A petrecut 14 ani în Italia, timp în care desena pe toate cartoanele din fabrica în care lucra, iar apoi Cristina Enache a decis să se întoarcă în România, unde a devenit una dintre cele mai căutate ilustratoare de carte de copii de la noi. A plecat pentru dragoste, însă tot ea a adus-o și înapoi.

De ce ai plecat din țară?

Pentru că m-am îndrăgostit. L-am cunoscut pe actualul meu soț și m-am dus după el. Nici gând nu aveam să plec altfel, după mirajul străinătății, care funcționa foarte bine atunci. Am plecat convinsă că nu voi sta mai mult de 1 an și am stat vreo 14, până când s-a lăsat el înduplecat să revină în România.

Când și cum v-ați cunoscut?

Cristina Enache: Aveam 20 de ani, iar el era prietenul vărului meu. Am început să vorbim pe MIRC, pentru că nu avea posibilitate să vină în țară, și am rămas așa într-o lungă conversație online sau pe telefon vreun an de zile. Iar când a venit în țară a fost așa… pasiune maximă: nu ne mai despărțim niciodată! Vii cu mine! Și m-am dus. (râde)

Tu ce făceai aici în tot acest timp?

Cristina Enache: Eram studentă la Iași, la Facultatea de Administrație Publică. Am lăsat totul baltă și am plecat. Am abandonat facultatea în anul II. Era anul în care oricum aș fi renunțat pentru că nu mă regăseam deloc în acel domeniu, câtă vreme eu terminasem liceul de Arte din Focșani. Dar facultatea de la Iași părea o alternativă după Bacalaureat, câtă vreme m-au primit cu bursă, iar eu nu îmi doream să fiu o povară pentru ai mei.

În anul în care m-am îndrăgostit eram prinsă cu un gând foarte clar: să îmi fac portofoliu de lucrări de pictură și să mă mut la București.

Ce au avut ai tăi de zis legat de asta: lași facultatea și pleci la muncă în Italia?

Cristina Enache: Ai mei au fost niște părinți destul de liberi în gândire. M-au lăsat, pe scurt, să fac ce simt. Probabil au avut și grijile lor, eram singurul lor copil și plecam de acasă după o himeră. Dar au și avut încredere. Desigur, eu le-am spus că rămân doar un an, dar in final am stat vreo doi ani împreună după care ne-am căsătorit. Iar apoi a apărut Alex, fiul nostru, prin 2009, anul în care l-am pierdut și pe tata… Atunci a fost un moment foarte greu pentru mine. Când s-a întâmplat, eu abia ieșisem din spital. Alex avea două săptămâni. Și nu am putut veni la înmormântare, abia la 3 luni am putut să îi fac pașaport copilului. Iar când am ajuns la Focșani mi se părea că îl văd în scara blocului. A fost tulburător.

Citește continuarea articolului, aici!