Alexandra a iubit dintodeauna copiii și, în general, îi place să îi vadă pe oameni fericiți. Nu și-a dat seama de la bun început care urma să fie scopul ei, dar a înțeles mai târziu ce plan exista pentru ea. Totul a început în urmă cu șase ani, moment în care a stat internată într-un spital timp de o săptămână. Acolo, i-au atras atenția două persoane: o doamnă care avea cancer la sân și un copil care avea tot capul bandajat. Îi vedea în fiecare dimineață când mergea să își cumpere cafea și, cumva, nu își putea lua ochii și mintea de la ei.

A aflat mai târziu că minorul a avut o tumoră pe creier, care i-a fost extirpată, dar mai avea o infecție. La scurt timp după ce a părăsit spitalul și-a dat demisia din corporația unde lucra și ușor, ușor, a început să meargă prin spitale și să îi cunoască pe copiii cu afecțiuni oncologice. În prezent, merge de cel puțin 4 ori pe săptămână în secțiile unde sunt tratați copiii bolnavi de cancer. Alături de micuții pacienți, Alexandra râde, plânge, se joacă, învață sau se pregătesc de petreceri tematice. Totul cu scopul de a-i ajuta să facă mai ușoară suferința. 

–  Cum a fost prima interacțiune cu copiii internați în spital? Cum a fost prima vizită?

Alexandra Răureanu: Era 23 decembrie. Am fost 10 oameni, colegi de serviciu. Am strâns cadouri pentru copii și am mers la spital. Era pentru prima dată când vedeam copii bolnavi de cancer atât eu cât și colegii mei. Am vrut să le facem o bucurie și ne-am apucat să le cântăm colinde în sala lor de mese. Imaginează-ți: zece oameni, zece voci diferite, cu glasul tremurând, ne dădeam coate care să stea mai în spate, a fost un dezastru artistic. Copiii au râs cu lacrimi când ne-au văzut atât de stângaci. În acel moment, i-am văzut că se bucură, că sunt fericiți. Când i-am văzut că răd mi-am zis: eu mai vin, uite, ce frumos este. Și de atunci am început să merg. 

– Cum arătau primele zile, ce făceai înainte să ajungi în saloanele unde copiii te așteptau? 

Alexandra Răureanu: Prima dată am început să strâng bani printre prietenii mei, după aceea, făceam acest lucru printre prietenii prietenilor mei și tot așa. În 2015, una dintre prietenele mele mi-a propus să fac o asociație astfel încât să fie mai ușor. Am înființat Asociația Spitale Curate și, tot atunci, am demerat programul ,,Zi cu fapte bune”. Un program prin care le duceam săptămânal fructe copiilor din spital. Mergeam cu banane, cu portocale, cu mere la Institutul Oncologic, la Spitalul Marie Curie sau la Institutul Clinic Fundeni. 

– Știu că aveți diferite activități, festivități. Despre ce este vorba? 

Alexandra Răureanu: Ideea petrecerilor mi-am venit în timp ce stăteam cu ei pe secție. Pentru început ne-am sărbătorit zilele de naștere la Spitalul Marie Curie. După zilele de naștere, am avut petreceri tematice. Sunt patru petreceri de-a lungul anului: pe 1 iunie, 31 iulie, când este ziua mea de naștere și pe care le-o donez copiiilor, pe 31 octombrie și 1 martie. De exemplu, pe 31 octombrie le duce costume de supereroi si costume de prințese, ne îmbrăcăm în Spider – Man sau în Iron-Man. Într-un an, am făcut parada modei, am avut un decor cu flori și baloane, inclusiv covor roșu. Îmi amintesc că în ziua respectivă în spital erau mai mulți studenți în practică, cu toții au venit și i-au admirat și aplaudat. Copiii au fost atât e fericiți încât au defilat vreo două, trei zile și pe secție. 

– De ce îți donezei ziua de naștere? 

Alexandra Răureanu: Sincer, eu nu am nevoie de nimic. Nu mi-a plăcut niciodată să îmi serbez ziua de naștere, eu nu am fost niciodată într-un club. Nu mi-a plăcut atenția pe care o primești atunci când este ziua ta de naștere. Atunci, m-am gândit să îi dau acestei zile un sens pozitiv și să o donez copiilor a fost cea mai bună soluție. Acum, am un oarecare entuziasm când vine ziua mea. Anul trecut, la Spitalul Marie Curie, am avut ca temă Hollywood, iar copiii au fost costumați în vedetele lor preferate, de la Marilyn Monroe, până la Angelina Jolie, am avut-o și pe Cenușăreașa, dar și pe Zorro. A fost ca într-un film. 

–  Cum arată o zi din viața ta?

 Alexandra Răureanu: Nicio zi nu este la fel. Eu sunt singură și încerc că organizez, tot ce înseamnă strângere de fonduri, două zile stau acasă astfel încât să fac aceste lucruri, iar trei zile le stau cu ei la spital. Eu deschid ușa și, de obicei, am mai multe sacoșe decât le pot duce, așa sunt recunoscută, inclusiv, domnii de la pază mă recunosc. Le duc tot soiul de lucruri: de la obiecte de igienă, până la pijamăluțe, pampers, cam tot ce au ei nevoie în spital. Eu deschid ușa, ei știu când trebuie să apar și aud Alexandraaaaaa. 

–  Cum arată copilăria lor în spital, în secțiile de oncologie? 

Alexandra Răureanu: Le-am văzut pe toate: de la crize de nervi și plânsete și urlete. Vezi atât partea goală a paharului, dar și partea plină. Chiar dacă ei sunt copii, sunt conștienți de locul unde sunt. Ei sunt scoși din mediul lor, își dau seama că nu sunt acasă, nu sunt cu familia lor, cumva simt că există o diferență, dar nu prea pot să înțeleagă exact ce se întâmplă și cum se întâmplă. Sunt și momente în care sunt foarte voioși și foarte bucuroși. Noi trecem împreună peste toate aceste lucruri, și când ne este bine și când nu este bine.

 – Care sunt lucrurile pe care le-ai învățat alături de ei?

Alexandra Răureanu: Am învățăt că atunci când este de plâns trebuie să plângem ca să ne descărcăm. Important este să nu stai în starea aia de plâns prea mult timp. Asta este o chestie pe care am învățat-o de la copii. Dacă acum ne doare, acum plângem, în două minute dacă nu ne mai doare, râdem și nici nu ne mai aducem aminte. Ori noi, adulții, nu facem asta. 

–  Vezi o altă copilărie în ei, o maturitate pe care nu o au, în general, copiii de vârsta lor? 

Alexandra Răureanu: Vorbeam cu o prietenă la un moment dat, îi spuneam că eu nici nu prea știu copii sănătoși. Cred că știu trei copii sănătoși, restul sunt cei pe care îi întâlnesc pe aceste secții.  Eu sunt uluită de lucrurile pe care le aud. Îmi amintesc de un băiețel internat la Institutul Oncologic, el făcea terapie prin artă, pictau. A venit băiețelul la mine, avea perfuzii în ambele mâini, și m-a întrebat: ți-e milă  mine? M-am uitat la el, i-am răspuns că nu îmi este milă, dar nu îmi aduc aminte de unde îl cunosc. S-a uitat la mine și m-a rugat să nu îmi fie milă de el. Mi-a spus că este cel mai curaj copil de la el din clasă, de fapt, cel mai curajos copil din școală. L-am întrebat cum a ajuns să fie curajos și mi-a răspuns că el și-a dat seama că dacă este curajos, îl doare mai puțin. Sau sunt copii care îmi spun: mă bucur că m-am îmbolnăvit eu și nu restul familiei mele. 

– Care sunt sentimentele pe care le ai atunci când intri în saloane?

Alexandra Răureanu: Eu de abia aștept să mă duc la copii la spital. Eu când îi văd că se bucură, am un sentiment de fericire. Ferească Dumnezeu să nu mă duc într-o săptămână pentru că intru în depresie. Eu dacă m-aș opri, nu m-aș mai duce, aș fi deprimată. Eu plec de acolo cu mii de gânduri astfel încât să îi ajut, mă gândesc ce trebuie să fac pentru data viitoare când vin. Îmi amintesc de o fetiță Maia. Maia avea afte și trebuia să se spele pe dinți și îi curgeau lacrimile de durere, dar copilul nu a zis nimic. Se spăla cu o determinare, cu un curaj, dar îi curgeau lacrimile de durere. Maia a rămas fără un picior, iar atunci când am văzut-o fără proteză pe mine m-a determinat să alerg. Am văzut câtă voință poate să aibă, nu a renunțat, merge mult în fiecare zi. Și când vezi încăpățânarea asta, determinarea, curajul, muncă lor, mă uit la ei ca la niște icoane. Eu mă uit ca la icoane. De fiecare dată, mă duc cu inima dechisă la ei. 

– Ce te motivează? 

Alexandra Răureanu: Noi ne motivăm reciproc. Nu aș putea altfel. Dacă nu aș mai putea să fac chestia asta, aș muri de tristețe. Cred că sunt în forma mea sufletească completă.  Nu pot să îmi imaginez viața altfel decât pe drumurile la Fundeni și Marie Curie. 

– Sunt destul de multe cazuri când îi pierzi, se duc în ceruri. Cum reușiți să treceți peste aceste momente?

Alexandru Răureanu: Este un proces de suferință până la urmă. Noi nu ne gândim la moarte. Știm că există, este undeva departe pentru că în capul nostru mori când ești bătrân, ori pe aceste secții se întâmplă invers: mori la doi ani sau la trei ani sau la patru ani sau la 13 ani. Este un fenomen care întrerupe un ciclu firesc al vieții. Este o anomalie ca un părinte să își îngroape copilul, nu este un lucru firesc. Noi nu stăm să povestim, se întâmplă să facem asta doar dacă ajungem în acel moment, dar nu vorbim despre moarte pe parcursul tratamentului. Deși, ar trebui să facem și acest lucru, este o posibilitate, sunt destul de multe cazuri. Este adevărat, copiii se află în spital să se vindece, dar trebuie să știe că există și acest bau-bau. În momentul în care unul se duce e ca un cutremur…..

 ALEXANDRA: Din păcate, noi trăim vremuri foarte complicate, foarte multă ură și frustare. Eu tot timpul zic: faceți bine celor ce au trebuință de bine. Cred că în spatele meu este o armată de îngeri care nu mai sunt pe pământ și fac ca lucrurile să se întâmple. Dragostea de aproape trebuie să fie cultivată. Dacă te uiți mai departe de lungul nasului, atunci simți nevoia să te implici. 

–  Cum reusești să faci rost de fondurile necesare astfel încât să îi ajuți pe cei care au nevoie?

Alexandra Răureanu:  Eu cred că toată lumea vrea să facă bine. Din păcate, noi trăim vremuri foarte complicate, foarte multă ură și frustare. Eu tot timpul zic: faceți bine celor ce au trebuință de bine, fie că este un copil bolnav de cancer, un copil care nu are familie, fie că este vorba de un bătrăn. Nu zice nimeni să dai bani, dar te poți duce într-un azil de bătrâni sau pe o secție și să stai cu cineva, să fii alături de cineva, este o experiență extraordinară. Dacă nu o faci pentru cineva, poți să faci acest lucru pentru tine! Nu a fost vreodată să vreau să fac ceva pentru acești copii și să nu am de unde, să nu se ivească cineva. De asemenea, cred că în spatele meu este o armată de îngeri care nu mai sunt pe pământ și fac ca lucrurile să se întâmple. Dragostea de aproape trebuie să fie cultivată. Dacă te uiți mai departe de lungul nasului, atunci simți nevoia să te implici.