Am stat de vorbă cu Ioana Ulmeanu, editor coordonator la Elle România despre rolul presei în aceste vremuri dificile, cât de importantă e facultatea pentru cineva care vrea să intre în domeniul fashion-ului și altele.

Povestește-ne puțin despre începuturile tale în presă. Ce te-a determinat să alegi meseria asta?

Nu am ales-o neapărat, am studiat filosofie și sociologie și am lucrat la începuturi într-o organizație nonguvernamentală, dar îmi plăcea să scriu și îmi plăceau revistele pentru femei. Îmi amintesc că, atunci când a apărut pentru prima dată ELLE în România, m-am gândit că o să lucrez acolo, dar nu am făcut nici un pas conștient în direcția asta. Mult mai târziu, un foarte bun prieten lucra la Tabu, pe atunci o revistă foarte cool și curajoasă, și atunci când s-a ivit oportunitatea mi-a zis să încerc să scriu ceva. Am scris, le-a plăcut, și așa am ajuns să colaborez cu revista. Mai apoi am lucrat full time câțiva ani pentru ei și cam asta a fost. La un moment dat am primit un telefon de la ELLE, căutau un redactor, m-am mutat la ei și de aproape 10 ani lucrez aici – acum ca editor coordonator.

Care sunt cele mai dificile momente prin care ai trecut în cariera ta? Ce ai învățat din aceste dificultăți?

Asta e o întrebare dificilă, am stat un pic să mă gândesc și îmi dau seama că nu știu ce să răspund. Presupun că au fost și momente dificile sau stresante, dar nimic care să-mi afecteze ”cariera” sau atât de special încât să mă fi marcat în vreun fel anume. De la oameni care au refuzat să vorbească cu mine după ce stabiliserăm interviuri, la comentarii de hate și mesaje de amenințare după ce am scris despre subiecte mai sensibile și până la șefi cu ale căror idei nu eram de acord, am tot avut experiențe inconfortabile, ca toată lumea, dar nu le consider momente dificile cu adevărat. Sunt lucruri care se întâmplă în meseria asta.

De ce ai ales domeniul fashion-ului? Ce te atrage la acest subiect?

Îmi place mult moda, dar dintr-o perspectivă mai degrabă teoretică. Nu sunt o practicantă înfocată, nu sunt ceea ce s-ar chema o fashionistă. Dar am citit dintotdeauna publicații fashion, le și colecționez cu pasiune de când am început să am acces la ele, în adolescență, și cred că ce m-a atras la început a fost fantezia, lumea pe care o poate crea moda, felul în care îți permite să te exprimi. Dar mai târziu și felul moda în care spune ceva despre oameni și despre vremuri. Uite, când îmi place o haină, să zicem o rochie, poate să îmi placă pentru că pur și simplu este frumoasă sau pentru că cred că mi-ar veni bine, dar de multe ori îmi dau seama că îmi place pentru că are umor sau pentru că are buzunare (întreaga industrie a genților, de exemplu, s-a construit pe faptul că hainele pentru femei nu au avut, vreme îndelungată, buzunare practice) sau pentru alte motive, care nu sunt doar estetice.

Revenind la întrebarea ta, m-a atras mai degrabă lumea publicațiilor pentru femei pentru că mi-au vorbit mie – la vremea la care am început eu să citesc presă, publicațiile nu vorbeau pentru femei și nici acum nu o fac decât într-o măsură foarte mică. Nici nu vezi la TV foarte multe știri care le-ar interesa pe femei sau știri despre evenimente, legi, proiecte etc. care le afectează direct. Rareori vezi femei în panel-urile care dezbat evenimentele zilei, lucru care ar însemna că și experiența feminină e validă, că și o perspectivă feminină poate să construiască o înțelegere mai completă a realității, și, ca urmare, să contribuie la o societate mai incluzivă. Și m-a interesat să vorbesc eu cu femeile așa cum aș fi vrut să mi se adreseze mie presa, să vorbesc în egală măsură și despre rochii, dar și despre inechități, despre lipsa măsurilor politice gândite astfel încât să protejeze femeile și drepturile lor și tot așa.

Care crezi că sunt principalele responsabilități ale presei într-o perioadă atât de dificilă precum cea din prezent?

Întâmplarea face că în numărul de mai din ELLE vorbim pe larg despre asta – a fost prima întrebare pe care ne-am pus-o în redacție după ce am început să lucrăm din izolare, urmărind cu sufletul la gură tot ce se scria sau se spunea despre criză. Și, tot întrebându-ne, am ajuns la concluzia că presa trebuie să informeze corect și rapid, și să își asume rolul de a contrazice și critica autoritățile când ele derapează, ceea ce s-a întâmplat des în ultima vreme. Ei, pentru asta am vorbit cu patru jurnaliști care fac, în opinia noastră, o treabă excelentă – Diana Oncioiu de la Să fie lumină și dela0.ro, Victor Ilie, care acum colaborează cu Rise Project, Libertatea și Casa Jurnalistului, cu Diana Meseșan de la Libertatea și cu Ioana Moldovan, fotojurnalistă. Dar sunt mulți oameni care muncesc enorm acum să ne informeze.

Când vine vorba de o revistă pentru femei, cred că la responsabilitățile astea se adaugă și o datorie de a inspira, de a furniza un soi de safe space unde arătăm și lucruri frumoase, fără să ascundem sub preș subiectele dificile.

Ce au jurnaliștii români de învățat de la presa internațională?

Cred că presa e cam peste tot la fel în acest moment, există publicații care își fac treaba foarte bine, oameni care muncesc foarte mult și la standarde foarte înalte și furnizează informație de calitate, și publicații care nu o fac, ba chiar derapează grav. Poate sunt figuri care inspiră și care au devenit un soi de autorități în presa internațională și ne putem uita la ce fac ei bine, dar cred că avem și aici jurnaliști foarte buni.

Cum consideri că stabilim limitele între libertatea de exprimare și dreptul cuiva de a nu fi jignit/ofensat/discriminat?

Atâta timp cât se prezintă faptele și contextul lor, nu cred că cineva trebuie să se simtă jignit sau ofensat sau discriminat. Evident că libertatea de exprimare a jurnalistului nu e absolută, ea nu poate să încalce dreptul la viață privată al cuiva, de exemplu. Când apelăm la jigniri, ieșim din sfera jurnalismului. Evident că există derapaje, în goana asta după senzațional și trafic, care trebuie mereu semnalate și combătute.

Cât de importantă crezi că este facultatea de specialitate pentru cineva care vrea să intre în lumea design-ului/fashion-ului?

Cred că ajută și e importantă pentru a învăța niște lucruri de bază, dar depinde de facultatea pe care o urmează cineva. Central Saint Martins sau universitatea din Antwerp au dat generații de designeri străluciți, oameni care înțeleg perfect procesul prin care o idee ajunge să fie o haină.

Dar, până la urmă, ucenicia se face și în ateliere. Balenciaga, probabil cel mai influent designer de modă al tuturor timpurilor, a învățat croitorie, nu design; iar Miuccia Prada a studiat științe politice, și continuă să dea tonul în modă de zeci de ani. Rei Kawakubo, și ea o vizionară, nu are studii de modă. Facultatea ajută și în sensul că îți oferă oportunități, conexiuni, burse, acces mai ușor, poate, la industrie, dar nu poate înlocui talentul sau ambiția.

Care sunt problemele/prejudecățile cu care se confruntă femeile în lumea fashion-ului?

Lumea modei este ca toată lumea, nu e un tărâm separat de restul lumii, apar și aici aceleași probleme. Evident că a trebuit să așteptăm până în 2016 să vedem o femeie la cârma uneia dintre cele mai mari case de modă din lume, de exemplu (Maria Grazia Chiuri la Dior). Apoi diferențele de plată sunt aceleași, ca peste tot. Sunt abuzuri și sunt discriminări. Și apoi mai sunt și chestiuni specifice modei – exploatarea modelelor, vârsta lor, greutatea pe care trebuie să o aibă ele… Chestiunile astea au început să fie tratate mult mai serios în ultimii ani, unele state au impus legislații, în altele s-au creat acorduri în interiorul industriei, care să prevină astfel de abuzuri; deci lucrurile se mișcă, de bine, de rău. În interiorul acestei lumi încă persistă niște idealuri nocive și intangibile legate de felul în care trebuie să arate și să se prezinte lumii femeile, poate mai pregnant decât în alte domenii; în vreme ce, din exterior, femeile din fashion sunt privite drept frivole, de parcă gestul de a purta o rochie fabuloasă te descalifică intelectual.

Ce măsuri ar trebui luate pentru a combate sexismul în societatea din România?

Cred că cel mai eficient ar fi să plecăm de la educație. Dacă nu învățăm din școală ce presupune egalitatea de gen, dacă nu avem educație pentru sănătate care să cuprindă componente de sănătate reproductivă, dacă nu știm care ne sunt drepturile, nu facem decât să perpetuăm roluri tradiționale și, deci, și inegalitatea și sexismul. Și presa are un rol aici – îți spuneam mai devreme despre absența femeilor din talk show-uri și despre absența subiectelor care le privesc pe femei. Presa trebuie să semnaleze, să aducă în dezbatere derapajele sexiste și discriminarea, fie că ele au loc la tribuna Parlamentului sau la locul de muncă. Sigur, e vorba și despre legi, și despre voință politică în acest sens – ca să existe asta ar trebui să avem mai multe femei în politică. Și o societate civilă mai atentă la aceste probleme. Și tot așa.

Cum vezi viitorul presei din România?

La cum s-au conturat ultimii ani din acest punct de vedere, sunt optimistă, mai ales văzând evoluția presei independente de la noi. Dar nu am cum să știu ce se va întâmpla. Urmăresc cu interes 🙂

Ce sfaturi ai avea pentru cineva aflat la început de drum în lumea presei?

Hmm… să aibă ochii deschiși și mintea deschisă. Și să se documenteze mai mult decât scrie.