Cristina Ioniță și-a ales în antreprenoriat o nișă extremă: le pregătește și le vinde (în localul său, Rawissant) mâncare vegană celor care se nimeresc prin Piatra-Neamț, patrie a bucatelor tradiționale, care abundă în carne.
Andrei Crăciun
Cristina Ioniță, antreprenor pe o nișă excepțională: le faceți moldavilor din Piatra-Neamț mâncare raw-vegan. De unde până unde scumpă doamnă, care e starea veganismului printre plăieși? Broccoli-ul e o noua ceafă de porc? Cum e? Cum îi ademeniți – le ziceți că le dați de post?
Încep cu o mică precizare: nu mi-am ales chiar nișa aceasta excepțională a raw-veganismului, mâncarea mea este vegană, adică preparată termic. Știu că nu pare o mare diferență, dar ea există și se și simte.
Îmi fac o mea culpa mică, atunci. Vegană, bon…
Nișa e un pic mai mare aici. De unde? Din Florida. Am văzut acolo un local vegan foarte drăguț, în care am mâncat un bol cu fructe și cereale care m-a cucerit definitiv. Mi-a încolțit atunci ideea, iar în drum spre casă, peste ocean (probabil de la umezeală), a crescut și s-a transformat într-o promisiune, aceea că voi face și eu așa ceva la mine în „sat”. Până unde? Până acolo unde mă va duce imaginația și creativitatea. Am să vă dezamăgesc în privința broccoli-ului, nu e el noua ceafă de porc, avocado se apropie mai mult de aceasta. Dacă intri într-un local vegan și nu comanzi ceva cu avocado este ca și cum ai fi intrat acum 20 de ani într-o cârciumă și nu ți-ai fi luat ceafă cu cartofi prăjiți. Nu se face. Glumesc, desigur. Sunt persoane cărora nu le place avocado. Persoane cărora nu le place ceafa de porc, însă, nu prea. Cum e? E o provocare. E o nișă sensibilă. Unii clienți vin ca la doctor, așteptând leacuri, alții doresc să mănânce fără carne sau lactate, dar fix cu același gust sau textură (burger, shaorma etc.), alții nici nu știu ce vor, doar să fie „bio”, dar sunt și cei cărora le place să descopere alte gusturi, să experimenteze ingrediente noi sau care chiar nu consumă produse de origine animală. Cu fiecare dintre ei e bine să comunici la nivelul așteptărilor lor. Uneori e obositor. Dar de cele mai multe ori e frumos. Plăieșii – ca să răspund și la această provocare – au fost foarte receptivi la veganism, s-au străduit, au încercat, unii chiar au reușit să fie impresionați pozitiv. Nu îi mai ademenesc acum decât cu fotografii pe paginile de socializare și cu prezența mea enervantă la evenimentele locale cu care îmi face plăcere să îmi asociez imaginea.
Ați renunțat la o viață comodă în domeniul financiar-bancar, părăsind locul de muncă pentru această aventură antreprenorială. Care sunt concluziile după acești ani în care ați fost deopotrivă patron și angajat?
Simt nevoia din nou să intervin: viața în domeniul financiar-bancar este oricum, dar nu comodă. Pare așa când te uiți de afară în vitrina cu angajate îmbrăcate frumușel, sorbind din cafea, dar când trebuie să-ți faci target-ul (uneori absurd) lună de lună, nu mai e la fel de comod. Viața e grea ca angajat, dar și ca antreprenor. Muncesc mult mai mult acum, dar satisfacțiile muncii sunt incomparabile. Bine, și domeniile sunt total diferite. Nu știu cum m-aș simți dacă aș avea o bancă a mea și ar fi pe profit. În loc de concluzii aș povesti ceva: acum vreo doi ani și ceva am fost invitată să particip la un mare eveniment muzical local, care anul acesta devine național: Neamț Piano Festival. Am acceptat fără ezitări, gândindu-mă că eu voi veni cu mâncare și dulciuri pentru o parte din invitați (pe nișa mea, cum ar veni). Cu o săptămână înainte, am aflat că organizatorul îmi acordase deplina și inconștienta încredere că mă voi descurca singură. A fost o săptămână extrem de grea, de la conceput meniul, reconfigurat porții, cantități, până la cele mai mici detalii ale aspectului produselor. Am dormit foarte puțin spre deloc, am muncit foarte mult, cum se muncește în bucătărie, dar am reușit să livrez ceea ce mi-am propus în toate cele trei zile ale evenimentului. Am plâns, am făcut crize de nervi, m-am îndoit de mine și de tot ceea ce fac, dar în fiecare noapte am plecat acasă fericită. Altă concluzie n-am.
De ce nu ați emigrat din țara noastră? Cochetați cu ideea? Ce aveți de gând să faceți cu restul vieții dumneavoastră? Cum vedeți dumneavoastră viitorul României?
Hm. Emigrare. Cochetez cu ideea, dar cred că nu suficient de mult încât să fac și pasul. Mă simt puternic legată de anumite locuri și încă nu am înțeles de ce. Casa visurilor mele este o casă din lut, cu două camere și o prispă. Unde să mă duc în lumea asta să o găsesc? ”Astăzi este prima zi din restul vieții mele”, îmi notasem eu un început de carte pe o agendă, în vremuri lipsite de internet, așa că astăzi voi găti și apoi mai văd eu. Sunt o persoană destul de spontană, dacă restul vieții mele va fi undeva, cu siguranță mă voi duce. Viitorul României e o chestiune asupra căreia mi-aș declina competența de dat cu părerea. Desigur, dacă am sta la o cafea și am povesti, aș putea spune că lucrurile nu par a merge în direcția potrivită, dar mai sunt și surpize plăcute: există înghețată cu whiskey, de exemplu. Cine s-ar fi gândit acum câțiva ani la așa un viitor optimist?
Dincolo de glumă, lucrurile se schimbă în România, dar schimbarea cere timp, iar noi nu suntem dispuși să așteptăm.
Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Cristina? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce? Care e treaba cu societatea civilă pe la Piatra?
Cetatea nu e a noastră, nici a urmașilor urmașilor noștri, dar ne-a lăsat Ștefan cel Mare un turn de toată frumusețea, pe lângă care se dau urmașii noștri cu rolele și trotinetele. Cristina votează. Civic se implică, dar nu atât cât și-ar dori. Susțin afacerile locale, nu doar cu vorba, ci și cu fapta și cred că asta ar trebui să facem toți. Societatea civilă există la Piatra Neamț ca peste tot, că și el e oraș, chiar dacă mic și de provincie. Au apărut tot felul de comunități care încearcă să schimbe ceva în bine. Sunt oameni care fac lucrurile să se întâmple, chiar dacă sunt puțini; eu vreau să cred că vor fi din ce în ce mai mulți.
Frumosul univers gastronomic. Idoli. Are Cristina idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale creatoarei de bucate? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Nu cred în idoli, dar cred în oameni care muncesc pentru a-și desăvârși talentul. Am mulți bucătari pe care îi admir, de la tanti Maria (Dumnezeu s-o ierte), care făcea cel mai bun salam de biscuiți de la grădiniță până la bucătari celebri. Dar dacă ar fi să aleg doar unul, aș spune Alain Passard. Nu am avut aspirații culinare în copilărie, jucam fotbal cu băieții în fața blocului și îmi plăcea de Bogdan Stelea, ce răspuns onorabil aș putea da?
Ce i-ați spune Cristinei de acum douăzeci de ani, ce ați fi vrut să știți dumneavoastră și nu v-a spus nimeni?
Cred că i-aș spune că peste douăzeci de ani o să îi ia un interviu unul dintre scriitorii pe care ea îi apreciază mult, dar nu m-ar crede. Așa că i-aș spune ceva mai credibil: înclinația spre cifre nu o exclude pe cea spre literatură. Și să țină un jurnal. Va putea scoate cel puțin cinci cărți din el.
Cuvânt de încheiere, povață pentru tineri.
Dragi tineri, citiți cărțile lui Andrei Crăciun. Dacă citiți și toate cărțile la care face referire în ele, oameni vă faceți!
CITAT
Desigur, dacă am sta la o cafea și am povesti, aș putea spune că lucrurile nu par a merge în direcția potrivită, dar mai sunt și surpize plăcute: există înghețată cu whiskey, de exemplu. Cine s-ar fi gândit acum câțiva ani la așa un viitor optimist?
Cristina Ioniță, antreprenoare