Primarul de peste munți care a luat-o pe jos la București ca să facă rost de apă

- - 47- 2303 vizualizari

Din fața primăriei din Copșa Mică până în fața Minsiterului Mediului sunt 299 de kilometri. Dacă o iei pe jos. Dar cine să o ia pe jos atâta drum în zilele noastre? Sunt 373 750 de pași.

Când Tudor Mihalache și-a pus rucsacul în spate și a pășit întâia oară , nu s-a gândit că va fi un consum inutil de energie. Căci mai rău decât să faci atâția pași degeaba e să bați pasul pe loc. Așa cum i s-a întâmplat lui în ultimii 11 ani, tot încercând să rezolve problema care avea în final să îl facă să o ia la sănătoasa peste patru județe, traversând Carpații și coborând hotărât în șesul Capitalei. 

Cel mai tânăr primar în cel mai poluat oraș 

Când a câştigat  primul său mandat la Primăria Copșa Mică, Todor Mihalache era cel mai tânăr primar de oraș din ţară. Dar îl eclipsa un alt record era deja stabilit de orașul în sine: din pricina platformei industriale de acolo, era cea mai poluată localitate urbană din Europa. Pe harta Comisiei Europene de la Bruxelles, Copșa Mică răsărea ca un punct de smoală fix în mijlocul Carpaților verzi, munții cu cele mai multe păduri virgine din Europa. Așa că Uniunea ne-a pus condiții la aderare: ne primește la ei în casă, dar să ne ștergem pe picioare  la intrare. Să curățăm Copșa. Să fie eco.

Norocul nostru era că biata Copșă era deja curățată. Curățată de industria care polua. Nu suferiseră fabricile nicio modernizare, doar o falimentare zdravănă, cât să nu mai fumege niciun coș. Iar acum primarul mai avea de făcut doar câteva proiecte de mediu, după modelul țărilor Europene. Părea o misiune deloc grea, mai ales după ce Minsiterul Mediului a promis bani cu lopata. Așa că primarul Mihalache s-a apucat de treabă. Mai întâi a făcut o stație de sortare a deșeurilor. Era printre primele din țară. dnu erau duse de-a valma la groapa de gunoi , ca acum un secol, ci stăteau copșenii aplecați deasupra unei benzi rulante unde se sorta: aleageau plasticul, cartonul, sticla. Reciclau.

Copșa neagră devenise puțin mai verde. Apoi a mai fost un al doilea proiect.  Clădirile au fost învelite în tot felul de izolații,  nu mai iasă căldura din casele oamenilor prin pereți. Lucrurile s-au blocat la al treilea proiect: apa și canalul. „ Și aici a început frumos, în forță”, exclamă Mihalache în timp ce ciocăne asfaltul cu vârful unui băț sculptat cu briceagul cu care ține ritmul pașilor.  Suntem la 60 de kilometri de București, primarul vorbește din mers. E mai aproape de un marș decât de o plimbare. Are 8 zile de când a plecat și tălpile i s-au umplut de bășici. I-au apărut încă din primele zile. Le-a cusut cu fir de papiotă și și-a văzut de drum. „Dacă tot calci pe bășică se tot sparge și rana devine din ce în ce mai mare. Și o rană mare e periculoasă”.  Pe rucsacul pe care din când în când îl mai saltă cu un zvâc, să se așeze mai bine pe umeri, atârnă o pereche de șoseste puse la uscat în bătaia vântului. Pentru a-și proteja tălpile deja ultra chinuite trebuie să și schimbe perechile între ele din două în două ore ca să   evite umezeala.

Primul pas și prima piedică

Cu toate bubele din tălpi, când pășește edilul pare să sufere. În afară de mizeria din robinetele orașului său.  Căci în toată localitatea curge nu apă potabilă, ci un lichid cu miros de mâl, gros ca mierea și amar ca fierea. „Apa pute, pute a stătut, a orice vreți voi”. Vine dintr-un lac de acumulare care ar fi trebuit să fie îngrădit și păzit zi și noapte. Dar nu se întâmplă asta. Localnicii vin acolo la picnic, aruncă gunoiul acolo, și fac nevoile acolo iar apa  se duce direct în casele oamenilor după ce trece printr-o stație de epurare atât de fărmată că ce epurează ea e fix ce poate să trieze o strecurătoare rămasă doar cu rama.

În asemenea condiții când i-au promis cei de la București că va avea în localitate apă potabilă și canalizare s-a dus la București și a semnat cu două mâini o convenție cu Ministerul Mediului prin care Guvernul se obliga să finanțeze an de an localitatea pentru putea fi plătite firme de construcții care să rezolve problema. La început lucrurile au mers strună. Până s-a schimbat guvernul. Și, în logica lucrurilor de pe malul Dâmboviței,  când noul Guvern renunță la ce a început precedentul, că nu e bine, că nu e o oportun, că nu e cum trebuie,  Emil Boc a decis că nu mai e o prioritate Copșa Mică, așa cum o vedea fostul Guvern. Asta deși România se obligase la Bruxelles să facă acolo curat. Așa că finanțarea s-a tăiat.  Primarul însă deja angajase firme să construiască stație de epurare și canalizare care nu voiau să se mai oprească. „Am vorbit cu constructorul să lucreze cât poate el de încet, să intre în conservare șantierul, că nu mai sunt bani: Dar ei au zis că au contract și că lucrează. Și au lucrat până au dat faliment”. Acum primăria trebuie să le plătească despăgubiri firmelor cu pricina, că nu și-au achitat la timp obligațiile. Chiar dacă ea plătea cu banii altora. Acum instituția lui Tudor Mihalache a rămas cu o datorie enormă către companii, șantierul a rămas neterminat, nu tu canalizare, nu tu stație de epurare. Cam ăsta a fost ajutorul de la București. Iar ajutorul ăsta s-a tot ținut de primărie, ca o ghiulea legată de piciorul unui marinar căzut în apă.

Nici așa, nici altminteri

Pentru că Tudor Mihalache a încercat o alternativă să continue totuși lucrările și s-a orientat către fondurile europene. În fond, în jurul lui toată lumea obținea lucrări din bani de la Bruxelles, el de ce nu ar putea. „ Am început proiectarea, am făcut documentația care nu e deloc ieftină și deloc ușoară. A fost totul bine până am ajuns la comisie. Ne-au spus că proiectul nu e eligibil că avem dublă finanțare”. Adică cei care decideau dacă pot primi foduri europene le-au spus că deja pentru proiect dau cei de la Minister bani, nu se poate. A explicat degeaba că banii ăia erau doar pe hârtie, că nu a mai intrat un leu de ani de zile. Nu se poate. Trebuia să rezilieze convenția păcătoasă încheiată cu Ministerul. A crezut că  nu e decât o formalitate. Că scăpa și primăria de un contract păcătos, scăpa și Ministerul de o pacoste pe nume Copșa Mică. S-a urcat așadar primarul în tren, a venit la București și i s-a zis că acel contract nu poate fi reziliat. A crezut că poate e minisitrul de vină. A așteptat să se schimbe ministrul, s-a urcat în tren, a venit la București. Același răspuns: nu se poate. Legislația spune că nu se poate închide un asemenea contract decât dacă lucrarea e deja finalizată. O chestie lipsită de logică.

A făcut zeci de drumuri la capitală fie cu trenul, fie cu mașina. Și după la atâtea drumuri i-a venit ideea pelerinajului. Că poate nu guvernul e de vină, nu e ministrul  de vină, nu e nici ministerul, nu e nici legea, nici convenția, e calea pe care a ales-o să vină la București. Așa că de data asta s-a decis să o ia pe jos. „Numai bine, am și eu timp să mă gândesc la problemele mele, au și politicienii să se gândească la țară”.

După 11 zile de mers, Tudor Mihalache a ajuns în Capitală. A fost un drum greu. Dar ce a fost mai greu a fost statul. Statul în fața birourilor din instituțiile statului. Deși marșul lui spre București fusese mediatizat continuu de instituțiile de presă, niciun înalt demnitar al statului nu și-a făcut timp pentru el. A fost pasat la consilieri și directori iar consilierii și directorii au pasat problema de la unii la alții sau de la o instituție la alta. Am vorbit din nou cu edilul la exact o lună de la întâlnirea cu oficialii. L-am întrebat ce a rezolvat după atâta drum. „Nimic”, mi-a răspuns sec. „Trebuia cineva să se implice direct să spună: «Băi eu de acum iau și rezolv problema asta». Dar în România nimeni nu vrea să facă altceva decât ce scrie în fișa postului și să-și complice existența”. În fișa postului primarului Mihalache nu scrie de cei  373 750 de pași cu care spera să facă pasul cel mare pentru Copșa Mică. Și totuși i-a făcut.

CITAT: „Numai bine, am și eu timp să mă gândesc la problemele mele, au și politicienii să se gândească la țară”. Tudor Mihalache, primar Copșa Mică

47 recommended
comments icon 0 comments
2303 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

Polonezii cu Dacii vechi îndrăgostiţi de România

-

Jiclor. ştiţi ce e ăla jiclor? E prima dată în viaţa mea când scriu acest cuvânt, dar de auzit l-am auzit în toate parcările copilăriei mele. E o piesă de la carburator. Dacă aveai înainte de 1989 Dacia, jiclorul ăsta devenea membru în familie. Se îmbolnăvea l... Mai mult »