Radu Andreescu, fotojurnalist: „Dacă ne obişnuim cu ororile lumii, înseamnă că am renunţat la umanitate”

- - 1 vizualizari

Venit din mediul „corporatist”, Radu şi-a dorit o viaţă mai plină de sens, care să nu însemne doar întâlniri sterile şi nervi în trafic, aşa că s-a îndreptat prima dată spre muzică, apoi a ajuns la fotografie, la care s-a şi oprit şi a devenit unul dintre cei mai apreciaţi fotografi români.

Când te-ai gândit prima oară la o carieră în fotografie? Mulți colegi de breaslă povestesc că se imaginaseră având slujbe complet diferite înainte să descopere fotografia. Cum a fost în cazul tău?

Primele mele joburi nu au avut nicio legătură cu fotografia, sau una uşor tangenţială. Am avut mai multe joburi în marketing, am fost director de marketing în mai multe companii, om al strategiilor de vânzări, de promovare, şi multe altele până în momentul în care satisfacţiile mele erau doar de ordin profesional. Sunt perfecţionist de felul meu, iar drumul spre această ţintă de neatins consumă foarte mult timp.Într-o zi am decis să pun stop unei vieţi care se desfăşura mai mult în birou sau în maşină, conducând spre diverse întâlniri şi să mă dau un pas în spate ca să observ …. viaţa. Prima oară privirea mi-a căzut pe muzică, am deschis un radio online cu dj din toate colţurile lumii, am început să interacţionez cu oameni din toată lumea şi să îmi lărgesc oarecum orizonturile din punct de vedere social apoi…. mi-am cumpărat un aparat de fotografiat. Am vrut un DSLR pentru că, nu-i aşa, face poze mai bune. Perfecţionist fiind am început să studiez… manualul aparatului prima dată, apoi am căutat cercuri de fotografie şi oameni de la care să învăţ mai mult. Aşa am cunoscut diverşi fotografi şi am ajuns să fac o şcoală de fotografie, poate cea mai bună de la noi. Apoi am participat la unele expoziţii de grup, după care am încercat să văd ce înseamnă expoziţii în afara graniţelor. Am primit o bursă la Michigan State University şi apoi încă una la MoMA pentru un curs de critic în arta fotografică. Dragostea a fost deplină cu fotografia şi după cum ma observ … ţine (râde). În acest moment sunt corespondent străin şi fotojurnalist, iar fotografia a devenit din curiozitate un mod de viaţă.

Există un tip de fotografie care crezi că te reprezintă cel mai bine sau de care ești atras în mod deosebit?

Fotografia este ca o clădire uriaşă cu sute de apartamente. Fiecare apartament este un domeniu diferit de manifestare a fotografiei ca artă sau ca mijloc de documentare, fiecare cu propriile caracteristici şi cerinţe. Eu iubesc aproape toate tipurile de fotografie dar am ajuns să devin intim cu două dintre acestea şi anume fotojurnalismul şi portretul artistic. Sunt domeniile în care mă simt bine , şi care mă ajută să comunic, să împărtăşesc şi să mă apropii de oameni.

Ce îți trebuie pentru a fi un fotograf bun, în afară de echipament, evident?

Ca să fii un fotograf bun în cele două zone ale fotografiei în care îmi place să mă mişc trebuie să fii un om atent. Atent la ceea ce se întâmplă în jur, atent la oamenii de lângă tine, atent în modul cel mai empatic cu putinţă. Aş spune că istoria fotografiei ne dă multe exemple în care arta se face dincolo de echipament. Echipamentul este un instrument. Un bun prieten fotograf dădea un exemplu în care spunea că atunci când mergem într-un restaurant bun nu întrebi niciodată ce tigaie a folosit bucătarul. Echipamentul este tigaia fotografului, dar simţul estetic, empatia umană, unele cunoştinţe de psihologie şi abilităţi de interacţiune socială sunt imperios necesare în fotojurnalism şi portretistică.

Tratezi fotografia ca pe o meserie de care în timpul liber te detașezi sau e mereu prezentă? Te uiți mereu după cadre?

Fiecare fotograf tratează fotografia aşa cum simte şi în funcţie de abordare. La mine nu există o delimitare clară între job, viaţa privată şi fotografie. Nu înseamnă că văd cadre tot timpul, dar comutarea de pe modul relaxare/fotografie se întâmplă instant dacă e nevoie . Câteodată cadrele se construiesc când nu ştii. O discuţie , un concept care aparent nu are tangenţă cu fotografia poate fi începutul unei construcţii, unei compoziţii fotografice, altădată viaţa bate la uşa fotografului şi cere să iei aparatul în mână şi să declanşezi.

Am văzut că ai fotografiat tabere de refugiați; ne poți descrie experiența? În ce măsură te afectează?

Taberele de refugiaţi … sunt zone în care fotografia m-a luat de mână şi m-a dus. Primul meu contact cu refugiaţi prin aparatul de fotografiat mi-a relevat dimensiunea mea… mică, umană. Este o istorie ce a început în Belgrad în timpul unei vacanţe. Am avut o seară frumoasă într-un club de jazz pe malul Dunării, apoi, în drum spre hotel, am trecut printr-un parc plin de refugiaţi sirieni. Era începutul acestui exod, iar la acel moment în presă nu existau prea multe expuneri ale acestui fenomen. Am simţit că e momentul să documentez ce am văzut şi am fugit la hotel, mi-am luat aparatul şi am început să fotografiez… până am văzut o mamă tânără cu un bebeluş în braţe. Bebeluşul avea nişte spasme total nefireşti, se contorsiona aşa cum corpul uman aparent nu o poate face , iar disperarea din ochii mamei m-a făcut să mă gândesc, recunosc cu ruşine, la o fotografie demnă de premii internaţionale. Nu aveau asistenţă medicală, nu aveau nimic. Aceasta a fost una din fotografiile pe care nu am reuşit să le fac. Am lăsat aparatul jos şi am început să plâng, deoarece privind prin lentilă am descoperit micimea mea. Toate cunoştinţele pe care le aveam, tot ce ştiam, tot ce puteam, însemna nimic în acel caz. Nu puteam face nimic să salvez copilul. Orice om, nu contează deschiderea către alte tipuri de societăţi, când vede un copil în suferinţă, îmi place să cred că face ceva, sau cel puţin încearcă. În acel caz eu nu am putut face nimic. Acea fotografie nu a fost făcută, neînregistrată pe cardul de memorie, dar a rămas adânc întipărită în minte. Şi am decis să fac ceva, aşa cum pot. Câteva luni mai târziu am fost voluntar în câteva campusuri de refugiaţi, am făcut şi primele fotografii tot acolo. Şi mi-am propus să fac asta în fiecare an. Mi se pare că avem datoria să dăm înapoi societăţii o parte din ceea ce primim. Şi ăsta este modul în care am ales să o fac eu. Experienţa mă afectează, nu sunt singurul, am fost împreună cu alţi voluntari, cu colegi din presa internaţională, cu medici. Toţi am fost de acord că ne modifică această experienţă, dar, în acelaşi timp, împreună cu aceştia am ajuns la concluzia că primim probabil mai mult decât oferim. Primim lecţii de viaţă din nişte zone în care nu ne-am gandi că e posibil, primim perspective asupra a ceea ce înseamnă lucruri importante în viaţă şi primim satisfacţia ajutorului adus de picătura care umple oceanul. E o picatură poate, dar oceanul e alcătuit din foarte multe picături.

Crezi că văzând astfel de orori e posibil să dezvolți o toleranță pe care alții, mai puțin implicați, nu o au?

Despre toleranţă faţă de orori nu ştiu să vorbesc. Am fost în 8 campusuri de refugiaţi până acum, refugiaţi de mai multe feluri, de război, economici, politici. Suferinţa e mare în toate perspectivele, nu te poţi obişnui cu ororile sau cel puţin nu e recomandat să o faci. Dacă ne obişnuim cu aşa ceva înseamnă că am renunţat la umanitate. Nu vorbesc de acea toleranţă pe care medicii o manifestă şi fără de care actul medical ar fi afectat negativ, ci de toleranţă în ansamblu. Trebuie să fim vigilenţi în faţa suferinţei şi să nu ezităm să arătăm cu degetul cauzele ce duc la nenorocirea a milioane de vieţi. Toleranţa este sinonimă cu condamnarea inocenţilor.

Tinzi să compari problemele pe care le vezi prin diferite colțuri ale lumii cu cele din România? 

Există în mod firesc această tentaţie, de a compara ce există în diverse colţuri ale lumii cu ce există în România. Comparaţia m-a făcut să ajung la concluzia personală că sursa tuturor relelor din lume: foametea, corupţia, lipsa de respect, războiul, proasta gestionare a resurselor unei ţări, şi multe alte rele ale lumii pe care vi le puteţi imagina, au o cauză comună. Lipsa de educaţie. Este uşor să observăm că cele mai puţine probleme apar, deloc întâmplător, în ţările aflate în topul celor mai educate societăţi.

În afară de cadrul profesional, cât te interesează viața politică din România? Participi la proteste, le fotografiezi?

În afara cadrului profesional, viaţa politică mă interesează, nu doar în România, ci în toată lumea. A te menţine conectat la viaţa politică este o condiţie esenţială în înţelegerea societăţii, şi mai mult decât atât cunoaşterea oferă, într-o mică măsură, şi predictibilitate. Am participat la proteste şi am fotografiat mitinguri de la malul Atlanticului prin vechea cetate a democraţiei , Atena, şi până la Ankara, la porţile orientului, fără a sări Bucureştiul, Sibiul, Clujul, Deva etc. Am protestat dacă valorile protestatarilor erau unele pentru care să lupt şi eu şi am fotografiat ca să redau marelui public al mass media cu obiectivitate, fie că aderam, fie că nu, la evenimentele la care am fost martor.

Când vine vorba de viitorul României, tinzi să fii optimist sau mai mult sceptic?

Viitorul României este incert. Depindem de implicarea noilor generaţii, de modul în care cei ce vor urma înţeleg să se raporteze la ceea ce e naţional şi la conectarea la globalizare, depindem de poziţia noastră geostrategică, aşa cum am depins în toată istoria, depindem de puterea noastră ca naţie de a ne uita în oglindă şi să decidem să operăm în carne vie şi să îndepărtăm tumorile şi să păstrăm doar ceea ce face cinste identităţii naţionale, depinde de modul în care reuşim să ne uităm la ceilalţi din jurul nostru cu respect, iar respectul să fie plin de substanţă şi nu demagogie, depindem de cum va evolua educaţia şi de cum vom înţelege să ne asumăm responsabilitatea pentru ce e bun şi rău. Nu ştiu să vorbesc despre viitorul României, dar sunt sigur că, indiferent de cum va evolua, voi întâlni oameni frumoşi, cu suflete superbe, şi oameni găunoşi, care fac ruşine speciei noastre, ca peste tot. Ştiu că vom avea în continuare o ţară frumoasă pentru ale cărei frumuseţi facem prea puţin şi că va fi întotdeauna loc de mai bine. Şi mai ştiu că oricum va fi, voi găsi aici oameni de la care să învăţ şi în a căror apropiere să mă bucur să fiu.

comments icon 0 comments
1 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

George Russo


Bookmark?Remove?

Mihai Rotariu, specialist în cyber-security la Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică: „Presa a favorizat imaginea hackerului român foarte priceput şi autodidact, dar realitatea este alta”

-

Mihai este un moldovean mândru, care a venit din Huşi la Bucureşti pentru o carieră în ştiinţe politice, dar, ca în cazul multor tineri, ajuns în domenii total diferite, în mare parte pentru că a văzut de aproape mediul politic şi a decis că ar fi mai bine să ... Mai mult »