„Pe la 18-20 ani cam cu toții ne începem drumul în viață, viața de adult și părăsim cuibul familiei zburând efectiv din această siguranță. Pe lângă acest zbor, eu am zburat și la propriu. Într-o noapte extraordinar de friguroasă din aprilie am zburat câțiva zeci de metri din mașina în care mă aflam la impactul acesteia cu un parapet.(…) Inițial, mi-am detestat situația și ori de câte ori închideam ochii, îmi apărea o întrebare de ce în minte: de ce eu?! de ce familia mea trebuie să sufere atât de mult?! de ce fac eu atât de multe complicații?!Treptat, am început să-mi accept situația și primul pas a fost în momentul în care am ajuns la un centru de recuperare, un centru de recuperare special pentru cei care aveau traumatisme vertebro-medulare. Acolo, am aflat că poți să fii în scaun rulant și poți să ai familie, că poți să ai copii, poți să ai o carieră și poți să fii fericit cu puținul pe care-l ai. Tot acolo s-a născut determinarea de a mă autodepăși, pentru că acolo am învățat să folosesc noul meu prieten și el îmi este aproape de 8 ani de zile.” sunt mărturisirile Biancăi Alexandra Spînu, primul medic rezident radiolog din scaun rulant din țara noastră,  făcute nu cu mult timp în urmă pe scena evenimentului Tedx desfășurat în orașul Bacău, cu un glas tremurând ce reda adevărul crunt trăit cu aproximativ 9 ani în urmă, în fața a două sute de oameni prezenți.

Bianca este unul dintre oamenii pentru care ambiția și voința sunt literă de lege. La 19 ani și-a pierdut abilitatea de a merge din cauza unui nefericit accident de mașină, dar am aflat că timp de 6 ani a muncit la fel ca ceilalți studenți de vârsta ei la Facultatea de Medicină din Iași pe care a finalizat-o cu rezultate foarte bune.“Am fost studentul cu prezența cea mai mare!”🙂 Nu a fost privilegiată cu ceva anume și a reușit să-și transforme cumpăna vieții sale în cea mai mare reușită.=

            „Am avut o discuție cu mama, pe targă, foarte aproape de momentul accidentului, și am întrebat-o ce voi face eu cu facultatea. Și mama mi-a spus: nu-ți face griji, vom face tot ceea ce visezi. Asta m-a impulsionat.”

Dependența de un scaun rulant respectiv de un membru de familie nu a împiedicat-o să-și continue studiile pentru că înălțimea visului său de la început nu a avut limite. Totuși, nu putem ascunde nici faptul că multe dintre clădirile din țara noastră nu permit accesibilizarea persoanelor care folosesc scaun cu rotile și sunt rampe imposibil de urcat fără ajutor. Sunt clădiri fără lift, iar universitatea în care a studiat Bianca este una dintre ele. “Cel mai dureros era că nu oamenii tăi te ajutau(românii), ci oamenii din afară.”

În momentul actual este medic rezident radiolog la Spitalul de Neurochirurgie. Deși, într-o perioadă a auzit foarte multe voci negative, a dărâmat toate prejudecățile și a îndemnat astfel: „ vreau să vedeți abilități, nu dizabilități!”. Determinarea s-a născut în lacrimi, iar piedicile date de societate le-a depășit oferindu-ne tuturor o mare lecție de stoicism. Întoarce mulțumiri membrilor familiei pentru că au luptat odată cu ea și nu s-au lăsat deznădăjduiți de incapacitatea sa de a merge, dar și celor care au ales să plece, poate, când încă avea nevoie de ei. A renunțat la o parte din oamenii ce o făceau nefericită și nemulțumită de unele aspecte din viața sa. Nu au făcut-o să devină decât și mai încăpățânată și să sădească și mai mult în ea dorința imensă de a fi pe cât posibil independentă.

S-a întors să facă bine acolo unde a primit bine, la spitalul unde a fost pacientă, curioasă de tot ce presupune și ce trebuie să îndeplinească profesia de medic. Când nu este la spital și nu poartă halatul alb, este model pe podiumul Atipic în cadrul proiectului Atipic Beauty organizat de Magda Coman, președintele organizației Open Your Heart. O remarcăm din 2016 și ca președinte onorific al Asociației Naționale a Victimelor și Prevenirea Accidentelor Rutiere. Se identifică cu cei ce au trecut sau trec prin traume, astfel dorește să le insufle prin propriul exemplu că viața este un dar de care trebuie să se bucure până la capăt indiferent de condiția lor fizică.

Să facem un exercițiu: Cum este Bianca omul? Cum este Bianca ca medic? Dar, în ipostaza de copil al părinților tăi cum te-ai putea descrie?

Nu cred că sunt altfel decât un om obișnuit, singurul lucru care mă scoate din tipare este modul în care mă deplasez, adică cu ajutorul unui scaun rulant. Ca medic sunt curioasă, momentan nesigură, încă la începutul procesului de învățare, dar sper că într-o zi voi reuși să spun că sunt un medic bun.

Cred că sunt un copil iubit, cred că părinții mei ar face orice sacrificiu pentru mine și sora mea, de-asemenea. De asta sunt un copil norocos.

Cum era adolescenta Bianca înainte de accident? Cum ești acum?

În adolescență eram extrem de competitivă, destul de egoistă și îmi doream cu nerăbdare să devin ceva sau cineva.  Acum am învățat să am mai multă răbdare și să îmi mai temperez defectele, astfel încât  calitățile să iasă la suprafață. E un proces continuu de redescoperire.

Ai întâlnit și priviri insistente de-a lungul timpului? Cum le-ai depășit?

               Cred în natura umană că stă și curiozitatea. Până și eu am privit cu o anumită curiozitate pe cei care nu se încadrau în tipare. Privirile insistente, curioase sau compătimitoare am învățat să le tratez cu zâmbete. Am descoperit că e placută reacția pe care o realizează un zâmbet dăruit de o persoană despre care crezi că nu mai are puterea să zâmbească și că un zâmbet creează alt zâmbet, e o reacție în lanț.

Ce i-ar spune Bianca de acum Biancăi de înainte de accident?

“Draga mea,

Te rog să ai răbdare pentru că orice lucru are un timp al lui.

Fii mai bună cu oamenii din jurul tău, nu totul e o competiție.

Există persoane care te vor surprinde, dă-le o șansă.”

            Ce sentimente te-au încercat atunci când ai pășit pe holurile spitalului fiind în ipostaza de medic, și nu pacient?

Ca medic radiolog, am un contact destul de limitat cu pacientul așa că din acest punct de vedere pot să spun că mi-a fost destul de ușor. Dar, toți medicii lucrează într-un colectiv (mai mic sau mai mare) și am avut emoții că nu voi reuși să mă intergrez, dar am avut surpriza să lucrez alături de un grup de oameni foarte deschiși, drept urmare niciodată nu m-am simțit altfel decât ceilalți colegi rezidenți.

Mărturisește în câteva cuvinte experiența de la Tedx.

Evenimentul TEDx de la Bacău este organizat de doi baieți, Dominic (care locuiește in București) și Dragoș (care e într-o continuă mișcare din cauza jobului) cel care m-a și contactat pentru a mă invita la eveniment. Invitatia de a fi speaker la TEDxBacău a fost o surpriză și nu am realizat ce am acceptat să fac până când nu am urcat pe scenă.

Mi-a fost destul de greu să creez speech-ul pentru că eu pornisem de la ideea de a vorbi despre ceva general, bineînțeles cu implicații în viața mea, dar Dragoș a insistat să vorbesc despre ceva personal. Așa că, de la ceva general am ajuns să îmi deschid complet sufletul în fața la a peste 200 de persoane. Atât modul în care am ajuns să descriu povestea, cât și faptul că în sală erau și părinții și sora mea, m-au emoționat atât de tare încât am terminat discursul puâin mai devreme decât îmi calculasem.
În final, a fost o experiență inegalabilă și sper că voi avea ocazia să o retrăiesc și în alte orașe.

Un om este construit atât din mulțumiri sufletești, cât și din tristeți. Cu siguranță, pierderea abilității de a merge este cea mai mare mâhnire. Dar, satisfacția cea mai mare pe care o simți ar fi…?

Am devenit primul medic rezident radiolog utilizator de scaun rulant din România. Sunt mândră de asta pentru că a însemnat multă muncă și multe sacrificii din partea familiei mele și nu cred că voi putea să mă revanșez vreodată față de ea.
Acum, încerc să îmi câștig independența astfel încât să simt că îi eliberez măcar puțin.

Sunt multe voci care spun despre tine că ești un om foarte pozitiv și că îți găsești fericirea în lucrurile mici. Totuși, cum te descurci cu momentele tale dificile? Când ai plâns ultima oară și de ce?

Mi-am plâns de milă de foarte puține ori, iar atunci a fost din cauza faptului că nu puteam să depășesc anumite piedici ridicate de societate, dar de multe ori determinarea s-a născut în lacrimi.

Ultimele dăți când mi-au dat lacrimile au fost când am văzut imaginile cu Papa Francisc singur, rugându-se într-o Piață San Pietro goală, când am văzut concertul pe care l-a susținut singur Andrea Bocelli în Duomo di Milano sau când am auzit „Veniţi de luaţi lumină!” spus de o voce dintr-o boxă, într-un sat scufundat în liniște și întuneric, dar de fiecare dată m-am bucurat pentru că încă am familia sănătoasă și în armonie.

Cui îi mulțumești pentru ce ești azi?

Cred că ar trebui să mulțumesc în primul rând părinților și surorii pentru că au făcut multe sacrificii ca eu să îmi îndeplinesc visul de a deveni medic, apoi unchilor, mătușilor, verișorilor care ne-au susținut cu idei, cu un cuvânt bun sau cu gesturi materiale. Iar la final, profesorilor, colegilor și puținilor prieteni care au crezut în mine.

Cine este Bianca Alexandra Spînu atunci când nu o vede nimeni? Cum arată sufletul tău? Ce te sperie, ce te face fericită?

Mă sperie momentul când va trebui să îmi iau la revedere de la o persoană dragă, mă sperie posibilitatea de a nu fi un om bun, o soră de încredere, un medic excepțional și mă sperie singurătatea.

Mă face fericită sora mea și iepurașul nostru, să îmi revăd părinții, să stau sub soarele călduț al primăverii, mă bucură să știu că am pus un diagnostic corect și cel mai important, mă bucură lucrurile mici, gesturile acelea pe care le simțim neînsemnate și totuși ne lipsesc atunci când nu avem parte de ele.

Ce te ajută să ieși din cotidian?

Nu prea știu cum să răspund la întrebarea asta, dar pot să spun că Tudor Gheorghe, Andre Rieu și imaginile din Italia mă binedispun în orice zi întunecată.

Un gând pentru cititori.

Bucurați-vă de viața pe care o aveți, iar dacă ceva vă nemulțumește, în voi stă puterea să o schimbați.

Ah, și căutați pe youtube speech-ul meu de le TEDxBacău (eu cred că merită).