Alma Nicole Boiangiu a ajuns la urechile publicului larg după participarea la Vocea României, unde cântăreața a fost la un pas de a câștiga competiția, reprezentantă a echipei lui Tudor Chirilă. Alma e extrem de pasionată de meseria pe care a ales-o și crede în mesajul și emoția pe care muzica ei o transmite. Crede că, deși muzica e un limbaj universal, mereu se va întoarce acasă.

Când și cum te-ai apucat de muzică?

Am pornit de la a fi un copil de 5 ani care se ascundea de profesoara de pian. Părinţii mei, oameni inteligenţi, observaseră că am ureche muzicală şi puteam să redau foarte corect tot felul de linii muzicale pe care le prindeam din zbor, aşa că nu se lăsau impresionaţi de faptul că n-aveam eu chef de meditaţii – îi mulţumesc Domnului pentru asta!

Am continuat cu pianul, iar la vârsta de 7 ani avea să-şi facă apariţia un nou instrument la noi în casă – chitara clasică, în braţe la fratele meu mai mare cu 10 ani decât mine. El era Mr. Awesome pentru mine! Tot ce făcea el, voiam şi eu. Fiind mai mare, şi un tip de treabă, mi-a făcut cunoştinţă cu filmele care îi plăceau – majoritatea horror – şi cu trupele preferate ( majoritatea de rock „supărat” că deh, pe vremea aia avea nişte super plete), aşa că multe seri le petreceam vizionând seria filmelor cu Freddy Krueger şi nu aveam coşmaruri – culmea, alea au apărut mult mai târziu în viaţă. Revenind la chitară, am intrat peste el în timpul unei meditaţii şi am perorat următoarele: „ O să mă apuc şi eu de ore de chitară şi o să cânt mult mai bine decât tine.”

Faza tare e că mi-a ieşit! El s-a lăsat până la urmă de instrument pentru că voia să urmeze avocatura, iar eu habar  n-aveam în ce mă băgasem. Cu chitara am mers prin concursuri naţionale şi internaţionale din ’99 şi până în 2007 când am zis „halt”. Pe lângă premii, călătorii şi prietenii foarte mişto care s-au legat în perioada aceea, mi-a ajutat enorm la stăpânirea emoţiilor pe scenă.

Crezi că există suficiente resurse și suficientă deschidere în România pentru ca un tânăr cu aspirațiile tale să reușească?

Cred că dacă îţi propui să tratezi drumul tău ca artist în industria muzicală, cu seriozitate, răbdare, profesionalism şi o minte deschisă la provocări, România îţi va face surpriza să-ţi zâmbească. Nu îmi permite timpul să aştept ca ţara mea să dezvolte resursele şi deschiderea pe care o are Finlanda de exemplu, însă poveşti de succes există şi la noi, iar reţeta şi-o personalizează fiecare artist în parte.

Se poate trăi în România fără cine știe ce expunere? Mă refer la diferite gig-uri, evenimente, prin pub-uri?

Ca om de muzică, se poate trăi în România şi fără expunere, însă nu cred că eşti cu adevărat împlinit dacă nu urci pe scenă. Contactul cu publicul este vital, acelaşi lucru este valabil şi în teatru. Energia degajată în timpul unui moment artistic, are menirea de a o întâlni pe cea a oamenilor din sală şi de a-i modifica, astfel încât să plece cu o anumită încărcătură emoţională acasă, cu un anumit mesaj pe care, ca artist, îţi doreşti să-l transmiţi. Este importantă expunerea în ziua de azi, poate mai mult ca niciodată, pentru că oamenii sunt bombardaţi zilnic cu informaţii, reclame, oferte, etc, iar ca muzician, e bine să-ţi ţii fanii aproape, reamintindu-le de activităţile tale. Nu sunt fană social media, însă recunosc că a devenit necesară.

Te consideri un individ care își iubește țara? Ai putea emigra?

Îmi iubesc ţara şi sunt strâns legată de locurile care mi-au marcat copilăria, adolescenţa. Dacă m-ar constrânge anumite împrejurări, aş putea emigra – mă consider o persoană adaptabilă, iar muzica este un limbaj universal, însă nu îmi doresc acest lucru. Motivul? Familia mea este aici şi oricât de departe m-ar duce viitoarele mele proiecte şi colaborări, mereu mă voi întoarce acasă.

foto: Andrei Popa

Care sunt atuurile unei cariere, indiferent de domeniu, în România?

Perseverenţa, o intuiţie ageră, respectul de sine şi cel pentru domeniul în care activăm, o minte deschisă şi creativă.

Ce crezi că trebuie schimbat la țara în care trăiești?

Nu ţara trebuie schimbată, ci mentalităţile celor care o numesc „acasă”.