Conducem prin fosta zonă industrială a orașului Napoli, aproape de miezul nopții. Farurile luminează garduri dincolo de care se întind spații goale, parcări, depozite și clădiri noi de birouri. Pe trotuare, la 50-100 de metri unul de celălalt, sunt scaune albe din plastic, iar lângă ele se foiesc femei în rochii scurte și pantofi cu tocuri. Oprim în dreptul unei ucrainence.

Carmen Farauanu, care lucrează pe teren ca mediator pentru organizația italiană Dedalus, înșfacă niște prezervative și coboară de pe scaunul din dreapta. “Tesoro!” [“Comoara mea!”], îi spune Carmen ucrainiencei și o îmbrățișează. Pe trotuarul celălalt o întâlnește pe Nicoleta, o tânără din Călărași, cu care vorbește despre familie, locuințe și întoarceri acasă.

Jobul lui Carmen presupune o legătură permanentă cu fetele de pe stradă, în încercarea de a le convinge, încetul cu încetul, să renunțe la viața asta. Face asta cât se poate de firesc și de uman, iar femeile o tratează la rândul lor ca pe-o prietenă sau, după caz, ca pe figura maternă care le lipsește acolo, între străini.

***

Carmen a ajuns în Italia acum 16 ani, pe când avea 32 de ani. Plecase din Bacău, un oraș destrămat de tranziție, ca mai toate din România.

Românii sunt o comunitate numeroasă în Napoli, cam a patra după migranții din China, Sri Lanka și Ucraina. Se duc oriunde găsesc ceva de lucru plătit decent și împart piața muncii cu celelalte naționalități. În jurul orașului, majoritatea lucrează în agricultură, în construcții sau ca îngrijitori pe lângă familii de italieni. În Napoli, mulți se ocupă de comerț. Există aici și o comunitate importantă de romi, proveniți în special din Călărași, care locuiesc în tabere răspândite la periferie.

În primii ani în Napoli, Carmen a lucrat ca “badantă”, adică îngrijitoare. A avut grijă de un cuplu de bătrâni. Peste patru ani, când aceștia au murit, cunoștea deja limba și oameni și a putut astfel să-și găsească un loc. Își dă seama cât de mult a contat pentru ea că a avut timpul ăsta și se poate pune oricând în pielea fetelor aflate în stradă, care n-au avut prea multe opțiuni: “Eu, când le văd pe fete în stradă, de multe ori mă gândesc: «Doamne, ce norocoasă am fost!». Pentru că e foarte ușor să aluneci [spre viața aia] dacă rămâi disperată și n-ai unde să stai. Dacă ești singură, fără bani, fără acte, fără nimic, nu cunoști pe nimeni, nu-ți merge capul sau ești disperată, te arunci la orice. Nu eram prea tânără, dar nici prea bătrână. Mie mi se frânge inima de fiecare dată când le aud.”

Azi, Carmen Farauanu se ocupă de unul dintre proiectele Dedalus, cel prin care organizația încearcă să ajute victimele traficului de ființe umane. Organizația s-a ocupat la început de cercetare, dar a decis că pentru a schimba lucrurile trebuie să ajungă direct la oameni. Carmen iese pe stradă cam de trei ori pe săptămână, în diferite momente ale zilei. Pentru că e din România, se ocupă de femeile din Europa de Est. Are o colegă nigeriană care ține legătura cu femeile de-acolo, pentru că în ultimii ani au început să apară tot mai multe prostituate din Nigeria. În anii de când lucrează, a putut vedea cum se schimbă relația dintre femei și cei care le trafichează: după ce numărul denunțurilor a crescut, bărbații au început să le ia cu binișorul, să le promită că se vor căsători, că-și vor lua o casă, însă nu fac decât să le controleze în continuare.

Toate fetele sunt tinere, majoritatea între 18 și 25 de ani. În 2009 erau multe albaneze, însă apoi au început să apară tot mai multe românce. Cele mai multe provin din familii destrămate aflate în zone rurale ale României și au fost victime ale violenței domestice. Altele au crescut prin orfelinate. Puține vin din familie bine structurate, puține au terminat un liceu. Sunt fragile și disperate că n-au de muncă, explică Carmen Farauanu.

***

Trecem cu mașina pe lângă Palatul de Justiție din Napoli. Acolo, într-o stație de autobuz, e o fată cu un maieu dantelat, cu un telefon agățat în jurul gâtului. Treaba merge prost în perioada asta a anului, spune ea. Se alătură o altă fată. Zice că trebuie să-i trimită bani copilului în România. Carmen o întâlnește acum pentru prima dată, așa că-i dă niște broșuri și prezervative. “Pentru ce-s astea?”, întreabă tânăra. “Prezervative”, zâmbește Carmen. “Pentru ce-s prezervativele?”. Carmen află că-s din același oraș, apoi îi dă numărul ei. “Când ai nevoie de mine, sună-mă”, îi spune ea, “și ține minte mereu când ai avut ultima dată ciclu”.  

Carmen se oprește lângă fiecare fată și o ia cu binișorul. „Salut, ce faci? Pe mine mă cheamă Carmen, pe tine cum te cheamă?” Îi oferă un pic de apă, apoi prezervative. Rămân un pic mirate de faptul că-s gratis. Faptul că primesc un prezervativ e un semnal că nu-s judecate pentru ocupația lor. Unele zic totuși “nu, că am destule”. Iar atunci Carmen le spune că o să le prindă bine totuși la un moment dat. La un moment dat, în timpul discuției, le dă și o broșură în limba română, le zice că e de la o asociație și că, dacă au nevoie să meargă la medic, să facă o vizită ginecologică, pot face asta gratuit. Le explică ce trebuie să facă pentru a-și recupera buletinul, dacă l-au pierdut. Le întreabă dacă au nevoie de o legătură cu Consulatul României. Le spune pe nume, le vorbește blând și încearcă să le câștige încrederea. Le lasă numărul ei și le propune să iasă la o cafea împreună într-o zi. “Acum, fetele mă sună și fără să am o prezență în stradă. Dacă numărul meu trece de la una la alta, înseamnă că am lăsat un semn bun.”

Credit: Michael Bird / TheBlackSea.eu

Scopul principal al lui Carmen e să ajungă să poată discuta cu fetele între patru ochi, dincolo de timpul petrecut în stradă sub supravegherea discretă a proxeneților. “În momentul în care mă întâlnesc cu o fată și ea îmi cere s-o însoțesc la o vizită la medic, asta durează, iar eu profit de momentele alea. Cât stă o oră-două acolo, am timp să vorbesc cu ea altfel. Vorbim despre familie, despre alte treburi, cât să intru în mintea ei. Acolo ne legăm una de alta. Pot să încerc atunci să-i bag în cap că «prietenul tău nu-i de fapt prietenul tău»”.

Nu e nicidecum o muncă lipsită de riscuri. Lui Carmen i se întâmplă să fie amenințată telefonic sau pe stradă de către proxeneți. Câteodată, aceștia le însoțesc pe fete la medic și-i aruncă priviri suspicioase. Dar ea știe cât de important e să fie cineva lângă ele, orice-ar fi.

Uneori, fetele îi cer ajutorul brusc. „Ajută-mă acum”. “Dacă fata îmi spune: «Acum vreau să plec», trebuie să am un loc pregătit undeva. Odată am luat-o pe una dintre ele la mine acasă. Eram la început, dar nu era un mod de lucru profesionist. Acum n-aș mai face-o: aș duce-o la hotel dacă vrea într-adevăr să fugă.” Chiar și atunci când apare o asemenea decizie, nu înseamnă că respectiva tânără e 100% salvată, apar răzgândiri, mai ales atunci când realizează cât de greu e să revină la o viață normală și să-și câștige banii altfel.

Întâlnește adesea povești impresionante. De exemplu, a întâlnit o femeie din Ardeal, o văduvă de 50 de ani care avea cinci copii. Soțul ei se spânzurase pentru că aveau datorii la bancă și nu reușise să le plătească. Și-a găsit de muncă în Italia printr-o agenție și a ajuns în casa unui bătrân de 70 și ceva de ani, aflat în cărucior. În prima seară a aflat că acesta nu era de fapt neajutorat: bătrânul a intrat peste ea în cameră, a sechestrat-o și a violat-o. A doua zi, a urcat-o în mașină și au suferit un accident, în urma căruia ea s-a ales cu o tăietură în frunte. A reușit până la urmă să fugă, iar acum e în proces.

Carmen își mai amintește de-o puștoaică de 16 ani pe care-a cunoscut-o în urmă cu cinci ani. Tocmai născuse un copil cu un tip care abia-și făcuse majoratul. Fata a continuat să lucreze în stradă în anii următori. “M-a chemat zilele trecute, să-mi spună că nu mai rezistă să stea cu el, pentru că a devenit din ce în ce mai violent. Ar fi vrut să plece acasă, dar fără aprobarea tatălui copilului nu se poate. I-am zis că, dacă nu-i dă semnătură, ar trebui să-l denunțe.” Asta e însă foarte complicat, pentru că intervine frica de el, auto-învinovățirea și teama de viitor. Cu răbdare, Carmen încearcă să spargă ghemul acesta complicat de sentimente pentru a mai salva încă un om.

CITAT: „Dacă ești singură, fără bani, fără acte, fără nimic, nu cunoști pe nimeni, nu-ți merge capul sau ești disperată, te arunci la orice.” Carmen Farauanu

A contribuit Michael Bird / TheBlackSea.eu

Varianta în limba engleză a acestei povești e disponibilă aici: