Cum a ajuns Maria Tureanu să renunțe la cariera de avocat pentru a deveni pictor-antreprenor: ”Am știut că pot mai mult!”

- - 11- 27 vizualizari

Maria Tureanu este artistă și femeie de afaceri și reușește cu succes să le îmbine pe cele două, întrucât realizează haine speciale, pictate și, în plus, vinde lucrări de artă.

Maria Tureanu, fostă avocată, a crescut într-o familie de juriști și diplomați, însă a ales alt drum. Potrivit Life, la 18 ani, în clasa a XII-a, Maria s-a răzvrătit și a plecat de acasă. A fost prima ruptură menită să o facă să devină ea însăși. A absolvit studii juridice, s-a căsătorit, a avut copiii, iar când a venit criza economică din 2008, Maria s-a răzvrătit din nou. Și-a luat viața în mâini, copiii de lângă suflet și a început ceva ce putea fi un răsunător eșec sau putea să o ajute să priceapă cine este: Marie Nouvelle, fata care poate să facă ce-și dorește pentru că are resursele, energia, mintea și creativitatea de a o face.

De ce ai vrut tu să devii avocat?

Maria Tureanu: În familia mea toți sunt avocați și părea firesc să urmez cariera părinților mei, cu atât mai mult cu cât, într-o astfel de meserie, ai nevoie și de susținere și de o ușă deschisă. Notarii, doctorii, avocații se dezvoltă mai ușor în umbra marilor stejari. Or, eu aveam acces la această viață, vedeam ce se întâmpla în jurul meu, așa încât mi s-a părut firesc să urmez și eu aceeași cărare bătătorită. M-am gândit, sunt sigură, că va fi bine și pentru mine, fără să știu că, latent, în inima mea, de mic copil, se dezvolta o cu totul altă pasiune care avea să îmi devină vocație și meserie, arta, pictura.

Să zăbovim un pic la meseria părinților tăi și, ulterior, a ta. Când îi vedeai venind de la lucru, cu ce gând îți imaginai că te vei potrivi și tu în acel tablou?

Maria Tureanu: De obicei, când suntem foarte tineri, suntem naivi, iar asta se traduce în modul în care îți imaginezi viața ta. În lipsa experienței, reușitele celorlalți par să domine viața de zi cu zi și nu par deloc excepția, ci regulaMama, fiind un avocat de succes pentru vremea ei, foarte pasionată de ceea ce făcea, proiecta peste mine acest gând ce mi s-a părut și mie firesc: dacă ea avea succes, înseamnă că era la îndemâna oricui, chiar și a mea, să-l am. Reușita materială, profesională îți ia ochii și îți imaginezi că este exact ce ți-ai dori, fără să te gândești că nevoia de sens este cu totul alta, că poate nu te vor hrăni sufletește acele reușite.

Atunci însă nu mă gândeam deloc în acești termeni profunzi, mi-era greu să mă definesc, să știu exact cine sunt și ce-mi trebuie. Mai ales că noi, când suntem copii, ne definim prin ceilalți: prin ce fac, prin ce spun despre noi și prin ce reguli ne aplică.

Văzând-o pe mama atât de încântată și de fericită de rezultatele ei în această meserie m-am gândit că poate fi o soluție și pentru mine.

Mama, Lucia, și tata, Radu Băjenaru, au terminat Facultatea de Drept la Cluj. Ea fostă șefă de promoție, a ajuns să lucreze în Ministerul de Externe și era, în vremurile acelea, comuniste, singura femeie din linia de juriști ce se ocupa de contractele mari de comerț între țara noastră și celelalte regiuni. Așa se face că mama călătorea peste tot în lume, iar mie mi se părea fascinant să o aștept să se întoarcă de la New York, de pildă, în anii 80, când eu eram mică și înțelegeam foarte puține din lucrurile ce se petreceau în țară, dar vedeam doar rezultatele frumoase.

Tata a ales un alt drum, cumva legat tot de Drept, și a devenit diplomat, de la douăzeci și ceva de ani. A avut o carieră consulară toată viața lui, a avut misiuni în mai multe țări din lumea aceasta, chiar și eu m-am mutat, la un moment dat, cu ei în Australia. Acum este la pensie.

Am fost, să spun așa, un copil privilegiat, dar numai din acest punct de vedere, al călătoriilor și a modului în care am început să percep lumea de mică.Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru mine a fost adaptarea. Am fost forțată de mică să mă adaptez, chiar dacă nu mi-a fost deloc ușor, fiind un tip de personalitate introvert. M-a chinuit destul de mult toată această deschidere către diverse lumi și nevoia de a mă împrieteni de fiecare dată cu alți copii, în alte medii. Nu pot să spun că mi-a plăcut, dar m-a ajutat mai târziu.

Familia mea, fie că vorbesc de părinți, fie că vorbesc de bunici, era una foarte strictă în educație. Când am locuit la bunici, la Cluj, nu cred că am folosit sau auzit vreodată cuvântul răsfăț.

Află întreaga oveste a Mariei, aici!

11 recommended
comments icon 0 comments
27 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Viitorul Romaniei


Bookmark?Remove?

Povestea unui român care a muncit șapte ani în Italia. S-a întors în România și a deschis o librărie în satul natal: ”Mi-a fost foarte dor de țară!”

-

Remus Ursache, un român în vârstă de 33 de ani, a plecat din România în urmă cu mulți ani și s-a stabilit în Italia, pe coasta Mării Mediterane. a visat, însă, să revină în țară și s-a întors ân satul său natal, acolo unde a deschis o librărie. În Italia, prim... Mai mult »