Ionuț Nicolae s-a născut într-o familie de romi, însă a descoperit recent că are atât rădăcini românești, prin bunicul din partea mamei, cât și turcești, prin cel din partea tatălui. La câteva minute după naștere, Ionuț a fost abandonat  de părinții săi într-un spital bucureștean. Așa că a crescut prin orfelinate și centre de plasament până la 26 de ani și a realizat că doar prin educație poate să spere la o viață mai bună.

„Sunt mulți oameni care m-au ajutat și m-au plimbat în direcția bună a vieții. De la cadrele didactice de la casele de copii până la întregul colectiv din Universitatea București”, își amintește Ionuț Nicolae, care momentan locuiește în Anglia, unde lucrează într-un cunoscut lanț hotelier și, în paralel, se pregătește să își reia studiile de doctorat începute în România.

Cum a fost copilăria ta?
M-am născut în 1985, în spitalul Marie Curie, de unde am fost plasat în mai multe creșe din București. Apoi am fost transferat într-o casă de copii din localitatea Ciocănești, Călărași. În august 1993 am fost mutat la Casa de Copii din Perișoru, tot în județul Călărași. Copilăria mea a fost un joc al sentimentelor. Am realizat, încă de mic, că nu sunt singurul care trece prin așa ceva. Să nu fii înconjurat de dragostea maternă și paternă, să nu știi cine ești, unde ești, de ce exiști, care este rostul tău, să fii, pe alocuri, un rătăcit ca Raskolnikov, un nedumerit ca Pip, un neputincios ca hidalgul de la Mancha.
De când eram mic, nu mi-a plăcut să arăt neputință. Acum retrăiesc clipele primilor pași în casele de copii. În timp ce toți copiii plângeau, eu zâmbeam sau râdeam, de fiecare dată. Nu puteam să plâng, nu aveam forța să o fac. Nici acum nu o fac. Peste astfel de momente nu treci decât prin zâmbet și optimism. Sunt realist, abia acum creierul reușește să cuprindă acele momente și să înțeleagă ce s-a întâmplat. Sunt evenimente pe care le-aș fi putut ocoli, poate, doar fiind în familie. Probabil.

Cum a fost viața în orfelinate?
În ambele case de copii, ca majoritatea dintre noi, am fost altoit de către cei mari, forțat să spăl șosete, chiloți, să imit animale, să mă trezesc și să alerg prin curte, să mă bat cu ceilalți colegi. Am fost martorul a prea multe scene de violență, pe care niciun copil nu merită să le trăiască. Copilăria, așa cum îmi spunea nașă-mea, e una dintre perioadele pe care nu le poți retrăi. Mi-a fost furată? Da.
Cel mai mare regret al meu, pe care nu l-am spus absolut nimănui până acum, e că am fost maltratat sexual. Inocența mi-a fost furată de niște băieți mai mari care, probabil, au fost la rândul lor maltratați. Este o realitate pe care psihicul meu a vrut să o evite, să o blocheze și să o trimită în neant. O secvență pe care am detaliat-o în romanul la care lucrez și pe care mi-este teamă să-l scriu. Nu știu când va fi gata, mă tot gândeam, în timp ce reciteam Divina Comedie, să fac public romanul la vârsta de 35 de ani, o vârstă pe care Alighieri o considera ca fiind vârful de existență al unui om.

Ți-ai cunoscut vreodată părinții?

Când eram în liceu, în aprilie 2002, i-am cunoscut. Ambii trăiesc, am două surori și cinci frați, eu fiind undeva pe la mijloc. Mi-au spus că m-au abandonat pentru că eram foarte bolnav și credeau că sunt deja decedat. Au aflat mai târziu că trăiesc, dar au trecut printr-o perioadă financiară foarte dificilă și nu-și permiteau să mă întrețină. Poate așa e, nici nu vreau să mai caut răspuns la această întrebare. Mă bucur doar că știu că există și că știu mai multe despre mine. Nu-i iubesc însă. Nu știu ce înseamnă iubirea pentru părinți. Nici nu îi judec și nu o voi face. Din punct de vedere al pregătirii profesionale, a fost mai bine că m-au abandonat.

Care a fost parcursul tău educațional?
Am urmat cursurile de licență, master și doctorat ale Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București. Sunt licențiat în limba și literatura sârbă, dețin un master în studii de cultură rusă și comunicare în afaceri și am participat la cursurile de pregătire a cercetării pentru publicarea tezei de doctorat. Momentan, am făcut o pauză de la studiile de doctorat. Am încercat să scriu despre opera lui Milorad Pavic, unul dintre scriitorii compleți ai literaturii universale, dar am realizat că am nevoie de mai mult bagaj științific și de mai multă pregătire intelectuală.
O teză de doctorat nu se realizează pe fugă. Am făcut progrese enorme și sunt aproape de nivelul exigent al unui astfel de titlu, dar nu mă grăbesc. Vreau să fac acest pas cu luciditate, cu o minte brici, cu maturitatea și pregătirea științifică necesare. Între timp, m-am mutat în Anglia, în septembrie 2017, iar din octombrie anul trecut lucrez ca barman-ospătar la unul dintre cele mai mari lanțuri hoteliere din această țară. Din iulie ocup funcția de superviser în cadrul hotelului, post pe care l-am obținut prin concurs. În toate locurile de muncă din România nu am putut promova deloc. Aici, în schimb, am avansat – luna trecută am fost numit angajatul hotelului, chiar dacă nu este deloc ușor, în special pentru un străin.

De unde această ambiție?
Dintotdeauna am fost curios, am vrut să experimentez, să schimb ceva, să caut ce mi se potrivește și să perfecționez fiecare detaliu. În centrul de la Perișoru obișnuiam să organizez campionate de cultură generală, de șah, de fotbal, de raliuri. Pentru că nu am părăsit centrul în copilărie și în adolescență, a trebuit să-mi găsesc pasiuni, să-mi fac un rost. Așa am descoperit că pot face mai multe pentru colectiv, că pot ajuta și mă pot bucura de realizările colegilor și prietenilor. Ambiția mea e hrănită și de multitudinea de vizite peste hotare. Am cunoscut mulți oameni și multe culturi, așa am reușit să-i accept pe cei din jur pentru alegerile pe care le fac și să le apreciez calitățile.

Din punct de vedere educațional, ce faci în Anglia?
Din noiembrie 2017 sunt membru-cercetător al Bibliotecii Britanice din Londra, iar din martie anul acesta și membru-cercetător al Bibliotecii Bodleian din cadrul Universității Oxford. În acest moment, studiez cultura evreilor, mai exact istoria culturală a Holocaustului. Sunt încă la început de drum, dar am progresat în ceea ce privește tema aleasă. Spre exemplu, din octombrie voi merge la un al doilea curs despre istoria și cultura ebraică, iar din 2019 voi începe redactarea proiectului de cercetare.

La Oxford am descoperit că există deja o societate a românilor care au absolvit, activi în comunitatea de acolo. În ceea ce privește procesul de selecție pentru cercetători, în Anglia am susținut două interviuri, unul administrativ și unul academic, unde mi-a fost testat nivelul de limbă engleză și a trebuit să redactez o compunere de trei pagini în care să detaliez intențiile mele de cercetare științifică.

Ai participat la cursurile de la Oxford? Cum sunt, în comparație cu cele de la București?
Da, am participat la câteva. Aici se pune accent pe seminar, pe foarte multe discuții libere și pe practică academică. Poate există și cursuri teoretice, dar, cel puțin în ultimele șase luni, nu am întâlnit pe nimeni care să fi trecut printr-un astfel de curs teoretic. Poate și pentru că studentul/ cercetătorul vine cu lucrările citite, în urma recomadărilor profesorului din cursul anterior. Cât despre relația profesor – student, mi se pare similară cu cea din România.

Ce sfaturi i-ai da unui student din România?
Să fie umil, să citească mult, să fie perseverent, să fie serios, să muncească mult, foarte mult și să nu cedeze niciodată. Să nu-i fie frică să greșească, să nu-i fie frică să fie sincer cu el, apoi cu ceilalți, să fie pragmatic, deschis, obiectiv și să călătorească mult peste hotare, să profite de orice ocazie și să cunoască oameni, culturi. Să învețe să asculte, să aibă bun simț și să-i aprecieze pe cei din jur, inclusiv alegerile pe care le fac.

Ce planuri de viitor ai?
Să rămân în Anglia, pentru că mi se potrivește stilul de viață de aici, să susțin lucrarea de doctorat la Universitatea din București și să-mi întemeiez o familie.