a

Oana Laura Gabriela, actriță: ʺEu cred în puterea terapeutică și de a educa a teatruluiʺ

- - 83- 364 vizualizari

Numele ei de familie este Oana. Prenumele sunt Laura și Gabriela. Tocmai a terminat facultatea la Cluj și e deja activă într-o trupă de teatru de improvizație, întemeiată de Teatrul Arte dell’Anima din București. Veți mai auzi de Oana Laura Gabriela. E bine să știți din vreme care e treaba cu ea. Iată.

Andrei Crăciun

Drum. Oana Laura Gabriela, actriță. De unde vine ea și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă la devenirea sa. Cum s-a format actrița de azi? Cine ești dumneata, Oana Laura Gabriela? Care e treaba cu numele tău?
Oana Laura Gabriela, actriță. E ciudat încă să văd asta scris negru pe alb. M-am născut și am crescut în Baia Mare, într-o familie care nu are niciun fel de legătură cu teatrul și care a fost reticentă atunci când a auzit că îmi doresc să urmez acest drum. Când eram mică, voiam să fiu doctor ca să o tratez pe bunica atunci când va fi bătrână și va avea nevoie. Focusul principal era școala, participam regulat la olimpiade și concursuri și deși în clasa întâi am început să urmez cursuri de muzică, performanțele școlare și dezvoltarea mea intelectuală primau. În clasa a cincea am început să fac parte din trupa de teatru a școlii, care a fost o primă tangență cu teatrul. Ulterior, am fost elevă la Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, la profilul matematică-informatică intensiv engleză, unde m-am dezvoltat extrem de mult. În liceu mi-am tot schimbat planurile de viitor. La ideea de medicină am renunțat fiindcă am realizat că nu am chemare spre asta și bine am făcut. Apoi mă gândeam eu că mi-ar placea să lucrez la SRI, apoi am vrut să dau la Drept și apoi mi-am dat seama că nu o să mai pot în viața mea să intru într-un teatru și să privesc un spectacol de ciudă si frustrare că n-am avut curajul să iau hotărârea fermă de a deveni actriță și deci a alege cea mai grea cale pe care o puteam alege eu. Simțeam că am ceva de spus, deși nu știam ce și încă nu știu ce anume, dar sentimentul ăsta nu-mi dădea pace. Decizia a fost întărită de faptul că am intrat într-o trupă de teatru pentru liceeni, Par Ris, coordonată de actorul și regizorul Andrei Dinu, unde am observat ce bine se împacă teatrul cu muzica și am început să înțeleg cât de mult contează structura în artă și că cel mai fain e când se îmbină cu sensibilitatea.

Familia mea m-a îndrumat spre un consilier educațional, probabil cu speranța că o să mă răzgândesc. După multe teste și discuții, părerea consilierului era că din punct de vedere aptitudinal, probabil că pot să fac orice, însă atitudinal… e clar că îmi doresc să urmez calea MEA. Ai mei au acceptat și din acel moment mi-au susținut necondiționat noul plan. Am intrat la Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca, în clasa domnului profesor Miklos Bacs, asistenți Irina Wintze, Camelia Curuțiu, Tudor Lucanu și Ciprian Scurtea și de atunci  am îmbrățișat tot ceea ce presupune meseria asta, am învățat și experimentat multe și cu sprijinul profesorilor am devenit din ce în ce mai pregătită și sigură că asta trebuie să fac.

Încotro mă îndrept? O mare parte din viața mea am planificat tot. Repet, eram sigură la un moment dat că voi deveni medic într-o zi. Dacă e ceva ce am învățat în ultimii 3-4 ani e că ar trebui să nu mai planific atât de mult. Nu știu ce se va întâmpla. Ceea ce știu sigur e că toate lucrurile bune din viața mea s-au întâmplat nu doar fiindcă mi le-am dorit, ci fiindcă am avut încredere că trebuie să se întâmple. Cere și ți se va da. Și dacă nu ți se dă, înseamnă că ai judecat greșit și că ceva mult mai potrivit pentru tine așteaptă cuminte după ușă… asta dacă ești disponibil, pregătit și ai curaj să o deschizi.

Aa, și în ceea ce privește numele meu, Oana e numele de familie. Nu Oană, nu altul. Mi se mai spune fata cu trei prenume. Nu o să mint, îmi place de el mult de tot fiindcă vine la pachet cu misterul: care-i faza cu numele ei?

Cum ți-a fost în starea de urgență & alertă? Ce ai făcut? Cum e pentru un actor să nu joace atâta timp? Ce ai învățat despre dumneata în aceste luni?
Starea de urgență și alertă… A venit într-un moment în care eram pe cale să ne terminăm studiile și să facem Galactoria noastră, un festival organizat de studenții Facultății de Teatruși Film de mulți ani déjà și care dă ocazia studenților ca timp de câteva zile să joace toate spectacolele ridicate în facultate. E un fel de maraton de teatru prin care ne luăm la revedere de la fiecare spectacol și ne bucurăm unii de alții în formula completă pentru ultima oară pe scenă.

Timp de o lună am fost în faza de negare, fiindcă nu-mi puteam imagina că nu ne vom întoarce la facultate la un moment dat pentru a termina împreună ceea ce am început…împreună. Mi-a lipsit extrem de mult o încheiere a procesului, momentul acela alături de colegi când ne mulțumim sincer și ne luăm în brațe și ne bucurăm pur și simplu împreună că am făcut totuși ceva… mare.

Când devenise clar că nu o să ne mai întoarcem în sala Radu Stanca, am luat taurul de coarne și am decis să îmi fac meseria chiar și online, în lipsa altor variante. Am construit de acasă un one woman show pe care l-am difuzat în cadrul Galactoriei online. Prima Galactorie online a fost a noastră și sper din sufletcă e și ultima de acest fel. Am învățat că teatrul online nu e ca teatrul, că nimic nu înlocuiește prezența reală și publicul viu care timp de o oră, două, trei, oferă un feedback live, real, bazat pe ceea ce transmit actorii pe scenă, aici, în fața lor, acum. Partea bună a fost răgazul de a privi retrospectiv, de a analiza și de a avea pur și simplu un timp pentru tine după programul nebun din facultate. Am vizionat spectacolele noastre, așa cum erau ele filmate în lipsa unor mijloace tehnice adecvate și a fost teribil de neplăcut sentimentul de a fi legat de mâiniși de picioare.Am simțit pentru o vreme că mi-a fost furat dreptul de a-mi începe cariera așa cum era normal, însă pozitivismul mi-a revenit treptat și mă simt și mai pregătită și nerăbdătoare să joc.

Spectacole. Unde să vină publicul spectator să vă vadă, după ce trece apocalipsa pangolinului, cu apetitul stârnit de citirea interviului? Unde ești de găsit?
Din fericire, deja fac parte dintr-o trupă de teatru de improvizație, întemeiată de Teatrul Arte dell’Anima din București și coordonată de o doamnă pe care o apreciez mult,actrița Mihaela Sârbu. E un start extrem de bun, un exercițiu excelent și faptul că există deja un loc unde pot să mă exprim prin ceea ce fac pe scenă îmi face inima să crească. Premiera și deci prima apariție a trupei IMPROFIXva avea loc pe data de 8 august, la Grădina cu filme iar următoarele noastre reprezentații vor fi anunțate pe pagina de facebook a Teatrului Arte dell’Anima. Mă bucur extrem de mult că fac parte din această trupă tânără și fresh care unește absolvenți ai mai multor școli de teatru și ne dă prilejul să învățăm unii de la alții. E un proiect cool și special care sunt convinsă că va trece testul timpului și vom deveni din ce în ce mai buni împreună, sprijiniți necondiționat de doamna Crina Lință, actriță și managerul teatrului. Între timp, o să apară probabil și alte contexte în care să ne întâlnim, cine știe pe unde și cum? După cum am scris și mai sus, nu mai prea fac planuri de viitor.

Ecranul. Micul ecran?Marele ecran? Scurtmetraje, lungmetraje, seriale TV, consacrare în lumea video? Cum stai la aceste aspecte? Te vedem prin filme?
Încă nu, din păcate. E o zonă pe care îmi doresc mult să o explorez și fac tot posibilul să mă apropii de ea. Scopul meu e să învăț cât mai mult, să experimentez cât mai multe tipuri de teatru, să fac și film, poate seriale. Îmi doresc ca la un moment dat să mă aflu în contextul potrivit și să am șansa să fac și asta.

Țara. Ce relație are Oana Laura Gabriela cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? 
La capitolul ăsta e mai complicat puțin. Da, m-am săturat de corupție, m-am săturat de oamenii incapabili care conduc țara ca pe moșia lor, mă simt de parcă suntem cu toții cantitate neglijabilă în ochii celor ce au putere deși nu o merită și abuzează de ea. Sunt multe lucruri care mă fac să vreau să fug de aici. Mi-a trecut prin cap să plec afară imediat după liceu și în ultima vreme m-am gândit destul de mult la posibilitatea de a urma un master în străinătate. E ceva ce mă ține aici, totuși. Nu știu exact ce e. Ideea e că tot timpul am crezut că avem atât de mult potențial, că sunt atâția oameni aici care au ceva de spus dar pur și simplu nu sunt ascultați, că avem totuși o țară frumoasă, dar care a fost târâtă prin mizerie și gropi de gunoi neregulamentare. Nu înțeleg. Mă simt totuși într-un fel responsabilă să încerc să schimb măcar puțin lucrurile. Da, știu, sună a clișeu, însă am avut norocul de exemplu, să fac parte din două proiecte de teatru forum și să vezi niște copii cunoscuți în școală ca bullies, care înțeleg că bullying-ul nu e în regulă în urma unei experiențe de teatru e cel mai mare câștig. Vreau să fac ceva pentru România cândva, pentru generațiile care se nasc în sistemul ăsta stricat și care sunt obligate să fie parte din el. Eu cred în puterea terapeutică și de a educa a teatrului. Deci chiar dacă voi pleca de aici, știu sigur că mă voi întoarce pentru a încerca să contribui, cât pot și unde pot. Și desigur, dacă o să plec la un moment dat mă voi întoarce aici pentru familia mea de care vreau să mă bucur și pe care mă tot gândesc cum s-o răsplătesc pentru tot ce mi-a oferit: educație, iubire și implicare. Uite trei lucruri care ar putea să schimbe țara asta: educația, iubirea și implicarea.

Tineret. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noiactorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru.
Nu pot să nu spun ceva despre colegii mei de clasă. În toți colegii de la Cluj am încredere maximă că pot și vor să schimbe ceva și să devină din ce în ce mai buni. Dragul nostru profesor s-a asigurat că suntem o familie și nici nu are rost să încerc să explic toate lucrurile pe care le-am învățat de la ei… de la fiecare în parte și ar fi oricând o bucurie să fiu din nou cu ei pe scenă. Mă bucur că deja se întâmplă acest lucru. Armand Crișan face de asemenea parte din trupaIMPROFIX și e un om și un actor ale cărui sclipiri m-au uimit și bucurat timp de trei ani. Din IMPROFIX mai face parte și Petru Marginean, tot coleg de facultate. Aș vrea să amintesc și de Asociația DEIS din Baia Mare care ascultă cu interes visurile multor tineri băimăreni și care încearcă activ să schimbe ceva prin exact ce am scris mai sus: educație, iubire și implicare.

Ce ai vrea să știm despre tine și eu nu am știut să te întreb. Fii drăguță și spune-ne. Oana Laura Gabriela să se întrebe, ea să răspundă.
Avem nevoie de teatru? Da, avem, fiindcă tinde să rămână (atunci când e făcut cu pasiune, dragoste și măiestrie) unul din ultimele lucruri pure care ne-au rămas… așa, pentru sufletul nostru. Și tocmai sufletul ar trebui să conteze cel mai mult. Încă ceva. Nu știu cum ați ajuns voi la mine, dar indiferent de răspuns vreau să vă mulțumesc.

 

CITAT
Vreau să fac ceva pentru România cândva, pentru generațiile care se nasc în sistemul ăsta stricat și care sunt obligate să fie parte din el.
Oana Laura Gabriela, actriță

Credit foto:  Andrei Niculescu

83 recommended
364 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun