Într-o Românie afectată de lipsa toleranţei şi compasiunii, persoanele cu dizabilităţi sunt adesea marginalizate şi condamnate să traiască o viaţă de asistaţi sociali. Astfel de persoane, din cauză deficienţelor pe care le au, fie ele fizice sau psihice, sunt excluse din societate. Una dintre puţinele şanse de reabilitare şi incluziune socială pentru acești oameni este sportul. Această idee este confirmată de cazul lui Ionuţ Stancu Filişan, un tânăr rom de 27 de ani, originar din comuna Buzescu, judeţul Teleorman. Destinul acestui băiat a fost de-a dreptul zguduitor din cauza unui accident cumplit suferit la trei ani, cand a rămas fără picioare. Deşi era prea mic la acea vârstă pentru a înţelege ce i se întâmplase, Ionuţ a crescut şi s-a împăcat repede cu propria soartă. Ba mai mult, a considerat accidentul ca pe “o întâmplare obişnuită din viaţa mea şi am perceput-o mereu ca atare.”

La trei ani după accident, tânărul a beneficiat de ajutorul unei fundaţii de caritate din Germania, care i-a oferit gratuit primele proteze locomotorii. Tot în Germania a fost învăţat să meargă din nou şi educat să privească propria dizabilitate „ca pe un simplu accident, nu ca pe un eveniment care mi-a schimbat viaţa.” Şi într-adevăr viaţa acestui băiat şi-a urmat cursul firesc graţie protezelor. A mers la şcoală asemenea unor copii perfect sănătoşi, a fost olimpic în liceu la limba rromani şi la geografie şi s-a implicat în numeroase activităţi de voluntariat pentru a-i ajuta pe cei aflaţi la nevoie. A absolvit ulterior Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine şi a devenit traducător şi interpret acreditat la limbile romani-engleză.

Simultan cu activitatea educaţională, Ionuţ a fost un practicant fervent de sport. Nu a ţinut niciodată cont de deficienţele locomotorii când a venit vorba să se joace cu colegii şi prietenii. Odată a jucat fotbal în curtea şcolii până când şi-a rupt protezele, dar asta nu l-a împiedicat să renunţe la ce-i plăcea mai mult. Privit ca o simplă pasiune în copilărie şi adolescenţă, sportul a devenit ulterior un stil de viaţă pentru acest tânăr, care a descoperit acum cinci ani plăcerea de a juca tenis de câmp adaptat. După mai mulţi ani de antrenamente intense şi sacrificii, Ionuţ a devenit în 2016 campion naţional la tenis în scaun rulant, fiind acum cel mai bun jucător profesionist român în ierarhia mondială ITF.

Vă invităm în cele ce urmează să-l cunoaşteţi îndeaprope pe Ionuţ Stancu Filişan, un model de perseverenţă, ambiţie şi optimism.

Viitorul României: Ionuţ, poate îţi e greu să rememorezi accidentul care te-a lăsat infirm, dar aş vrea să ne povesteşti cum s-a petrecut?        

Ionuţ Filişan: Niciodată nu am avut o problemă să vorbesc despre accidentul suferit la trei ani şi în urma căruia am rămas fără ambele picioare. E o întâmplare din viaţa mea şi am perceput-o ca atare. Eram acasă la bunici, unde am ieşit cu copii de vârsta mea la plimbare. La un moment dat am vrut să traversez strada şi am fost prins sub roata unui autobuz care trecea prin comună. Practic, autobuzul a trecut peste mine. Am fost dus apoi la Spitalul Judeţean din Alexandria de către un vecin, unde doctorii mi-au amputat ambele picioare.

Ce ai înţeles tu la vârsta de trei ani din acel cumplit accident?

Fiind foarte mic atunci, nu am realizat ce mi se întâmplase. Însă aveam foarte mulţi prieteni şi rude care au încercat să-mi explice. Ei m-au ajutat mult pentru că nu m-au marginalizat. Aşa că viaţa mea era normală chiar şi după accident. Nimeni din jurul meu nu m-a tratat ca pe un om cu dizabilităţi. Nici colegii de clasă, nici prietenii, nici familia nu m-au exclus, toţi m-au tratat ca pe un om sănătos.

Ce s-a întâmplat după accident?

La vârsta de şase ani mi-am făcut pentru prima oară proteze cu ajutorul cărora am putut să merg la şcoală ca un copil normal. În România, în anii 95-96, nu exista tehnologia necesară pentru a-mi face proteze, aşa că am mers în Germania, unde am beneficiat de ajutorul unei fundaţii de specialitate. Aceasta mi-a oferit gratuit echipamentul necesar pentru a putea merge din nou. De fapt, cei de la fundaţie m-au învăţat să merg din nou, să urc scări, să le cobor, să merg în cârje. Organismul a acceptat protezele fără probleme, erau chiar foarte comode. Singura problema era că trebuia să le schimb destul de des pentru că la vârsta aceea creşteam constant.

Practic, în Germania ai dobândit dreptul la o viaţă nouă…

În Germania am învăţat că dizabilitatea fizică nu este neapărat un impediment, poţi să te descurci ca orice om sănătos. Pentru mine a contat enorm ajutorul lor şi, mai mult decât achiziţionarea protezelor, a contat că m-au educat să privesc dizabilitatea ca pe un simplu accident, nu ca pe un eveniment care mi-a schimbat viaţa. Datorită lor mi-am schimbat mentalitatea şi m-am considerat un om normal, ca toţi ceilalţi. Tot în Germania am intrat în contact cu doctori, avocaţi sau profesori care suferiseră accidente asemănătoare şi care puteau munci în continuare. Şi ei, la rândul lor, mi-au transmis că viaţa lor era perfect normală. Tocmai de-asta nu am ezitat niciodată, când eram în gimnaziu, să mă bucur de jocurile copilăriei, să joc fotbal în fiecare zi cu băieţii sau lapte-gros. Odată mi-am rupt protezele la un meci şi a trebuit să le schimb (râde).

 

Hai să schimbăm registrul şi să vorbim şi despre filiera educaţională. Unde te-ai şcolit?

Am făcut gimnaziul în comuna natală, iar liceul la Alexandria. În liceu m-am implicat în mai multe activităţi de voluntariat, am fost la olimpiade şcolare, una dintre ele fiind cea de limba romani, deşi n-o învăţasem niciodată literar. Mi-amintesc că am luat menţiune specială. De asemenea, am ajuns şi la faza naţională a olimpiadei de geografie.

Limba romani?

Da pentru că eu provin dintr-o comunitate romă, fiind de etnie. Asta m-a făcut să-mi doresc mereu să aprofundez cunoştinţele învăţate acasă, în familie, să învăţ cât mai multe despre limba şi cultura mea, să scriu şi să o vorbesc literar. Aşa am ajuns să studiez la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, secţia romani-engleză. Acasă vorbeam în romani, care era un fel de latină vulgară, însă la facultate am învăţat cu totul altceva.

Ce ai profesat după terminarea facultăţii?

Înainte de terminarea facultăţii am obţinut autorizaţia de traducător şi interpret autorizat în engleză-romani. Pot traduce din romani în română şi viceversa, din engleză în romani şi viceversa sau din română în engleză şi viceversa. Activitatea de traducător şi interpret mi se pare foarte interesantă, mai ales că în romani nu sunt foarte multe documente traduse. E o provocare să traduci termeni vechi de sute de ani şi să-i faci accesibili şi uşor de înţeles în limba în care traduci. Pe lângă activitatea de traducător, după facultate am făcut şi un master pe care nu am apucat să-l termin, deoarece în viaţa mea a apărut tenisul de câmp.

Când şi în ce împrejurări te-ai apucat de tenis?

Acum cinci ani am pus pentru prima dată racheta în mână, iar acum patru ani am început să joc constant. Iniţial, am jucat baschet în cadrul unei fundaţii pentru persoanele cu dizabilităţi. Mie mi-a plăcut mereu să încerc sporturi diferite (atletism, baschet, tenis de masă, tenis de câmp sau volei, toate adaptate). Însă, dintre toate aceste sporturi tenisul de câmp mi-a plăcut cel mai mult. Mi s-a părut un sport complet şi complex şi m-a prins microbul (râde). În plus, mi-a plăcut pentru că avea ceva în plus faţă de celelalte sporturi, era mai dezvoltat ca ramură sportivă, erau mai mulţi oameni implicaţi. Iniţial am participat la o tabără de pregătire, unde nu m-am descurcat foarte bine, dar nu m-am dat bătut şi am continuat.

Cum poate juca un om fără picioare tenis de câmp?

La început am utilizat un scaun rulant pus la dispoziţie de o fundaţie, dar ulterior, când mi-am dat seama că vreau să continui cu tenisul, mi-am cumpărat propriul scaun rulant, adaptat nevoilor mele locomotorii. A costat 3 000 de euro, dar a fost o investiţie extrem de utilă pentru mine, deoarece astfel am putut să practic tenis profesionist. De exemplu, azi mă deplasez şi cu ajutorul protezelor, dar folosesc mai mult scaunul rulant, pentru că am antrenamente zilnic şi mare parte din zi o dedic tenisului.

Unde şi cu cine te antrenezi şi, de asemenea, cine te sprijină să joci tenis?

De când m-am apucat de acest sport am beneficiat de sprijinul Centrului Naţional de Tenis; ei mi-au pus la dispoziţie baza de pregătire, motiv pentru care le mulţumesc pe această cale. Am avut de-a lungul carierei trei antrenori, dar cel cu care am progresat cel mai mult este Alex Berbec şi, alături de el, mai e şi Ştefan Enciu. Sunt înscris la Federaţia Română de Tenis ca jucător profesionist şi beneficiez de susţinerea federaţiei ca orice sportiv normal. În România sunt zece jucători de tenis, dintre care patru practicăm la nivel profesionist.

Tot din partea federaţiei beneficiez de teren şi bază de pregătire, pe când eu, ca sportiv, mă preocup de partea de turnee, de organizare. În acest an am fost legitimat la CSM Bucureşti, care mă va ajuta cu sprijin logistic şi financiar. Să nu uităm şi sprijinul Comiteului Paralimpic Român, condus de către Sally Wood Lamont, care m-a susţinut mereu. De asemenea, au mai fost şi anumite fundaţii, care mi-au acordat granturi financiare.

Câştigi bani din practicarea tenisului în scaun rulant?

Există şi premii în bani acordate în funcţie de categoria de turneu. Din acest sport pot trăi doar jucătorii din top 30 mondial, celorlalţi le e foarte greu să câştige turnee că să poată obţine premiile aferente. Eu, de exemplu, nu reuşesc să mă autofinanţez.

În acest context, ce te motivează să practici în continuare tenis?

Practic tenisul pentru a face performanţă pentru ţara mea şi pentru a dovedi că se poate face sport şi într-un scaun rulant. Îmi doresc să demonstrez şi celorlalte persoane cu dizabilităţi că viaţa lor merită trăită în continuare. Eu nu fac tenis pentru bani, ci îmi doresc să fiu un deschizător de drumuri pentru acest sport şi pentru cei care îşi doresc să-l practice. Tocmai de aceea m-am înscris şi la Şcoala de Antrenori, pentru a putea să învăţ mai multe despre acest sport şi ulterior să le predau şi altora interesaţi.

Dacă urmezi Şcoala de Antrenori, înseamnă că îţi doreşti să devii antrenor de tenis. Ce vei prefera, statutul de jucător sau cel de antrenor?

În vara acestui an voi finaliza studiile. Am dorit să învăţ mai multe despre antrenorat şi despre acest sport, astfel că după absolvirea acestei şcoli voi fi antrenor cu specializarea tenis în scaun rulant. Dar chiar dacă voi avea diplomă de antrenor, să ştii că nu m-am gândit să renunţ la cariera de sportiv. Mai am mult de jucat tenis la nivel profesionist. Noi putem juca tenis mult mai mult decât jucătorii normali. Avem jucători şi de 60 de ani la nivel înalt, deoarece picioarele nu-ţi cedează. Noi stăm într-un scaun rulant şi dacă putem să folosim braţele, jucăm până la 70 de ani. Nu ştiu cât voi juca, dar sper să rezist cât mai mult. După ce voi renunţa, mă voi dedica antrenoratului şi altor activităţi de susţinere a acestui sport pe care îl iubesc atât de mult.

Revenind la statutul jucător, care este cel mai important rezultat obţinut în carieră?

Primele rezultate au început să apară la doi ani după ce am devenit jucător profesionist. De exemplu, am câştigat o finală de turneu în Ungaria, dar cea mai importantă performanţă a fost câştigarea titlului de campion naţional, în 2016. În plus, mai este şi calificarea în sferturile unui turneu internaţional, în Portugalia, unde am avut un meci strâns cu jucător clasat în top 70 mondial. De asemenea, am concurat cu echipa naţională, acum doi ani, la o competiţie inter-ţări, echivalenta Cupei Davis la masculin, unde am terminat pe locul 5 la prima participare. Vom participa şi anul acesta, în Portugalia, şi ne-am dori să ne îmbunătăţim performanţa.

Cam la câte turnee participi într-un an calendaristic?

Aproximativ zece, însă anul acesta sper să fie ceva mai multe, poate chiar 15. În acest moment mă aflu pe locul 172 ITF, fiind cel mai bine clasat jucător român în aceată ierarhie.

Ce părere au oamenii despre tenisul în scaun rulant şi cum vă percep pe voi, jucătorii?

Oamenii ne văd ca pe nişte sportivi, nu ca pe nişte băieţi care lovesc în joacă mingile de tenis. Oamenii obişnuiţi au înţeles că această ramură de sport s-a dezvoltat foarte mult şi că merită atenţie. Şi să ştii că uneori se joacă meciuri foarte strânse, cu puncte spectaculoase, iar asta atrage asistenţa.

Când îl vom vedea pe Ionuţ Filişan reprezentând România la Jocurile Paralimpice?

Ca să poţi participa la Jocurile Paralimpice trebuie să fii în top 50 mondial. Altfel, e foarte greu. La nivel mondial sunt foarte mulţi jucători de tenis în scaun rulant, la fel şi practicanţi de baschet în scaun rulant, iar cei care au prilejul să participe la Paralimpiadă sunt foarte puţini din cauza concurenţei. În plus, nu trebuie să uităm că alte ţări investesc foarte mult în aceste sporturi, iar rezultatele se văd în cazul lor.

Care sunt planurile tale de viitor?

Mi-aş dori să am propria fundaţie care să susţină tenisul în scaun rulant şi să să îndrum cât mai mulţi sportivi cu dizabilităţi să practice un asemenea sport, la fel cum fac acum, când iniţiez copii între 5 şi 10 la Centrul Naţional de Tenis. De asemenea, mă voi preocupa să popularizăm cât mai bine acest sport şi să avem cât mai multe competiţii profesioniste în România.

Care este mesajul tău pentru persoanele cu dizabilităţi din România?

Încercaţi să practicaţi un sport, indiferent care ar fi el. Practicaţi şi aprofundaţi orice sport! Sunt atât de multe sporturi adaptate pentru voi încât merită să încercaţi. Nu vă descurajaţi, fiţi optimişti şi astfel veţi descoperi bucuria de a avea o viaţă normală.

 

CITAT:„Practic tenisul pentru a face performanţă pentru ţara mea şi pentru a dovedi că se poate face sport şi într-un scaun rulant. Îmi doresc să demonstrez şi celorlalte persoane cu dizabilităţi că viaţa lor merită trăită în continuare. Eu nu fac tenis pentru bani, ci îmi doresc să fiu un deschizător de drumuri pentru acest sport şi pentru cei care îşi doresc să-l practice”. Ionuţ Filişan, tenismen profesionist