Alexandra Tănăsescu, ziaristă: ʺCultura merge de mână cu educația și cred că ambele stau la baza evoluției unei societățiʺ

- - 41 vizualizari

Alexandra e de loc din cartierul bucureștean Rahova. A lucrat 12 ani la PRO TV. În ultimele luni și-a urmat pasiunea și a construit un site dedicat vieții culturale: www.culturaladuba.ro. Încă o platformă de jurnalism independent? Da, spune Alexandra, ʺcultură ne trebuie nouăʺ.

Andrei Crăciun

Alexandra Tănăsescu, ziaristă la bază. Care e povestea Alexandrei, cine este ea, cum ne-am pomenit noi cu ea în viețile noastre și la ce răscruce a ajuns viața dumneaei?

Povestea mea a început în martie 1987, într-o familie normală, cu greutăți, care avea deja doi copii, o fată și un băiat, iar eu am fost supriza pe care nu și-o doreau neapărat nici părinții, nici frații.

Dar, date fiind vremurile și riscurile, ai mei au decis să mă păstreze. Iar acum le pare bine că au făcut-o.

Am crescut în cartierul Rahova, dar pentru mine „viața de cartier” nu a avut niciodată o conotație negativă, din contră, cred că a contribuit în bine la formarea mea.

M-am jucat tot ce se juca un copil normal în fața blocului – „leapșa pe coco”, „osul”, „frunza”, „țară, țară, vrem ostași”, „mațele încurcate”, etc. Și pentru toată bucuria pe care o simțeam atunci nu pot să spun decât că am fost norocoasă.

Am crescut la un loc cu copiii vecinilor și doar pentru părinți conta uneori dacă ăla e copil de polițist, dacă are mai mulți sau mai puțini bani, dacă e țigan. Pentru noi, în bucuria jocului nostru, nu existau diferențe și cred că încă de atunci am arătat primele semne că generația noastră va fi cu totul altfel decât cea a părinților noștri.

Mi-a plăcut școala din prima clipă și cred că educația a fost salvarea mea. De când am plecat în clasa I mi-au zis ai mei: „să bagi la cap ce îți spune la școală, că noi nu avem bani să îți plătim meditații. Te descurci cum poți.”

Și așa am făcut. Am învățat cât am putut eu de bine și nu am luat niciodată nici măcar o oră de meditații. Am fost la o școală normală, de cartier, iar la liceu am mers „în centru”, la Eminescu. Asta cu susținerea mamei și împotriva dorinței tatălui meu, care, deși eu aveam medie să intru la aproape orice liceu din București, el voia să merg la Bolintineanu, un liceu submediocru de lângă casă, ca să nu „îmi iau lumea în cap cu fițe de centru, baruri, droguri.” De altfel, pentru tata era mai important să învăț să fac ciorbă decât să iau o notă bună.

Și? Ai învățat să faci?
Note bune am luat, ciorbă nu fac nici azi.

Am mers la Eminescu și bine am făcut. Datorită acelei școli am azi prieteni minunați, am evoluat enorm, am citit mai mult decît credeam că pot și vreau și, cel mai important, am avut o profesoară de franceză/dirigintă, doamna Mihaela Cosma, care din primele clipe ne-a încurajat pe toți să ne urmăm pasiunile și, prin urmare, în mare parte și datorită dumneai am devenit jurnalist.

Este unul dintre puținii profesori care înțeleg să adapteze predarea la nevoile elevilor și nu invers. Astfel, de multe ori temele mele erau să scriu articole de presă, interviuri, chiar dacă manualul cerea să facem o compunere despre vacanță.

În plus, ne-a arătat o lume pe care noi nu o știam. Ne-a dus pe terasă la Motoare, unde l-am văzut prima dată pe Mircea Cărtărescu și m-a fascinat că un scriitor pe care îl citeam în liceu e încă viu! hahaha. Ne-a dus la târguri de carte, la filme franțuzești la Elvira Popesco și ne-a încurajat să ne facem abonamente la Institutul Francez. Pentru mine așa ar trebui să arate educația pe lângă orice școală.

Am intrat apoi la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și, de nevoie, dar și din cauză că eram destul de dezamăgită de nivelul facultății, m-am angajat încă de la finalul anului I, în plină sesiune.

Unde? Cum?
Un coleg știa că sunt pasionată de sport și mi-a zis că la PRO TV se fac angajări, dacă mă interesează. El deja se angajase acolo de puțin timp. Și, deși eu îmi doream să lucrez în presa scrisă, am mers la interviu la PRO TV.

M-am dus cu CV-ul în țiplă (mă rog, vă imaginați ce CV puteam să am la 20 de ani – concursuri de poezie și olimpiade) și Costi Mocanu și Felix Drăghici, care conduceau redacția de sport, au făcut mișto de mine că vin cu CV-ul.

Eu urmăream tenisul și fotbalul, dar Costi Mocanu m-a întrebat cine e campion mondial la box, la nu știu ce categorie. Nu mai știu ce am zis, Oscar de la Hoya sau Pacquiao, el a râs și m-au angajat pe loc.

Am lucrat la Știrile din Sport 6 ani, apoi am făcut pasul către Știrile PRO TV secția Social. Acolo m-a chemat directorul știrilor, Gabriela Popescu, care mă știa de la live-urile pe care le făceam la ora 19:00 de fiecare dată când PRO TV transmitea meciuri importante.

Și m-a întrebat ce mi-ar plăcea mie să fac. Și i-am zis știri pe cultură – teatre, artă contemporană, filme, patrimoniu, etc. Toată lumea era uimită că „fata de la sport” scrie pe cultură, dar puțini știau că dacă mergi pe stadioane nu înseamnă că nu citești, nu mergi la teatru, la filme.

Iar cultura a fost parte din viața mea tot timpul. Asta, din nou, datorită școlii. De la fascinația din clasele primare, când mergeam cu clasa la spectacolele de la Țăndărică, până când am descoperit festivalurile de muzică, în liceu, în facultate, teatrul independent, festivalurile de film, etc.

Și, iată, așa am ajuns eu în viețile voastre. Am fost reporter la Știrile PRO TV pe educație și cultură până în februarie 2019, când am decis că e momentul să fac o schimbare, după 12 ani de PRO TV.

Care este frumoasa poveste a site-ului de cultură www.culturaladuba.ro. Cultură ne trebuie nouă? Părinții dumitale știu cu ce te ocupi? Jurnalism cultural în România? Cum și de ce?
Probabil știți cu toții celebrul îndemn al unui jandarm „luați site-ul de cultură și băgați-l la dubă!”. Se întâmpla în 2012, la protestele din Piața Universității, când doi băieți filmau abuzurile jandarmilor și când au fost întrebați cine sunt, ei au zis „suntem de la site-ul de cultură”.

De atunci, ideea de a baga cultura la dubă a devenit un simbol al modului în care acest domeniu a fost tratat în țara noastră.

Și eu m-am lovit de obstacole când încercam să fac știri pe cultură, uneori îmi ziceau șefii că subiectele respective „nu fac audiență”. În schimb, când câștiga un regizor român un premiu la Cannes sau la Berlin, toate televiziunile vuiau a cultură.

Eu am vrut tot timpul să arăt și ce se întâmplă în spatele unor astfel de succese. Și cumva am trăit și eu frustrarea ideii de #culturaladuba.

Așa s-a născut în mine ideea și dorința de a crea un loc care să se numească exact Cultura la dubă, dar scopul lui să fie opusul și anume, să scoatem cultura din dubă. Cum? Vorbind despre ea tot timpul, nu numai când apar premiile internaționale.

Și de la sfârșitul lui octombrie 2019 există platforma de jurnalism independent – culturaladuba.ro, unde eu și alți colaboratori scriem articole despre subiecte de actualitate din domeniul culturii, facem interviuri, reportaje, editoriale.

De atunci ne-am finanțat singuri, din economiile noastre și din proiecte de freelancing la care am lucrat, plus câteva mici donații de la prieteni și cititori, dar sperăm să ni se alăture cât mai mulți donatori, care să ne ajute să rămânem independenți.

Și da, cultură ne trebuie nouă. Cultura merge de mână cu educația, nu se poate să avem una fără cealaltă și cred că ambele stau la baza evoluției unei societăți.

Dacă sărbătorești Zilele Orașului cu mici, bere și concerte de muzică populară, vom avea conducătorii pe care nu ni-i dorim și care o să ne lase să murim cu zile în spitale, în școli fără toalete, pe drumuri neasfaltate și neiluminate. Adică vom rămâne în beznă.

În schimb, dacă proiectezi la zilele orașului, oricare ar fi el, filme documentare, aduci spectacole de teatru independent, artiști stradali care să înfrumusețeze pereții, creezi niște ateliere de povești pentru copii, atunci cred că șansele noastre de a avea niște conducători mai buni cresc exponențial.

Părinții mei înțeleg vag cu ce mă ocup acum. Pentru ei era mult mai simplu să mă vadă seara la televizor. Mama citește articolele din când în când, îmi mai spune „mi-a plăcut ce ai scris despre X, dar parcă tot mai bine era la PRO TV, mamă.”

Eu încerc să îi spun că sunt fericită făcând asta, însă pentru ei este esențială ideea de a avea un loc de muncă stabil, asigurare medicală și, într-un final, pensie.

Care e treaba cu cultura în România, Alexandra? Ne îndreptăm noi într-o direcție culturală greșită? Putem să facem ceva pentru a evita deșertificarea spiritului? Ce?
Pornind de la cei care ne conduc, treaba este că domeniul culturii are cel mai mic buget dintre toate și așa a fost dintotdeauna.

Acum, problema și mai mare este că acei puțini bani sunt folosiți greșit, adică pe proiecte care nu au în esență arta, ci mai degrabă ideea „hai să facem un simpozion ca să luăm bani de la AFCN și îi împărțim între noi. Luăm câteva fursecuri, facem niște printuri proaste, ținem o conferință și, iată evenimentul cultural de România.”

Nu mai spun de depuneri de coroane, inaugurări de statui inutile sau, cum ziceam mai devreme, Zilele Orașului.

Mai sunt și instituțiile de stat finanțate din bani publici, unde fiecare vrea să țină de scaun cât mai mult și să iasă la pensie, să primească salariul lunar chiar dacă nu a avut niciun spectacol de ani de zile sau muzeul la care lucrează are 30 de vizitatori pe lună.

Deci, aceasta ar fi direcția greșită și îmi este teamă că dacă așteptăm salvarea din partea statului, o să devenim într-adevăr un deșert artistic.

Speranța cred că vine dinspre privat și dinspre artiștii care se zbat prin propriile eforturi să iasă la lumină. De aceea cred că ei trebuie susținuți de noi, de presă, la fel și de companiile private.

Din fericire, văd că din ce în ce mai multe companii aleg să finanțeze proiecte culturale, festivaluri, teatre independente, expoziții de artă, etc. Asta ar fi salvarea la nivel macro.

La nivel individual, cred că, din nou, școala ne poate salva. Îi poate modela pe cei care vin din urmă. Să le arate copiilor că există și altceva pe lângă manuale, bibliografia obligatorie, referate. Să îi ducă la teatru, muzee, concerte, plimbări prin oraș, să îi încurajeze să își dezvolte pasiunile.

Și mai e și puterea exemplului din familie. Ne mirăm că un copil de 5 ani cere telefonul sau tableta și îl certăm. El face doar ce vede că fac oamenii mari din jurul lui.

Dacă el o să ne vadă citind, o să vrea și el să deschidă o carte. Dacă ne vede uitându-ne la filme, o să vrea și el să vadă filme. Dacă nu, o să vrea să aibă cont de Insta, de Tiktok, să își facă selfie-uri și să pretindă că e fericit pe internet, nu să descopere ce l-ar face pe el fericit cu adevărat.

De ce nu ai plecat dumneata din țara noastră, fată tânără fiind. Ce te ține pe tine aici, în România?
Ca reporter am avut șansa să călătoresc foarte mult și peste tot am întâlnit români de tot felul, de la cerșetori la artiști de renume internațional.

În ei toți am văzut tot timpul dorul de casă și mi-am dat seama că e un sentiment cu care nu aș vrea să trăiesc toată viața.

Ca într-o relație toxică, mă simt atașată emoțional de o țară care de multe ori pare în derivă și pe care tot timpul am speranța că o pot schimba, atât cât pot eu, în pătrațelul meu.

Mă ține aici această speranță de a schimba lucrurile în bine, dar mă țin și iubirea de familie, de prieteni, dragul de locurile prin care mă plimb în București, magia locului Sfântu Gheorghe din Deltă, bucuria de a ajunge în vârful unui munte.

Viitorul României, cum îl vezi? Te interesează? Cum te raportezi la viitorul țării noastre?
Viitorul României va arăta mai bine atunci când vom avea un ministru extraordinar al Educației, susținut de întreaga clasă politică, atunci când Educația va primi peste 6% din PIB și când unicul scop al școlii va fi binele elevului, nu al profesorului. Practic, o utopie.

Până atunci, îmi iau doza de speranță dinspre comunitate, dinspre acțiunile și lupta unor ONG-uri, de la tinerii antreprenori, dar și de la diaspora, care ne-a salvat în câteva rânduri.

Am mulți prieteni stabiliți prin alte țări, îmi este dor de ei, dar cred că ei ne fac un mare bine de acolo de unde sunt. Pe lângă faptul că ei trimit bani în țară, ei au un discernământ pe care, din păcate, mulți români l-au pierdut din cauza spălării pe creier pe care o practică unele publicații și televiziuni.

Iar discernământul lor poate fi salvator pentru viitorul nostru.

Jurnalism românesc. Ce îți place din lumea gazetăriei românești? Ce ne recomanzi tu nouă?
Am o apreciere aparte pentru Decât o revistă (DOR), este prima publicație pe care eu mi-o amintesc ca fiind altfel în România. Mergeam la lansările lor prin facultate și apariția unei reviste devenise o sărbătoare, ceea ce e mare lucru.

De la ei citesc cu mare interes ce scrie Oana Sandu, despre subiecte sociale, cum ar fi victimele violenței în familie sau ce scrie Andreea Giuclea despre povești extraordinare din sport.

Cred că Răzvan Luțac, de la GSP și Libertatea, e un tânăr jurnalist foarte bun și mi-ar plăcea să îl văd lucrând și în altă parte, poate chiar în televiziune.

Citesc constant și mă motivează exemplul dat de Edupedu.ro, un site crescut de Raluca Pantazi și Mihai Peticilă, tot din credința că educația ne poate salva.

Dar la evenimentele majore, cum au fost Colectiv, protestele din Piața Victoriei sau alegerile prezidențiale, cred că puterea televiziunii și-a spus încă o dată cuvântul. Așa că eu recomand oricând Știrile PRO TV de la ora 19.00, dar în special când vorbim despre mari evenimente.

Și apreciez materialele pe care Andreea Brașovean le face pe educație la Digi 24 și cele realizate de Carla Tănasie pe sănătate, tot la Digi.

Când te-am cunoscut eu, într-o tabără de vară pentru ziariști aspiranți, erai minoră, aveai șaptesprezece ani și o foarte mare poftă de a face această meserie. Ce i-ai spune dumneata acum acelei Alexandra de atunci? Dă-i, retroactiv, povață.
I-aș zice că dacă va munci mult și va demonstra că e un jurnalist bun, să nu îi fie niciodată teamă să ceară ceea ce merită, fie că e vorba de un salariu mai bun, fie de zile libere atunci când e aproape de epuizare.

Și că o să cunoască mulți oameni mișto, multora le va lua interviu și să nu îi fie jenă să facă poze cu ei, fiindcă mai târziu va regreta că nu are dovezi să le arate nepoților, iar ei vor crede că e o babă senilă care inventează povești.

CITAT
Ca într-o relație toxică, mă simt atașată emoțional de o țară care de multe ori pare în derivă și pe care tot timpul am speranța că o pot schimba, atât cât pot eu, în pătrațelul meu.

Alexandra Tănăsescu, ziaristă

Credit foto: Alberto Groșescu

comments icon 0 comments
41 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun