a apărut cel mai cunoscut spectacol al tău, „Lay(ers)”…

Da. Numele spectacolului merge pe ideea „to lay down” (a sta), pentru că am avut tot timpul din lume să stau. Să mă întorc spre interiorul meu. Și apoi și pe ideea că punctul de plecare a fost pielea. Straturi (eng. Layers n.m.). Am pornit de la cum pot să-mi explorez pielea prin mișcare. A ieșit la iveală o emoție din care s-a consituit structura spectacolului. Mai întâi, ai o atitudine suavă, corespunzând părții de suprafață a pielii. Apoi, similar și perioadei de mijloc a rezidenței mele, când am simțit și singurătatea, și emoții mai dure, și critici interne, în spectacol apare o etapă în care lucrez mult atât cu emoția, cât și cu contactul direct cu publicul. Iar a treia parte e una de eliberare, în care ating cea mai profundă latură din mine. Când am ajuns la Luxemburg, aveam doar ideea de a explora pielea și a vedea ce iese. Restul s-a construit acolo. De obicei, pornesc de la o direcție și încerc să-mi dau seama pe parcurs cum ar trebui să se construiască. Mi se pare cea mai onestă variantă. De câte ori am lucrat cu un scenariu prestabilit, cum făceam în facultate, pot să zic că nu prea a funcționat pentru mine. 

Ce reprezintă pentru tine acest spectacol?

E un spectacol special pentru mine, fiindcă am ales să lucrez fără haine. Și, la momentul acela, a fost un pas serios în asumarea propriei corporalități. Mi se pare că de fiecare dată când mă prezint în fața publicului așa oamenii simt că e ceva important și încep să relaționeze. Există un moment în spectacol când ei vin și îmi scriu pe corp diferite mesaje și, de fiecare dată, când le citesc sunt copleșită. Scriu de obicei lucruri care țin de feminitate, de lumină, de putere. Mi se pare interesant cum eu vin vulnerabilă în fața lor și ei văd putere. Asta m-a marcat de la început. Dar dacă inițial a fost un spectacol oarecum terapeutic pentru mine, acum simt nevoia să îl ofer. Am impresia că se întâmplă ceva cu publicul. E mai mult decât faptul de a privi un spectacol.

Nu ți-a fost frică de reacția oamenilor aducând nuditatea astfel pe scenă?

Ba da. Mi-a fost foarte frică. Dar, sincer, am senzația că în locul acela protejat, la Centrul Național al Dansului, unde am făcut spectacolul până acum, nu e chiar un risc. Cum nu a fost nici în Luxemburg sau în Seattle, unde l-am mai prezentat. Mă gândesc că riscul va fi dacă o să-l duc prin țară, prin mai multe orașe. Acolo o să văd cum o să reacționeze publicul. Sunt foarte curioasă, aș vrea să văd, pentru că spectacolul are ceva foarte cald de oferit, dincolo de nuditate, și mi se pare că aș putea să topesc prejudecățile. Nu știu. Aș vrea să văd.

Dance Roads. Un turneu internațional

Duci, în aceste zile, spectacolul „Lay(ers)” într-un turneu internațional?

Da. Fac parte din programul internațional „Dance Roads”, care include cinci spectacole. Solo-uri și un duet. Unul dintre aceste spectacole este al meu. Vom trece prin toate cele cinci locuri în care trăiește fiecare artist inclus în program, pentru ca suntem din țări diferite. Ajungem mai întâi la Bordeaux (Franța), apoi la Torino (Italia), la București (România), apoi la Arnhem (Olanda) și la Cardiff (Țara Galilor).

Cum ai ajuns să faci parte din acest turneu?

Vava Ștefănescu, directorul Centrului Național al Dansului, care m-a tot susținut din 2013 încoace, a mers, pur și simplu, cu o filmare la o întâlnire. Eu nici nu am știut când s-a întâmplat. Am aflat după jumătate de an de la acea întâlnire, când deja lucrurile erau stabilite. A fost o surpriză. Turneul începe pe 18 mai, la Bordeaux, iar pe 28 și 29 mai vom fi la București. În fiecare oraș sunt două spectacole. Turneul se încheie pe 8 iunie. Înaintea acestei plecări, la Centrul Național al Dansului, îmi voi prezenta toate spectacolele, într-o săptămână care îmi e dedicată. Cu „Nu toți sunt eroi”, cu „Fapte vitejești” (spectacol pentru copii) și cu „Lay(ers)”.

Tribut unui bunic evreu și alte provocări 

Din câte înțeleg, și în spatele spectacolului „Nu toți sunt eroi” se ascunde o poveste interesantă…

„Nu toți sunt eroi” este conceput împreună cu Smaranda Găbudeanu – actriță, performer, păpușar, dansator. Am început proiectul în 2014, pentru că voiam să lucrăm împreună. Ne-am dat seama că avem povești în același timp similare și diferite, legate de bunicii noștri. Bunicul meu a fost evreu, a trăit 102 ani, a trecut prin cele două războaie mondiale și a supraviețuit. A fost și într-un lagăr de muncă în Transnistria, a trecut apoi și prin perioada comunistă în care a suferit mult, i-au confiscat averile, casele, tot. Dar a rămas în România. Iar bunicul Smarandei a făcut închisoare ca deținut politic pe vremea comuniștilor. Se știe cât de traumatizante erau acele închisori. Noi nu am făcut un spectacol exact despre aceste povești, deși fragmente din ele nu apar. Spectacolul este despre cum integrăm aceste povești. Discuțiile noastre s-au centrat în jurul faptului că noi când eram mici am simțit un soi de stigmat din cauza faptului că proveneam din familii oarecum speciale. Și mai era nevoia de a spune secretele familiei, despre care nu vorbea absolut nimeni. Și pe care societatea parcă nu voia să le asculte. De exemplu, Smaranda când încerca să povestească la școală era tratată cu răceală, cu indiferență. Și a simțit tot timpul nevoia de a spune. Iar eu aveam dorința de a crea un fel de tribut pentru bunicul meu, pe care l-am admirat enorm. A murit în 2006 și am avut destul timp să-l cunosc. Mereu am vrut să spun ceva despre el. Faptul că eu și Smaranda avem background-uri diferite ca artiști a dat spectacolului o formă mixtă, complexă. Nu ne-am gândit: hai să facem un spectacol de dans sau de teatru sau de teatru documentar, ci pur și simplu am lăsat forma să apară de la sine. Și au apărut mai multe forme. Spectacolul este ca un puzzle construit din diverse metode de a pune în scenă. Și nu e atât despre poveste, deși cred că rămâi și cu povestea, ci despre cum ne căutăm noi rădăcinile, cum ne găsim în prezent bunicul din noi.

E un spectacol pe care prima dată l-am prezentat la Cluj, la Festivalul Temps D’Images, în toamna lui 2014, și apoi la Centrul Național al Dansului. Am vrea să îl ducem și în afara României. Anul trecut, am avut o rezidență împreună cu Smaranda la Stuttgart, am vorbit acolo și despre spectacol și a părut să stârnească interesul. Suntem într-o etapă în care încercăm să creăm cât mai multe conexiuni.

Cum se face că ești implicată și într-un spectacol pentru copii?

Tot Smaranda Găbudeanu inițiat și „Fapte vitejești”. Dar suntem o echipă (Ruxandra Coman, Paul Dunca ș.a.) unde toți suntem egali și împreună facem de toate. Se întâmplă tot la Centrul Național al Dansului și este un spectacol despre frici, pentru copii peste 6 ani, căci poate să fie și înspăimântător în anumite momente. Dar rezonează bine și adulții. Am lucrat cu frici adevărate, din viața noastră, pe care le-am adus aici cât mai pe înțelesul tuturor. La fel, integrăm cât mai multe metode de punere în scenă – de la teatru de umbre, teatru-dans, la teatru vorbit. Eu sunt la prima experiență cu copiii, e una care îmi dă energie. Publicul adult de dans contemporan de la noi mi se pare mai rezervat, mai reținut, încearcă să înțeleagă. Iar contactul cu copiii e cu totul altceva. Am lucrat cu școli, cu centre de plasament, cu biserici care se ocupă de copii, am făcut tot felul de parteneriate, astfel încât am avut ca spectatori copii din toate mediile, chiar și unii care erau pentru prima dată la teatru. Încercăm să ne adresăm tuturor mediilor și categoriilor sociale. Nu mergem doar pe segmentul copiilor fără posibilități. La final, copiii sunt invitați pe scenă și lucrează cu un psiholog pe tema fricilor, pornind de la ce au văzut în spectacol; își desenează fiecare frica, o punem la borcan, o închidem.

Partea nevăzută a artei

În zilele noastre, artiști se implică și pe partea de management. La fel e și în cazul tău?

Da. Fac parte din acest an  din Asociația pentru Teatru și Carte (PETEC), prin intermediul căreia demarăm diverse proiecte și încercăm să creăm cadre în care să ne prezentăm spectacolele, să facem ateliere și pentru adulți, și pentru copii, și pentru artiști. Aplicăm la toate finanțările – AFCN, ARCUB etc.

Ce fel de ateliere faceți?

La începutul anului, am avut un atelier susținut de Cyrus Khambatta, coregraf, performer și profesor din S.U.A., axat pe contact impro, care se afla într-un turneu de predat în Europa. Iar în toamnă am vrea să aducem din nou pe cineva care să susțină un atelier pe aceeași tehnică, pentru că lipsește la București. Virginia Negru se ocupă și aici de contact impro, dar ea e una singură. Înțeleg că în iunie va organiza la București și un festival pe această temă. 

Ce te atrage într-atât la această tehnică de dans: contact impro?

E o tehnică interesantă, apărută în anii ’70 și creată de un coregraf american postmodern – Steve Paxton. Totul a început cu un spectacol. Paxton voia să vadă ce se întâmplă dacă se lovesc pur și simplu corpurile în aer și dacă acel lucru ar putea deveni un spectacol, dacă cineva ar fi interesat să privească. Și oamenii au fost interesați. De aici s-a dezvoltat. E vorba de comunicarea dintre două corpuri și cum se pot adapta legilor fizicii – de la forța de gravitație, la forța elanului. În lume, e o tehnică foarte populară, fiind practicată nu doar de dansatori. Cum o tehnică de improvizație, nu trebuie să înveți un set de pași. La noi e la început, dar în America are o frumoasă tradiție – există comunități mari care se întâlnesc săptămânal și fac jam sessions de contact impro.

Crezi că sunt prea puține finanțări în România pentru astfel de proiecte?

Da, cred că sunt puține finanțări și mai cred că sunt și abonați ai finanțărilor. Totuși,  bănuiesc că dacă reușești să faci un proiect bun, până la urmă ajunge unde trebuie. Făcând mai multe proiecte, câștigând mai multe finațări, ești privit altfel și capeți experiență. Și începe să fie mai ușor.

Cât de greu ți-a fost să reușești ca artist?

Mi-a fost. Până la „Lay(ers)”, o dată la jumătate de an mă gândeam că poate ar fi mai bine să renunț, că poate nu e tocmai OK ce fac, că nu reușesc, că aplic, că fac și nu iese nimic. Dar ceva din mine îmi spunea să continui, pentru că am ceva de spus în această direcție. Și atât timp cât o să am ceva de spus o să continui. Important e să mă controlez din când în când, ca să văd dacă mai sunt autentică în ceea ce fac. Aș vrea să rămân cât mai prezentă. 

Ce înseamnă acest control?

Pur și simplu, îmi pun niște întrebări. Stau cu mine și încerc să-mi răspund ce e de făcut. La fiecare final de an, îmi notez ce am realizat în anul care a trecut și ce mi-aș dori pentru anul următor. Astfel îmi dau seama în ce direcție mă îndrept. Chiar dacă nu se întâmplă chiar ce pun eu pe hârtie, măcar știu ce vreau. Încotro să merg. Acum îmi doresc să îmi iau timp pentru un spectacol nou. Am o direcție. Dar nu aș putea spune nici cu cine, nici ce formă va avea, nici tematica. Știu doar ce mă animă, care e motivația.

Te ajută și psihologul din tine?

Da, când nu-mi dă în cap. Uneori îmi pun prea multe întrebări, când ar trebui să acționez pur și simplu. Demonii criticii din capul meu sunt chiar cei care nu mă lasă să mă exprim cum trebuie. Dar mi se pare că deja am făcut destule spectacole în care îi tot denunț pe acești critici. Și parcă nu mai sunt atât de puternici.

E și felul tău de a face pace cu ei, scoțându-i la rampă?

Cu siguranță.

În vreuna dintre rezidențele tale, te-a tentat vreodată să rămâi în afara României?

Da. În Luxemburg. Și acum mă mai gândesc uneori. Dar acolo e o scenă foarte mică.

E și o țară foarte mică.

Și au destui artiști pentru cât de mică e țara. Apoi, multă vreme mi-am dorit să mă mut la Berlin…

Ca orice artist tânăr…

Da. Și la un moment dat am observat că pleacă prea mulți artiști tineri de la noi și am început să mă întreb dacă e locul potrivit. Dar știu că nu aș vrea să rămân mereu în România. Toată viața mi-am dorit să plec, încă de când eram în liceu și încă dinainte să-mi aleg cariera. Poate cândva o să încerc.

Noi nu prea avem o cultură a coregrafiei. Cum vezi coregrafia de azi de la noi?

E adevărat că nu prea avem o astfel de cultură. Cât am fost în facultate, mi se părea că erau două direcții majore: una care mergea înspre calsic și modern, cu partea simbolistică, și una care mergea către artă conceptuală, mișcare, performance. Mie, în perioada aceea, îmi era greu, fiindcă nu mă regăseam în niciuna dintre cele două direcții. În prezent, mi se pare că lucrurile s-au schimbat și că sunt foarte multe forme de exprimare în coregrafie. Devine o zonă tot mai liberă, parcă și coregrafii se acceptă mai ușor unii pe ceilalți față de acum câțiva ani. E o direcție bună. Dansul se simte ca un segment viu. Poate și pentru că sunt atâția coregrafi, fiecare cu estetica lui personală și cu direcția lui. Și e bine că putem să coexistăm. E clar că e un domeniu la început de dezvoltare, dar are un potențial mare și că încep să se miște lucrurile.

Cât timp îți ocupă dansul?

Sunt perioade ale vieții în care să zicem că nu sunt prea implicată și încerc ca măcar să mă antrenez zi de zi, uneori nici atât nu fac. Și sunt perioade aglomerate, cu repetiții și spectacole, când lucrez de dimineață până noaptea. Încerc să citesc cât mai mult, să văd cât mai mult, dar mi se pare că tot nu e de ajuns. Cum ajunge cineva experimentat la București, cum e un atelier, încerc să fiu acolo. Dar nu mi se pare că fac destul. 

Ai o biblie în materie de coregrafie? Sau un spectacol care te-a influențat mai mult decât altele?

Nu am o astfel de referință. Și mi se pare și că regulile după care mă ghidez se schimbă de fiecare dată. Dar m-au impresionat destule spectacole de-a lungul timpului. De la noi, am fost influențată și de Cosmin Manolescu, și de Mădălina Dan, de Mihaela Dancs. Și de mulți profesori de afară, de la care am învățat în special pe partea de contact impro. Am lucrat cu artiști străini ca Meg Stuart, Phillip Gehmacher, Baris Mihci, Kira Kirsch, Matt Voorner, Nancy Stark Smith și mulți alții.

Te consideri mai degrabă un autodidact?

Un autodidact care încearcă să învețe de la cât mai mulți, cum sunt cei de mai sus.

Din tot ce ai făcut până acum, când ai fost cel mai mândră de tine?

Am avut mai multe etape și de fiecare dată parcă eram și mai mândră. Uneori mă simt prost: cum poți să fii atât de vanitoasă? M-am bucurat când am prezentat „Lay(ers)” în Concursul Național de Coregrafie și a fost apreciat, nu mă așteptam. Au urmat primele semne că fac parte din comunitate, că sunt luată în serios, că începe să fie relevant ceea ce fac. Au fost multe trepte, a contat să am spectacole prezentate în festivaluri, la fel cum contează turneul de acum.

CITAT: „ Există un moment în spectacol când ei vin și îmi scriu pe corp diferite mesaje și, de fiecare dată, când le citesc sunt copleșită. Scriu de obicei lucruri care țin de feminitate, de lumină, de putere. Mi se pare interesant cum eu vin vulnerabilă în fața lor și ei văd putere.” Cristina Lilienfeld, dansator, coregraf.

Fotografii din arhiva personală Cristina Lilienfeld